Am dat întâmplător, pe blogul personal al domnului Gheorghe Smeoreanu, peste un articol („Ca la bordel„) care m-a pus pe gânduri. Şi din care îmi permit să reproduc câteva pasaje:
„Ați văzut ziarist în Argeș și Vâlcea pe care oamenii politici să îl respecte, să îi caute prezența, să-l consulte în chestiuni care țin de viața publică ?
Nu există, pentru ei, suntem niște persoane nefrecventabile.
(…) presa locală e obligată să se prostitueze lăsându-se regulată de cei care plătesc, ca la bordel.
(…) Ziariștii mai buni, cu o oarecare vechime și experiență, par a avea un alt statut. Să zâmbim. Ei nu sunt obligați să meargă pe centură, prestează la apartament, unde sticla de vin și friptura pot fi servite civilizat.
Asta este situația și, la urma urmei, noi am vrut-o, considerându-ne suficient de frumoși și de deștepți încât să nu practicăm un job care presupune program și sarcini precise, ierarhie și rigoare. Oare, nu tot din aceste pricini se apucă de cea mai veche meserie și unele fete ?
Așa stând lucrurile, să nu ne lamentăm. Politicienii nu sunt familia noastră, ci doar niște clienți pe care îi satisfacem mai mult sau mai puțin.”
Vă propun un exerciţiu.
Înlocuiţi în text cuvântul „ziarist” cu „arhitect”, „presă” cu „arhitectură” şi poate veţi înţelege mai bine poziţia în societate şi în general, în viaţa publică, a practicantului unei blestemate „profesii liberale” (ziarist, arhitect, etc) într-un oraş de provincie din România.
Şi pentru ce, în această categorie, mai pot fi cuprinse – fără reţinere sau falsă pudibonderie – şi curvele.
cristian dinulescu 