Profesii liberale

 

Am dat întâmplător, pe blogul personal al domnului Gheorghe Smeoreanu, peste un articol (Ca la bordel) care m-a pus pe gânduri. Şi din care îmi permit să reproduc câteva pasaje:

„Ați văzut ziarist în Argeș și Vâlcea pe care oamenii politici să îl respecte, să îi caute prezența, să-l consulte în chestiuni care țin de viața publică ?

Nu există, pentru ei, suntem niște persoane nefrecventabile.

(…) presa locală e obligată să se prostitueze lăsându-se regulată de cei care plătesc, ca la bordel.

(…) Ziariștii mai buni, cu o oarecare vechime și experiență, par a avea un alt statut. Să zâmbim. Ei nu sunt obligați să meargă pe centură, prestează la apartament, unde sticla de vin și friptura pot fi servite civilizat.

Asta este situația și, la urma urmei, noi am vrut-o, considerându-ne suficient de frumoși și de deștepți încât să nu practicăm un job care presupune program și sarcini precise, ierarhie și rigoare. Oare, nu tot din aceste pricini se apucă de cea mai veche meserie și unele fete ?

Așa stând lucrurile, să nu ne lamentăm. Politicienii nu sunt familia noastră, ci doar niște clienți pe care îi satisfacem mai mult sau mai puțin.”

Vă propun un exerciţiu.

Înlocuiţi în text cuvântul „ziarist” cu „arhitect”, „presă” cu „arhitectură” şi poate veţi înţelege mai bine poziţia în societate şi în general, în viaţa publică, a practicantului unei blestemate „profesii liberale” (ziarist, arhitect, etc) într-un oraş de provincie din România.

Şi pentru ce, în această categorie, mai pot fi cuprinse – fără reţinere sau falsă pudibonderie – şi curvele.

Anunțuri

Arhitecţii români – o breaslă captivă în propria ei lege

Un material prezentat la Conferinţa teritorială Sibiu-Vâlcea a OAR din 17 mai 2014:

 

Au trecut 13 ani de la apariţia Legii nr.184 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, lege prin care Ordinului i s-a atribuit rolul de „a reprezenta şi ocroti interesele profesiei”. Ne-am pus multe speranţe în această reglementare. Timpul ne-a contrazis însă optimismul.

Ordinul s-a complăcut într-o poziţie de colector al cotizaţiilor şi emiţător de dovezi, fără să asigure membrilor săi minima protecţie la care s-a angajat şi cu care rămâne dator. Poate că reprezentarea internaţională a fost corectă, poate că simpozioanele şi conferinţele au decurs civilizat, poate că şedinţele conducerii şi ale comisiilor au avut o cadenţă fără cusur. Dar majoritatea producţiei de arhitectură se desfăşoară în teritoriu, în relaţia directă cu administraţiile locale şi cu clienţii. Aici, arhitectul este singur.

În plus:

  • Majoritatea întâlnirilor noastre profesionale, atât de necesare, s-au convocat doar în urma unor repetate solicitări individuale iar problemele au rămas adeseori fără răspuns.
  • Ordinul nu a luat nicio poziţie oficială faţă de proiecte discutabile, faţă de implicarea autorităţilor în mânjirea peisajului urban, faţă de avizele formale sau faţă de acţiunile mai puţin inspirate ale colegilor.
  • Reprezentanţii noştri nu au cerut şi nu au avut mandat din partea membrilor pentru a susţine o anumită poziţie.
  • Nu am fost informaţi decât post-factum asupra problemelor dezbătute în organismele de conducere.
  • Am solicitat în repetate rânduri, fără rezultat, invitarea conducerii centrale în teritoriu. Pentru a lua contact nemijlocit cu problemele celor care i-au ales să le apere interesele. Pentru a constata cum se obţine şi cum se contractează un proiect. Pentru a înţelege corect relaţiile cu clienţii şi administraţiile locale. Şi, nu în ultimul rând, pentru a vedea cum arată arhitectura „modernă” practicată în teritoriu.

În România de azi fiinţează 10 organizaţii profesionale ale arhitecţilor. Codul deontologic al U.I.A. are 10 articole, al nostru are 85. În învăţământul românesc de arhitectură se pregătesc azi (potrivit U.I.A.) 3500 de viitori practicieni. Urmarea: după 13 ani, imensa majoritate a arhitecturii României de azi însemnează:

  • proiecte întocmite superficial, multe redactate de nespecialişti,
  • construcţii de o urâţenie sfidătoare (mai mult sau mai puţin autorizate), supra-dimensionate, vopsite şi nefuncţionale,
  • lipsă de coerenţă a imaginii urbane prin nerespectarea flagrantă a documentaţiilor şi regulamentelor,
  • monumente istorice şi de arhitectură desfigurate sau de-a dreptul desfiinţate,
  • etc

Din păcate, la lipsa de control a organelor îndrituite să îl exercite s-a alăturat, prin tăcere, şi Ordinul. Care nu şi-a făcut simţită poziţia de organizaţie profesională, prompt şi determinat.

Ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva am ajuns la momentul în care ar trebui să ne reconsiderăm modul de desfăşurare a profesiei. Menţinându-ne mai departe într-o atitudine flască, aşteptând în continuare „vremuri mai bune” şi în lipsa unor ajustări urgente ale Legii şi Codului, meseria de arhitect se va dilua până la dispariţie. Şi noi, cei chemaţi să o apărăm, vom fi singurii responsabili.

Nu este rolul acestei Conferinţe să se transforme în forum de discuţii. Voi supune însă atenţiei dumneavoastră două probleme:

1. Prima este aceea a semnăturii de complezenţă. Cu toate eforturile, această practică dăunătoare atât breslei cât şi societăţii româneşti în general, nu a putut fi clar definită. De la o expresie cu conotaţii peiorative, ea a căpătat în timp rolul de justificare şi alimentare a unor practici la limita legii. De altfel, nu am cunoştinţă de practicarea „semnăturii de complezenţă” în niciun alt domeniu (medicină, justiţie, administraţie, contabilitate, etc). După atâţia ani de căutări fără rezultat a sosit momentul eliminării ei, atât din limbajul curent cât şi din reglementările legale. Semnătura unui arhitect nu ar mai trebui să fie aplicată „de complezenţă”, ci să fie o acţiune care să-i implice întreaga responsabilitate în faţa tuturor legilor.

Se poate vorbi despre dreptul arhitectului de a beneficia de un „onorariu just pentru serviciile prestate” atâta timp cât, în domeniul nostru, dumpingul nu se mai practică numai de către confraţi (în lipsa unor onorarii minimale), ci şi de orice persoană care reuşeşte să deseneze două linii paralele?

Într-un fel legat de acest aspect, Comisiile de disciplină ale Ordinului nu şi-au arătat determinarea de a face curăţenie în domeniu, fie datorită temerii că hotărârile ar putea fi contestate în instanţă, fie din cauza unei greşit înţelese şi păguboase „solidarităţi profesionale”.

2. A doua problemă pe care doresc să v-o prezint este aceea a cotizaţiei.

Este evident că, în ultimii ani, producţia de arhitectură trece printr-o perioadă critică. Ca urmare, atât la nivel de filială cât şi la nivel central, se impune analizarea pe baze realiste a bugetelor şi corectarea cheltuielilor ineficiente sau inutile prin:

– restrângerea programului de lucru al personalului angajat,

– eliberarea on-line a dovezilor de luare în evidenţă,

– micşorarea indemnizaţiilor,

– reducerea numărului deplasărilor în ţară şi mai cu seamă în străinătate etc.

În plus, pentru ca efortul financiar să se distribuie echitabil, în funcţie de producţia efectivă a fiecărui membru, se poate lua în calcul micşorarea cotizaţiei de membru concomitent cu sporirea valorii taxei de eliberare a dovezilor de luare în evidenţă.

(Legat tot de cotizaţie, nu reuşesc să înţeleg pentru ce, după o perioadă în care un membru al Ordinului îşi auto-suspendă dreptul de semnătură, reluarea acestui drept este condiţionată de achitarea cotizaţiei pe perioada suspendării, perioadă în care nu a beneficiat de niciun drept conferit de Ordin.)

Pentru mine, ecuaţia este simplă. A fi membru al unei bresle nu este acelaşi lucru cu a fi membru al unui partid politic în care mă înscriu şi din care mă retrag după convingeri sau bunul meu plac. Dar dacă, prin lege, sunt obligat să fiu membru al unei organizaţii profesionale, să-i respect regulile şi să-i plătesc cotizaţie, tot prin lege organizaţia respectivă are obligaţia să mă respecte, să îmi apere drepturile şi statutul de practician al acestei meserii.

arh.Cristian Dinulescu

Rm.Vâlcea

Nu vă puneţi cu arhitecţii!

2014-act-awards

Sir John Overall Award for Urban Design – National Arboretum Canberra by Tonkin Zulaikha Greer and Taylor Cullity Lethlean. Image © John Gollings

O viziune prea optimistă despre mitocan

Un articol publicat în 1940 de arhitectul G.M.Cantacuzino în Revista „Simetria II”:

1

1 (1)

(http://goo.gl/zhdXes)

Din păcate, ultimul paragraf conţine o previziune care s-a dovedit prea optimistă! Timp de 75 de ani, mitocanul şi-a dovedit rezistenţa la „gravitatea vieţii”.

Poate că vremurile s-au schimbat, poate că „au lucrat în contra lui” dar el, mitocanul,  s-a călit şi dăinuieşte în continuare, temerar, printre noi.

Deocamdată, după cum merg lucrurile (şi pentru cine ştie cît de mult timp!), sunt puţine şanse ca mitocanul  să se îmbolnăvească de bun-simţ…

Pe bicicletă, peste acoperişuri

Un articol din „The Guardian” (http://goo.gl/7thD9D), semnat de Oliver Wainwright, prezintă ideile arhitectului Norman Foster privind construirea unor trasee suspendate pentru biciclete („SkyCycle„) în Londra. O reţea în lungime totală de 220 ​​km, suspendată deasupra liniilor de cale ferată existente, ne-ar putea face să vedem cândva biciclişti pedalând peste acoperișurile metropolei britanice.

Imagine
Proiectul „Skyride” – Fotografie: Foster and Partners

Proiectul, sprijinit de Network Rail și Transport for London, are în vedere trasee car-free instalate deasupra rețelei suburbane feroviare, suspendate pe piloni și care pot fi accesate prin mai bine de 200 de intrări. Ajungând până la 15 metri lățime, fiecare dintre cele zece rute ar asigura un trafic de 12.000 de bicicliști pe oră și ar îmbunătăți cu siguranţă timpul de călătorie.

Lord Foster, care spune ca mersul pe bicicleta este una dintre marile sale pasiuni, descrie planul ca fiind „o altfel de abordare pentru a găsi spațiu într-un oraș congestionat„.

Ideea nu este nouă:

Imagine
„California Cycleway” – (Fotografie:Cycle Infrastructure/nai010)

În 1890 (cu mai bine de un secol în urmă!), proiectul California Cycleway  a fost gândit pentru a lega Pasadena de Los Angeles şi prevedea 14 km de piste pentru biciclete, din scândură. Însă numai 2 km au fost construiţi vreodată. Conceput ca o iniţiativă privată (cu o taxă de 10 de cenți și 100.000 de utilizatori anual), demersul nu s-a dovedit însă profitabil, fapt la care a contribuit şi dezvoltarea explozive a industriei de automobile chiar în acea perioadă.

„Prin utilizarea coridoarelor existente deasupra căii ferate suburbane, spune Lord Foster, am putea crea o reţea sigură, liberă de automobile şi care este ideal situată din punctul de vedere al navetiştilor.”

 

Alţi români. Şi prin Creta…

Proiect: arh. Ştefan Iliescu

Villa Achilleas – Creta

Construită într-un stil tradiţional vernacular, îndeaproape urmărit de arhitect, casa cuprinde o sumă de spaţii interioare – livingul, trei dormitoare şi trei băi, bucătăria – şi o paletă foarte largă de amenajări exterioare, dedicate activităţilor în aer liber: terase acoperite şi descoperite, un pavilion umbrit, platforme de lemn, piscină şi jacuzzi, duş exterior, grădini minerale şi vegetale cu pietriş şi plante specifice zonei (pini, palmieri), scări din piatră brută (urcând spre munte) şi tencuială albă (coborând spre mare), roci naturale amplasate sculptural.

Elementul surprinzător al proiectului este faptul că toată echipa – beneficiar, arhitect, constructor – este alcătuită din români, iar rezultatul se adaptează perfect arhitecturii locale.  (…)

Potrivită pentru cei care vor să scape de zgomotele oraşului (cea mai apropiată localitate se află la o distanţă de 5 km), locuinţa beneficiază, datorită amplasării la 150 de metri deasupra nivelului mării, de perspective spectaculoase asupra insulei Psira şi plajei şi portului Tholos. (…)
Celor care chiar şi-ar dori-o ca locuinţă le putem spune că proiectul este momentan de vânzare, iar mai multe detalii există pe site-ul: www.crete-luxury-villa.eu.

(…)

Text: Catrinel Negru • Foto: Şerban Bonciocat (http://www.igloo.ro/articole/villa-achilleas/)

Cui îi e frică de arhitecţi?

Nu sunt comozi pentru nimeni, uneori nici macar pentru clientii lor (in special atunci cand vine si momentul facturilor achitate), dar cu atat mai mult pentru constructorii si lucratorii care, cand le aud numele, incep parca sa se irite. Asta nu ar fi nimic, dar lucrurile merg si mai departe. Ca breasla,  cel mai adesea arhitectii sunt un spin si in ochii autoritatilor (si stiti si voi de ce), lucru care ii face atat pe plan scoial cat si profesional un fel de indivizi unicat. Un arhitect este un ideal profesional, toti au nevoie de el, dar multi si-ar dori sa nu fie nevoie sa-l intalneasca.

Cui ii e frica de arhitecti?

Cu toate acestea, tema  zilei de astazi nu este atat meseria de arhitect, cat ideea profesionalismului. Mai precis, al lipsei lui. Sub imperiul ultimilor ani, se pare ca superficialitatea si lipsa rabdarii de a invata si intelege lucruri complexe devine tendinta nationala. Pe unde ma invart, in orice domeniu, vad din ce in ce mai multi oameni care invata prea putin, fac lucrurile in graba, au senzatia ca se pricep la de toate si indeosebi la domenii pe care nu s-au specializat niciodata.

Ati putea spune ca e o tendinta a noilor generatii, tinerii au talentul asta, de a nu se mai crampona de scoala facuta si de a ramane deschisi catre vocatia vietii…. Ati mai putea spune ca, din cazua crizei, suntem siliti sa facem economii la de toate si sa punem un singur om sa faca trei slujbe deodata. E un lucru bun… atata timp cat ce? Avem multe vorbe populare, printre care aceea ca “nu se pot arde etapele” si ca “suntem prea sarcai ca sa cumparam ieftin”. Sunt de acord cu ele. Si mai cred  ca oricum vocatiile inseamna pasiune de o viata intreaga. Inseamna invatare si exersare continua a cunostintelor si abilitatilor. Ani de zile dedicati unui domeniu, nu cateva luni de exercitiu sau ucenicie. Iar intr-o lume in care chiar profesorii si maestrii sunt demodati, cum putem spera sa invatam sa devenim maestri la randul nostru?

Arhitectii au o meserie frumoasa aparent, dar putini sunt de acord si cu rolul lor prea putin comod de coordonatori de santier…. De oameni cu drept de semnatura si cu drept de corijare a celor ce nu au cunostinte de urbanism, de planificare, de proiectare. Arhitectul nu este doar creatorul unui proiect frumos, cu care apoi nu mai are de-a face. E responsabil, impreuna cu toti cei implicati intr-un proiect, dar deasupra lor, de stricta respectare a planului initial. Iar devierile de la acesta, indiferent la deciza cui, implica alte si alte reparatii si intrazieri. Asa se ajunge la ceea ce unii numesc “lupte de santier” inerente.

Asadar, cine se teme de arhitecti? Cine se teme de interventii din afara? Cine se teme de reguli si planuri stricte? Cine se teme de profesionisti? Uneori neplacerea de a lucra cu un om nu are nimic de-a face cu omul in sine, ci cu propriile temeri si restrictii, poate limite financiare, dar niciodata profesionalismul nu ar trebui sa fie combataut.  Lectia colaborarii e greu de invatat intr-o serie de domenii si cu atat mai mult aici.

Constructorul e invatat sa lucreze cu clienti, dar sa nu se supuna acestora, iar de aceea nici cu arhitectul nu are o relatie prea buna. Nu rareori am intalnit sefi de santier si ingineri sefi carora le era dificil sa se supuna unui arhitect sau sa dialogheze cu acesta, sa ii explice ce se poate si ce nu se poate face, din perspectiva lui. Am auzit de o serie de relatii dificile intre unii si altii, iar exceptiile, destul de rare, nu au facut decat sa imi confirme regula. Aparent inflexibil, arhitectul stie insa prea multe ca sa permita si sa isi permita derapaje de la proiectul initial. De aici si inflexibilitatea sa.

Cat despre relatia cu reprezentantii autoritatilor… povestea e si mai complicata de atat. Regulile urbanismului, constructive, de estetica si valoare arhitecturala sunt adesea incalcate pentru ca miza prioritara este obtinerea unor costuri mai bune ori terminarea mai rapida a unui proiect, utilizarea unor anumite materiale… sau, da, chiar eludarea legii. Dar cine are mai multe de comentat si o vedere mai apropiata de subiect este liber sa comenteze la acest articol. Din punctul meu de vedere, e bine doar ca semnatura unui arhitect mai vine inca (spre binele si al capului nostru, care nu are nevoie de acoperisuri cazute pe el) cu scoala si experienta de arhitect in spate. Sa-i dam deci Cezarului ce este al Cezarului si, chiar daca nu ne convine intotdeauna, sa recunoastem. Arhitectul ramane capul intregii societati actuale. Noi, restul, reprezentam coloana vertebrala, inima, muschii, sistemul circulator…

Editorial de Alina Miron,publicat de SPATIUL CONSTRUIT la 24.09.2013 (http://www.spatiulconstruit.ro/articol/cui-ii-e-frica-de-arhitecti-object_id=14805#form-forum)

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.

O.A.R.(e)?

Se aude că, în următoarea perioadă, toţi arhitecţii români, încolonaţi cu mîndrie patriotică sub drapelul fîlfîind (adică care li se fîlfîie) al Ordinului, vor sărbători cu entuziasm revoluţionar 10 ani de la înfiinţarea organizaţiei lor profesionale.

Eau de pluie, rain water (apă de ploaie)…

Experienţele personale şi istoria meseriei practicate îmi confirmă în fiecare moment că Ordinul Arhitecţilor din România este impotent, inutil şi paralel cu realitatea românească. Argumentele sînt prea multe pentru a plictisi pagina aceasta de blog.

Prietenii ştiu de ce…

Specialiştii momentului

În sfârşit, alt mister elucidat. Iată numele celor despre care este vorba în expresia „M-am consultat cu specialiştii…” lansată în media de Primarul Puternic. De acum înainte, Comisia de Amenajarea Teritoriului şi Urbanism a municipiului Rm.Vâlcea, reorganizată prin Hotărârea nr.1 din 30 aprilie 2009, este compusă din:

  1. Adrian Ciocănău – arhitect
  2. Doina Negoiţă – arhitect
  3. Cristinel Vlad – arhitect
  4. Paula Popescu – arhitect
  5. Iustin Ghica – arhitect
  6. Cristina Miu – arhitect
  7. Ana-Maria Şerban – arhitect

Întrebarea 1: Care dintre arhitecţii de mai sus vor câştiga (şi) mai departe licitaţiile de proiectare organizate de Primărie?

Răspuns 1: Oricare, cu şanse în ordinea numerelor de pe tricou!

Întrebarea 2: Cine răspunde pentru toate „greşalele, cu voie sau fără de voie” care schimonosesc oraşul?

Răspuns 2: Nimeni.