Profesii liberale

 

Am dat întâmplător, pe blogul personal al domnului Gheorghe Smeoreanu, peste un articol (Ca la bordel) care m-a pus pe gânduri. Şi din care îmi permit să reproduc câteva pasaje:

„Ați văzut ziarist în Argeș și Vâlcea pe care oamenii politici să îl respecte, să îi caute prezența, să-l consulte în chestiuni care țin de viața publică ?

Nu există, pentru ei, suntem niște persoane nefrecventabile.

(…) presa locală e obligată să se prostitueze lăsându-se regulată de cei care plătesc, ca la bordel.

(…) Ziariștii mai buni, cu o oarecare vechime și experiență, par a avea un alt statut. Să zâmbim. Ei nu sunt obligați să meargă pe centură, prestează la apartament, unde sticla de vin și friptura pot fi servite civilizat.

Asta este situația și, la urma urmei, noi am vrut-o, considerându-ne suficient de frumoși și de deștepți încât să nu practicăm un job care presupune program și sarcini precise, ierarhie și rigoare. Oare, nu tot din aceste pricini se apucă de cea mai veche meserie și unele fete ?

Așa stând lucrurile, să nu ne lamentăm. Politicienii nu sunt familia noastră, ci doar niște clienți pe care îi satisfacem mai mult sau mai puțin.”

Vă propun un exerciţiu.

Înlocuiţi în text cuvântul „ziarist” cu „arhitect”, „presă” cu „arhitectură” şi poate veţi înţelege mai bine poziţia în societate şi în general, în viaţa publică, a practicantului unei blestemate „profesii liberale” (ziarist, arhitect, etc) într-un oraş de provincie din România.

Şi pentru ce, în această categorie, mai pot fi cuprinse – fără reţinere sau falsă pudibonderie – şi curvele.

Domnişoara Maricica loveşte iar!

1Românul se pricepe la fotbal, e născut poet şi se trage tot timpul din Traian şi Decebal.

Eu aş mai adăuga, fiind în branşă, că românul se pricepe deopotrivă la arhitectură şi urbanism.

Când este întrebat, are opiniuni ferme despre felul în care arată oraşul lui, amintiri despre cât de frumos era acesta în vremea tinereţii lui şi imagini de nezdruncinat despre cum ar trebui să arate acesta peste ani.

Se extaziază copios şi intelectual în faţa unei dărăpănături cu pridvor (tradiţia noastră strămoşească, nu?), la fel cum e topit după „saivanul” cu două etaje şi zece camere, vosit în albastru şi oranj, al vecinului (suntem şi noi moderni, nu?).

Îi plac construcţiile rubensiene, neapărat cu arcade (chiar vopsite cu pensula pe tencuială) şi lucarne multe (iar tradiţia!). Îi plac garajele la subsol (în care îşi depozitează borcanele cu gogoşari, butoiul cu varză şi cufărul cu cărţi moştenite) şi mansardele (în care nu urcă decât de câteva ori pe an, să şteargă praful sau să verifice câte ţigle s-au spart peste iarnă). Îi plac şemineele cu lemne din ipsos scăldate în lumina roş-portocalie a becurilor.

Înjură strămoşeşte că nu are unde să parcheze când iese la cumpărături cu familia şi, enervat, lasă maşina cloşcă pe trotuar, de obicei lângă parcarea alăturată (liberă, dar cu plată).

Este nemulţumit că maşina Salvării nu are loc să ajungă până la mama-soacră dar nici el, nici vecinii nu ar ceda  o jumătate de metru din propriul teren pentru ca strada în cauză să fie adusă la dimensiuni normale.

Şi aşa mi-am adus aminte iar de domnişoara Maricica, cea care prăjea cartofi şi făcea politică, concomitent şi în acelaşi timp…

Proiectarea de arhitectură, între specialişti şi părerişti

De la caţavencianul personaj aprig lătrător de tribună spoită în afişe urât mirositoare şi până la zăvorancele oracole drăguşane urcate pe câte o ladă soioasă în colţul Hyde Park-ului televiziunilor dâmboviţene maculate de dejecţii, mai tot românul continuă să dovedească consecvent, ca de altfel în toată istoria sa multimilenar asumată, o apetenţă auto-mulţumitoare spre datul cu părerea şi împrăştierea, mai ceva ca fiul risipitor, de opinii personale. Asta n-ar fi de condamnat, oricare posesor de materie mai mult sau mai puţin cenuşie, amplasat pe tărâm mioritic şi înzestrat de Mama Natură cu darul vorbirii/scrisului, se simte cândva dator faţă de semenii lui măcar cu o părere. Îmi pare că niciun Hagi Tudose de păreri nu s-a născut încă pe dealurile, văile şi munţii patriei sau, dacă s-a ivit pe undeva, cu siguranţă a murit sărac şi părăsit de Miticii adiacenţi lui.

Spre satisfacţia mulţumită a cetăţeanului captiv şi captivat de democraţia atât de râvnită, reţelele de socializare împletite pe mai toate şleaurile internetului, de la Facebook-ul deşălat de călăreţii tastelor şi până la Twitter-ul sprinţar ca un gin-tonic, îi dau ocazia să se manifeste fără nicio cheltuială de timp, bani sau nervi, despre orice, oricine şi oricând.

Atunci când este vorba despre fotbal, politică sau despre reţetele de pus varză la butoi pentru iarnă, mai treacă-meargă. Pentru că românul se pricepe cel mai bine la fotbal, politică şi varză, orice părere în domeniu se poate califica din start drept avizată, discursul este clar şi nu trebuie descifrat cu lexicoane sau dicţionare de specialitate iar rezultatele, în majoritatea cazurilor, pot fi utile fotbaliştilor, politicienilor sau mâncătorilor de sarmale, dar uneori chiar şi muritorilor de rând.

Când însă se iese la luptă dreaptă, de dimineaţă până-n seară, cu păreri despre lucruri/fenomene/rezultate a căror înţelegere ar necesita un lung parcurs asimilator de cunoştinţe specializate, situaţia ar putea fi serioasă dacă nu ar fi hilară. Nu am văzut însă vreo polemică viguroasă iscată de veşnica contradicţie dintre piuliţele cu filet M12 şi şuruburile cu filet M8, de hormonii hiperglicemianţi secretaţi de pancreas sau de armarea planşeelor cu dublă curbură. În schimb, printre domeniile accesibile oricui şi disponibile violurilor axiologice există unul fermentator de opinii exultate „competent” în toate mediile răbdătoare: proiectarea de arhitectură. Un patriarh (este vorba de inegalabilul Frank Lloyd Wright), creator de opere la care este obligată să se refere toată creaţia arhitecturală a secolului trecut şi nu numai, a refuzat să proiecteze pentru vreo administraţie şi să participe vreodată la concursuri/licitaţii în domeniu. De ce? Pentru că, spunea el cu justificat temei, orice concurs de arhitectură, jurizat de un grup eterogen (cu opinii diferite) pe baza unor criterii (dintre care cele economice nu sunt cele de pe urmă), scoate în faţă la potou, media şi nu vârful, banalul şi nu valoarea. Altfel spus, oricât de antipatic ar suna, arhitectura de calitate nu a fost niciodată democratică şi nu s-a realizat pe bază de sufragiu popular!

Acestea fiind zise, părerile neofiţilor pot fi ascultate, aidoma trilurilor cintezoilor. În lipsa de argumente profesioniste, îmbinată nu de puţine ori cu o căpoşenie bosumflată, se mai aude uneori şi ciripitul graţios al specialiştilor. Ceea ce contează însă cu adevărat, creând premisele apariţiei unor obiecte de arhitectură visate şi valoroase (chiar împotriva curentului), este încrederea în propria meserie şi în propria experienţă  şi în propria inspiraţie, laolaltă cu responsabilitatea faţă de Golemul ce urmează a fi modelat.

Construcţiile triste ale Olimpiadei

SOCHI 2014 OLYMPICS ARCHITECTURE | A AS ARCHITECTURE.

Ca să fiu sincer, mă aşteptam la mai mult! Dar poate că – şi la ei – iarna nu-i ca vara (mă refer la Olimpiade!)

Bijuteria de la Inăteşti

În curtea Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă biserica cu hramul „Buna Vestire“ care, la prima vedere, dinspre răsărit, seamănă cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească.

Photo: Din trecutul Schitului Inăteşti din Râmnicu Valcea</p><p>În curtea clădirii Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă o frumoasă biserică, cu hramul „Buna Vestire“, care la prima vedere, dinspre răsărit, ar semăna cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească. Spunem că se aseamănă cu o culă deoarece, alături de obişnuitele abside de la naos, în partea altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv veşmântar.<br />De asemenea, biserica are o turlă deasupra naosului cu o înălţime apreciabilă, care îi conferă spaţiu. Intrarea se face printr-un pridvor format din coloane sculptate în piatră şi cu scena Judecăţii de Apoi, imagine specifică lăcaşurilor olteneşti din acea perioadă. Încă se mai păstrează ancadramentul cu motive florale din jurul uşii, tot aşa cum întâlnim la ferestre.<br />Portalul este străjuit de pisania cu litere chirilice, care ne spune că biserica a fost ridicată la 1747. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Ulterior, la restaurare s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti.<br />Ulterior, va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.<br />La 1903, biserica fostului Schit Inăteşti a fost reparată şi transformată în lăcaş al Parohiei „Buna Vestire“. Patru ani mai târziu, paroh a fost numit preotul Grigore Predescu, absolvent al Seminarului Teologic inferior. Parohia avea ca filii bisericile: „Sfântul Dimitrie“ (1786), „Sfântul Gheorghe“ (1863) şi „Sfântul Ioan Botezătorul“ (1817) şi 433 de familii, respectiv 1.249 de suflete. Între 1925 şi 1926, biserica a fost reparată din nou, pe lângă aceasta funcţionând un cămin cultural, o bibliotecă, o cantină şcolară şi „patronajul parohial“, o iniţiativă pentru ajutorarea săracilor.<br /> În perioada interbelică aici a slujit preotul Grigore Rădoescu, fost director al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ şi al Liceului „Alexandru Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea şi membru în Adunarea eparhială. </p><p>sursa ->http://www.ziarullumina.ro

Pridvorul bisericii este deschis, fiind sprijinit pe stâlpi sculptaţi în piatră, care se presupune că provin de la vechea biserică. Acelaşi lucru se crede şi despre ancadramentele din piatră care conturează ferestrele. Uşa de la intrare este şi ea străjuită de un frumos ancadrament sculptat în piatră.

inatesti 1În zona altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv diaconicon (veşmântar).

inatesti 2

Pictura bisericii a fost executată între anii 1751-1753.

inatesti 3

Pisania cu litere chirilice ne spune că biserica a fost ridicată la 1747 de către „jupânii Moldoveanu şi Grigorie” din Sibiu. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Mai târziu, la restaurare, s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. (În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti)Ulterior, aici va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.

De-a lungul vremii, biserica Schitului Inatesti a fost refăcută de mai multe ori, după cum urmeaza: 1862-1864; 1902-1903; 1991-1998, când se realizează consolidarea interioară şi exterioară, precum şi restaurarea integrală a picturii originale.

inatesti 4
Releveu 1961
inatesti 5
Releveu 1961
inatesti 6
Releveu 1961
inatesti 8
Releveu 1961
inatesti 7
Releveu 1961

Happy Birthday Richard Meier!

© Richard Phibbs

, the Pritzker Prize and AIA Gold Medal winner, turns 79 today. Citing Bernini and Borromini as influences as well as Le Corbusier and Louis Kahn, the architect is well known for his abstracted, often white, buildings and unrelenting personal design philosophy.

Meier received his Bachelor in Architecture from Cornell University in 1957 and took jobs with Skidmore Owings and Merrill and Marcel Breuer soon after his graduation. He began his own private practice in New York in 1963 and rocketed to architectural fame in the early 1970s, after being named as one of the “New York Five.”

The OCT Shenzhen Clubhouse, Shenzhen, China. Image © Roland Halbe, Courtesy of Richard Meier & Partners

The New York Five were a group of five New York City architects (Richard Meier, Peter Eisenman, Charles Gwathmey, Michael Graves, and John Hejduk) who shared an allegiance to modern architecture and pure form, reminiscent of the work of Le Corbusier in the 1920-30s. They were commonly called “the Whites,” a nod to their proclivity to the stark hue.

The Getty Center, Los Angeles, California. Image © Scott Frances, Courtesy of Richard Meier & Partners

Meier is perhaps the best known of the group for his use of white in his designs, which he believes enhances the qualities of light in space: “Whiteness allows the architectural ideas to be understood most clearly—the difference between opacity and transparency, solid and void, structure and surface,” he explains. “They have a greater clarity.”

Over his half-century of practice, Meier has amassed a huge body of work and was recently the subject of a retrospective exhibit. Though he began with smaller projects, such as the Douglas House and the Rachofsky House, he now designs almost exclusively large scale civic buildings. Included among these are the Getty Center, the Barcelona Museum of Contemporary Art, the Ara Pacis Museum and the Paley Center for Media.

A collection of Meier’s work on display at the Arp Museum, which was designed by Meier. Image © David Ertl

Meier recently returned back to his New Jersey roots, designing and constructing a mixed-use building in downtown Newark. The building contains three charter schools, a daycare center, residential units, and retail spaces along the ground floors and is part of an effort to revitalize downtown Newark.

230 Halsey Street, Newark, New . Image © Steven Size, Courtesy of Richard Meier & Partners

“When I am asked what I believe in, I say that I believe in architecture. Architecture is the mother of the arts. I like to believe that architecture connects the present with the past and the tangible with the intangible.”

 

Articol preluat din original

Câteva note despre şi pentru Râmnic

rmvl

Ramnicu-Valcea-1

Într-un număr al revistei de istorie „Buridava” (despre a cărei existenţă recunosc, cu smerită ignoranţă, că nu ştiu mai nimic), domnul profesor Sorin Oane publică articolul „Ce fel de oraş este Râmnicu-Vâlcea. Un material pentru folosul primarilor Râmnicului (şi nu doar pentru ei)”  (http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B10_20.pdf) care merită apreciat pentru concizia şi limpezimea cu care analizează oraşul în care trăim. Şi în care am desluşit şi oarece dragoste de loc şi de oameni, acest posibil izvor de revoltate insatisfacţii pentru un om trăitor pe aici, om pentru care mai nimic nu ar trebui să treacă neobservat.

Îmi permit aici câteva completări şi observaţii, după felicitările pe care le-am furnizat deja autorului.

Plecând de la afirmaţia unui fost edil referitoare la „profilul turistic” al Râmnicului, domnul profesor demontează mai întâi, cu argumente, acest mit în vogă (împărtăşit, de altfel, şi de alţi locuitori ai urbei, pentru care serviciile turistice au de-a dreptul o aură de „nobleţe” sau, de ce nu, sunt o alternativă la dispariţia nedorită a Oltchim-ului).

„Nu. Râmnicul nu este acum oraş turistic.”

Mai întâi pentru că „lipsesc strategiile”, spune domnul profesor. Da, deşi trăim o inflaţie de „strategii”, pe termen mic, mediu, de perspectivă, mai lung sau mai scurt, etc pe care le adoptăm cu frenezie şi pe care le părăsim imediat înlocuindu-le cu alte strategii, după interese pre sau post electorale. Desigur, nici Râmnicu Vâlcea nu face excepţie de la regulă. Orice program de perspectivă se îngroapă sau, în cel mai bun caz, se adaptează „după cum o cer interesele partidului”.

Mai apoi, pentru că „lipseşte infrastructura necesară”, afirmă domnul profesor. Eu cred că nici nu se poate ajusta o infrastructură corespunzătoare sau măcar minim-civilizată. Pentru aceasta ar fi nevoie de o voinţă politică fermă şi perseverentă (ceea ce este greu de crezut că va putea apărea într-un previzibil viitor) care să permită aplicarea unor operaţii chirurgicale dureroase asupra reţelelor urbane de orice natură (demolări, strămutări, schimbări de trasee şi gabarite, etc) şi care s-ar repercuta cu siguranţă în blestematele de voturi care domină de atâţia ani existenţa edililor. Cu o tramă stradală croită de-alungul vremurilor pentru rădvane şi căruţe, Râmnicul a suportat două explozii (la numai 40 de ani una de alta!) care l-au surprins cu totul nepregătit: cea demografică ( a anilor ’60) şi cea auto (de după ’90). Cu aşezarea sa improprie extinderii (între deal şi apă), nici nu putea să reziste. Paleativele şi micile aspirine aplicate nu au tratat boala, efectele se simt acum din ce în ce mai puternic resimţite, necesităţile ne împing de la spate iar soluţiile sunt tot mai îndepărtate…

Trebuie să spun că am ratat un moment. La începutul anilor ’70, un concurs naţional organizat de Uniunea Arhitecţilor din România a avut ca temă constituirea unui nou centru administrativ al tinerei capitale de judeţ, în zona Libertăţii. Aparent o fantezie, a fost însă unul dintre primele (şi puţinele) momente de luciditate ale autorităţilor, de gândire deschisă şi responsabilă ale acestora spre timpurile viitoare ale urbei. Dacă ideea nu ar fi fost abandonată din considerente economice (deşi concursul s-a desfăşurat până la capăt), cu siguranţă alta ar fi fost soarta municipiului. S-ar fi rezolvat circulaţia nord-sud, ar fi fost evitate demolările patrimoniului din vechea zonă centrală, amplasarea instituţiilor de interes nu s-ar mai fi făcut haotic, pe „principiul tirbuşonului”, adică pe terenurile găsite libere la un moment-dat (vezi clădirea Bibliotecii judeţeană, a Sălii de sport „Traian”, a Teatrului „Anton Pann”, etc). În puţine cuvinte, s-ar fi reuşit a se păstra câte ceva din vechea urbe dintre Capela şi Olt. De care acum ducem lipsă…

În al treilea rând, pentru că „oraşul nu are prea multe obiective şi monumente de vizitat sau arătat”. Aici mă despart de opinia domnului profesor Oane. Obiective ar cam fi, monumente încă mai există. Dar cum le punem în valoare, cum le întreţinem, cum le protejăm, cum le extindem importanţa, cum le promovăm?

În încheiere merită redate câteva afirmaţii asupra cărora ar trebui meditat:

„(…) nu avem primari visători. Am avut doar primari administratori. Adică oameni care doar asfaltează şi schimbă borduri.”

„Soarta unui oraş nu se decide la „plebicist”. Toţi primarii vâlceni invocă voinţa locuitorilor că să-şi justifice acţiunile. (…) Asta este doar făţărnicie şi prostie. Primarul trebuie să se consulte cu specialiştii.”

„Oraşul a fost frumos doar atâta timp cât a fost mic. Dar el vrea să fie mare fără să aibă nici o idee de viitor.”

Şi o speranţă. Pe care o împărtăşesc.

„Aştept aşadar primarul care să înţeleagă importanţa definirii profilului nostru de oraş, profil de la care trebuie să înceapă, de fapt, orice proiect de viitor.”

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.