Bucureştiul prin 1970…

Alte vremuri, coane!…

Case fără oameni

„Eu, unul, nu cred să existe pe lume tristețe mai apăsătoare decât cea a caselor de la oraș părăsite. Aproape că nu există stradă în București pe care să nu se afle o astfel de casă. Și aproape că nu există zi în care să nu mă apropii de câte una pentru a o ruga să-și spună povestea. Nici nu vă închipuiți ce multă viață le-a încăput între pereți! Și cât de mulți pași le-au trecut pragurile! Încă se mai aud muzici de baluri. Și trăsuri oprindu-se la scară. Inimi bătând nebunește, lacrimi foșnind în batiste, junghere dând să iasă din teacă, trădări împachetate în promisiuni frumos mirositoare, visuri spulberându-se, pulberi închipuind visuri de aur, oameni născându-se, oameni crescând, oameni iubindu-se, oameni zburând, oameni căzând, oameni stingându-se, oameni uitându-se, oameni uitând!”

(Ştefan Mitroi – „Case fără oameni” – http://goo.gl/83PaMz)

O bârfă despre Anton Pann

anton-pann

Anton Pann ajunge pentru prima dată în Râmnicu Vâlcea în anul 1826, autoexilat aici după o căsătorie eşuată cu Zamfira,  o tânără din Bucureşti. Lucrează ca profesor de muzică la Episcopia Râmnicului, traducător şi cântăreţ la Biserica Buna Vestire din centrul oraşului.

La insistenţele Platonidei, stareţa Mânăstirii Dintr-un Lemn, compozitorul ajunge să predea muzică şi aici. Nepoata acesteia, sora Anica (16 ani) şi Anton Pann (32 de ani) trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Spre disperarea stareţelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn şi Surpatele,  tânăra a fugit cu iubitul său peste munţi, la Braşov, unde Anton Pann îşi făcuse o serie de cunoştinţe în 1821, în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu”. Pentru a nu fi identificată, profesorul de muzică a  pus-o pe Anica să-şi taie părul şi să se îmbrăce  cu straie de bărbat. Anton Pann se angajează cântăreţ la biserica din Şchei.  Anica, deghizată în seminarist, cânta alături de acesta în zilele când se oficiau slujbe religioase.

Pentru că lumea devenise extrem de curioasă să ştie cine e tânărul cu glas atât de subţire şi frumos, cuplul a fost nevoit să părăsească Braşovul după doar câteva luni de şedere.

Cei doi se stabilesc în Capitală, dar relaţia lor se răceşte. Anton Pann munceşte de dimineaţa până seara, iar  Anica îşi găseşte consolare în braţele lui Alecu, ajutorul compozitorului (cu care va sta doar un an, apoi va rămâne singură şi va muri la 70 de ani). La problemele cuplului a contribuit şi mătuşa Platonida, care a nu a renunţat la ideea că-şi va aduce nepoata pe calea cea bună şi o va smulge din braţele lui Pann despre care spunea că este un om cu o morală îndoielnică, că bea prea mult şi că îi răpise nepoata.

Știință, cultură și artă în Râmnicu Vâlcea

Știință, cultură și artă în Râmnicu Vâlcea

„Odată cu înfiin­ţarea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a tipografiei, Râmnicul s-a transformat treptat într-un centru de iradi­ere a culturii româneşti, prin intermediul cărţii, în toate ţinuturile locuite de români. Transformarea într-un important centru cultural a fost o necesitate istorică, raţiunea lui de a fi, raportându-se în primul rând la contactul cu Transilvania. Subordonarea românilor din Şcheii Braşovului şi Ţării Bârsei, Episcopiei de Râmnic a fost folosită de cărturarii de aici drept o cale oficială de sprijinire a luptei fraţilor de peste munţi.

Faptul că influenţa grecească la Râmnic a fost mai slabă decât în celelalte două centre vlădiceşti de la Bucureşti şi Buzău, a făcut cu putinţă ca activitatea cărturărească în limba română să cunoască aici o influenţă deosebită.”

Gigelul culturii

Într-o postarea de acum doi ani, readusă în prim plan de platforma contributors.ro, contestatul ministru al Culturii Gigel Ştirbu scrie:

“Ceva frumos frumos s-a întâmplat. Bucureştiul are doi noi staţii de metrou şi îi sunt promise în următorii zece ani alte 65 de staţii. Ce mai … Julles Verne sau Issac Asimov sunt copii mici pe lângă promisiunile oranj”.

(http://ampress.ro/stiri/ministrul-culturii-fara-cultura-cum-scria-gigel-stirbu-numele-unor-mari-scriitori-si-ce-dezacord-de-zile-mari-facea-intr-o-postare-recenta/)

Noua cale ferată rămâne ca-n tren?

Imagine
Inaugurat în anul 1989 în mare grabă deşi lucrările nu erau încheiate, acest tronson de cale ferată parte a unei linii care urma să lege oraşele Bucureşti şi Sibiu urmând Valea Oltului (scurtând cu 100km distanţa înregistrată în prezent), poate fi trecut cu uşurinţă la capitolul nereuşite feroviare ale statului român.
Încercările de a reconstrui acest tronson în anii 90 s-au dovedit a fi neinspirate, motivaţia principală fiind lipsa finanţării deşi autorităţile încheiaseră în acest sens un contract cu o firmă italiană pentru a finaliza aceste lucrări.
viaductÎncet şi sigur, tronsonul în cauză a devenit subiect electoral pentru tot felul de oameni politici care s-au perindat atât prin Parlament, prin Guvernul României sau la conducerea judeţului Vâlcea. În timp ce din lucrările (chipurile conservate!) au început să dispară tot felul de obiecte iar degradarea continuă…
Subiectul CF Vâlcele-Râmnicu Vâlcea revine în actualitate din când în când, însă fără să se mai pună accentul pe vechiul amplasament şi implicit pe lucrările deja efectuate.
Dincolo de dezamăgirea noastră, locală, iscată de dezinteresul statului pentru ceea ce înseamnă transport ecologic, ar trebui să existe un interes naţional pentru ca acestă linie să fie realizată (trenurile de marfă ar putea astfel să preia o parte din traficul coridorului IV).
Având însă în vedere opinia păguboasă că România nu va avea nevoie de o cale ferată care să scurteze o rută spre Vest atâta vreme cât are în planurile sale realizarea unei rute de mare viteză pe un alt traseu, rezultă că, în ceea ce priveşte Râmnicul Vâlcea, totul rămâne în continuare…ca-n tren!