Pesimism pentru noi toţi, de la Andrei Pleşu

Câteva vorbe, da’vorbe, dintr-un articol al lui Andrei Pleşu („Pesimism”), publicat în Dilema Veche (http://goo.gl/t4ufLJ):
andrei plesu„La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din cînd în cînd“-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sînt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decît caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră.

Străzile vor rămîne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii – profesionişti sau amatori – vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău, şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zîmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile“, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi cîinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gîndi strict la găştile de partid şi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proastă creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipaturi. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.”

Soarta dâmboviţeană a hoţului din măcelărie

 

Maestrul Andrei Pleşu începe un articol (dedicat omni-televizibilei doamne Ecaterina Andronescu, cea care mai speră că nu şi-a atins limita incompetenţei) cu o parabolă simplificatoare a epopeii plagiatorului naţional Ponta Victor.

Să zicem că cineva fură, dintr-o măcelărie, o pulpă de porc. Nu trece mult timp şi hoţul e prins. Ce urmează, într-o lume normală? Păi, hoţului i se ia marfa şi e dus la poliţie. Ce urmează în lumea noastră valahă? Mai întîi, hoţul, deşi are „corpul delict“ în coşniţă, o ţine langa că n-a furat nimic, chit că o mulţime de martori atestă fapta. Apoi, acelaşi răufăcător încearcă varianta „înscenării“.

Totul e un aranjament „mafiot”, pus la cale de un vecin rău, care vrea să-l compromită. Într-un tîrziu, hoţul decide să încheie litigiul „pe cale paşnică”: bine, hai, nu vă mai agitaţi, sînt generos din fire, vă dau pulpa de porc înapoi şi facem uitată toată tărşenia. „Bine – vor spune unii rigorişti nemiloşi – dar furtul e furt! Nu poţi scăpa nepedepsit prin simpla returnare a ceea ce ai furat.” Dacă însă, din întîmplare, hoţul e prim-ministru, el va găsi o soluţie şi pentru asemenea răutăcioase bombăneli: va cere rudei sale de la Justiţie să compună o ordonanţă de urgenţă, din care să reiasă că cel care a furat „are dreptul” să restituie ce a furat, fiind, prin asta, exonerat de orice culpă. ”Onoarea” împricinatului e astfel ”reperată”, nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase! Toţi colegii de hoţie sărbătoresc evenimentul; de-acum în acolo, poţi fura liniştit: ori nu te prinde şi rămîi cu marfa, ori te prinde, dai marfa înapoi şi, cu virtutea nepătată, poţi recidiva oricînd, fără riscuri. (adev.ro/nhp4g9)

Ce se întâmplă însă în situaţia în care hoţul a mâncat pulpa furată, chiar înainte de a fi prins? Adică, a beneficiat de obiectul furtului şi nu-l mai poate restitui in integrum?

Problema plagiatului nu se rezumă la posesia titlului academic şi la refacerea cărţilor de vizită ale împricinatului. Beneficiile (materiale şi morale) cine le restituie păgubaşului, domnule prim-ministru al României? Că despre aceasta nu se pomeneşte nimic în a dumneavoastră Ordonanţă de urgenţă.

Andrei Plesu contesta sustinerea lui Radu Beligan pentru Ponta

M-am mai liniştit: maestrul Beligan crede în tineri! Andrei Pleşu – nu. Şi îl contrazice pe maestru. Şi alţii îl apără. Şi aşa mai departe… Iar noi, tineri sau bătrâni, punem botul la discuţie şi ne revoltăm major!

Politica ta

andrei-plesu-traian-basescu-intelectualiidej-si-sadoveanu

  • Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara asta are nevoie de un Președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital, de la nivelul cel mai de jos și până la vârf!
    Dixi et salvavi animam meam

Acesta a fost mesajul citit pe Arena Nationala din partea lui Radu Beligan. Nu i-am dat nici un fel de atentie dar am fost chiar uimit sa citesc astazi intr-o scrisoare deschisa a lui Andrei Plesu

  • …dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic.

Bla-bla-bla, aluzii stravezii la faptul ca Radu Beligan a fost un rasfatat al sistemului si inainte de ’89, ceea ce e adevarat. Dar asta nu ii poate lua dreptul sa sprijine pe oricine are chef
Unii s-au afisat…

Vezi articol original 32 de cuvinte mai mult

Creştinism cu Andrei Pleşu

„Întîlnesc supărător de des creştini care se răfuiesc, drapaţi în suficienţă dogmatică, cu cei care nu le cîntă în strună sau care nu le recunosc îndreptăţirea. Îi văd mobilizîndu-se, răzbunători, împotriva cîte unui „netrebnic“ care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemînă arsenalul unei teologii „penale“: îţi numără relele, îţi exaltă vinovăţia, ba chiar se oferă să-şi asume rolul gîdelui, pentru a uşura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În orice caz, te judecă aspru şi sumar, te sermonizează încruntat, te ameninţă. Au dreptate… şi îşi savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe Dumnezeu“ de partea lor, că, la sfîrşitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cuminţeniei lor militante şi apropiaţilor lor. Inşi pe care nu-i cunoşti şi cu care nu ai nimic de împărţit dau cu tine de pămînt prin presă şi mai ales pe bloguri (creştine, evident).”

(Citeste mai mult: adev.ro/n49q78)

Andrei Pleşu – „Înainte de a încheia…”

„Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.

Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.”

(Citeste mai mult: adev.ro/n2klem)

Clasa noastră semi-politică

clasa politica

Potrivit dicţionarelor, a face politică însemnează a lua parte în mod activ, simultan, la două activităţi: discutarea și rezolvarea treburilor statului.

La noi, cu discutarea treburilor stăm bine, merge mai greu cu rezolvarea treburilor (asta când nu se ajunge la încurcarea lor!).

De aici şi opinia conform căreia clasa noastră politică nu este politică ci, dacă pot zice aşa, semi-politică. Sau 50% politică. Sau jumate politică.

Ceea ce, simţind rezultatele deplorabile, e departe de a ne da motive reale de linişte.

Caracterizând drăguţa noastră clasă semi-politică pe un post de televiziune, Andrei Pleşu recunoaşte că, după fiecare numire a cuiva într-o funcţie publică, se întreabă de unde e scos, de unde a apărut figura respectivă.

„Care arată cum arată, vorbesc cum vorbesc şi sunt netrebnice (în sensul că nu fac nimic), nevrednice (în sensul că dorm pe ei) şi interesaţi strict de propriile lor calcule.”

Cei ce ştiu ce trebuie făcut nu au puterea, cei ce ştiu şi au şi puterea de a face ce trebuie făcut preferă să nu facă, iar cei ce au puterea sunt, invariabil, nişte imbecili notorii mai mult sau mai puţin lustruiţi.

Şi, uite aşa, ajungem iar la Caragiale.

Mai aproape de noi, acelaşi Andrei Pleşu spune mai departe:

„Uneori am senzaţia că este o combinaţie între rea-voinţă, rea-credinţă şi prostie, în care prostia este decisivă.”

Aferim, maestre!

Sa nu ne bosumflam definitiv!

Andrei_Plesu

Acelaşi Andrei Pleşu, la fel de spumos pe cât îl arată şi fizicul:

Ştiu că nu e frumos să te legi de numele oamenilor, dar e greu să nu recunoşti că o ţară în care ajung la rampă inşi pe care îi cheamă Triţă Făniţă, Culiţă Tărîţă, Genică Boierică, sau William Brânză e departe de a fi o ţară…banală. Şi limba noastră e – cum ştim – ”o comoară”. De la o vreme, ea este însă, pentru mulţi, cum spune Radu Paraschivescu, ”o povară”: zice ”locaţie” cînd vrea să zică ”loc”, ”a lectura”, cînd avem ”a citi”, ”a viziona”, cînd avem ”a vedea”, ca să nu mai vorbesc de ”obvios”, ”a deleta”, ”a dilui” ş.a.m.d. Sau de poceli savuroase, de genul: liloneum, ambruscadă, politurc, repungă, curtoane ş.a. O sursă inepuizabilă de veselie tragi-comică este versificaţia manelelor, cu abisuri metafizice cum ar fi ”Te iubesc, dar nu pe tine”, sau ”Vreau să te am oriunde-am fost”. La fel, lumea inepuizabilă a titlurilor cu care unele ziare (toate!) vor să facă rating. (”O femeie s-a electrocutat cu un castravete”, ”Bărbatul spaniol însărcinat cu gemeni a trebuit să avorteze”, ”Un bătrîn în vîrstă de 75 de ani a încercat să violeze o femeie de 85”). Dar celebrul îndemn vanghelian: ”Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!” ? Dar becalianul: ”Aşa a vrut Dumnezeu ca eu să pasc acestă ţară!?

Cine reuşeşte să te facă să rîzi – trist, dar fără parapon – de drăcoveniile fiecărei zile merită omagiul compatrioţilor, ca un iubitor de oameni ce este. Mesajul ar fi: Să nu ne bosumflăm definitiv! Să păstrăm un dram de speranţă! Poate scăpăm! (Sursa: http://goo.gl/lwo0y8)

Eu traduc aşa:

Sunteţi români o dată pe an. În rest,  spargeţi seminţe pe stradă, vă aruncaţi gunoiul de la balcon, urlaţi în trafic ca babuinii, vă înjuraţi cu vecinii, vă prăjiţi chiftelele între blocuri, utilizaţi rar săpunul, beţi ca porcii, trişaţi la examene, vă cumpăraţi diplome universitare dar nu ştiţi să vorbiţi şi să scrieţi corect româneşte, pe unde treceţi lăsaţi munţi de gunoaie, sunteţi leneşi, hoţi şi şmecheri, etc. În rest, sunteţi băieţi buni… Şi haioşi foc!

Domnul Liiceanu şi noi, ăilalţi…

  • Gabriel Liiceanu
    Gabriel Liiceanu (Photo credit: Wikipedia)

    Domnul Liiceanu ştie, cu siguranţă, că rapiditatea cu care te poţi prăbuşi este direct proporţională cu înălţimea poziţiei (politice, intelectuale, morale ş.a.) la care ai ajuns într-un anume moment al existenţei. Poate şi nivelul de “penibil” poate fi atins mult mai grabnic de un om cu o anumită notorietate. Dar, aliniindu-se plutonului de papioane răvăşite conjunctural şi partizan (Pleşu, Patapievici şi,din păcate, mulţi alţii), domnul Liiceanu se grăbeşte – din motive obscure – să se auto-altereze moral. Şi asta tocmai în momentele în care societatea românească are mai multă nevoie de opiniile lor!

‘ra-ţi ai dracu’ de intelectuali!

Sunt zile care încep rău şi se termină la fel. Sau mai rău. Oh, prea-înţeleptule Murphy!

Viitorul editorial al meşterului Andrei Pleşu din “Dilema” de joi m-a perplexat iremediabil chiar de la răsăritul soarelui! Mărturisesc, aveam şi până acum oarece suspiciuni de pupincurism diafan sau o anume ocolire cu graţie a situaţiilor în care, ca intelectual şi cetăţean ce te afli, ai cam fi dator să îţi spui limpede părerea faţă de murdăria de pe pantofii prezidenţiali. De această dată, câtă vigoare şi stil, desfăşurate cu o iscusinţă de necontestat, pentru a-ţi da superior cu stângul în dreptul şi a te arăta oripilat de acţiunile nesăbuite ale hoardelor de aleşi ce intenţionează cu mârşăvie să-i dea un şut în cur Băsescului naţional!

Mai apoi, apariţia diafană a madamei Pora Basescophila pe micul ecran a pus capac la toate, mi-a stricat mai rău ziua şi m-a aruncat într-o stare de confuzie de care nu mă pot desprinde.

Mai cu seama că, doar cu câteva zeci de minute înainte, pe acelaşi ecran, finul (de la finesse, nu de la botez!) şi subţirele Mihai Razvan Ungureanu (MRU pentru conaisseurs) se strofoca să articuleze nişte fraze iscusite cu care să îşi mobilizeze “ungurenii” personali la lupta cea mare pentru apărarea democraţiei.

Cu toate acestea mă bântuie o rază de optimism. Pentru că s-ar fi putut şi mai rău. Dacă-mi apărea pe ecran Monica Macovei cea “plină de har”!?

Să nu uit. Cele de mai sus nu au legătură cu intelectualii noştrii formatori de opinie! Şi nici cu faptul că articolul din „Dilema” a dispărut de pe Facebook…

Nimic despre Huidu

Ştii ceva, Şerbane? Mă doare-n cot de acrobaţiile tale existenţiale! Şi mă doare tot acolo de regretele tale şi de părerile tale de rău! Ai omorât 3 (trei) oameni, omule!

Mă hotărâsem să nu scriu nimic aici despre accidentul pe care cu siguranţă ar trebui să ţi-l asumi în întregime, omule de televiziune şi „formatorule de opinie”, cârcotaşul nostru naţional! Mai ales că, în fond, povestea e simplă: o maşină mare cât o sufragerie intră pe contrasens (din motive nelămurite încă), se loveşte frontal cu alta mai mică, mor trei oameni în cea din urmă şi scapă nevătămaţi toţi cei aflaţi în dihania cea mare. Complicaţia apare din faptul că maşina transformată în pluton de execuţie ad-hoc era condusă tocmai de tine. Dar, pînă la urmă, cine eşti matale? E adevărat că, pe la începuturile „hronicii” tale, ţi-am urmărit un timp cîrcotelile, dar am renunţat, sastisit de repetitivitatea miştocărelilor care îi făceau subiectul. În consecinţă, pot spune că nu te cunosc. Şi e sigur că nici tu nu mă cunoşti, aşa că – din acest punct de vedere – suntem chit.

Dar, Şerbănele, după ştirea că drumul spre Braşov, unde urma să te întâlneşti cu procurorii, l-ai parcurs în maşina condusă de data asta de frate-tu Vlad cu 200 km/oră (http://goo.gl/pXYyDîn timp ce tu erai pe scaunul din dreapta şoferului, eu cred şi scriu aici că aparţii speciei mitocanilor agresivi şi a ţoapelor, „rinocerilor” lui Cristian Tudor Popescu. S-a dovedit încă odată că derbedeii şi cocalarii sunt o specie a cărei consecvenţă în comportament ar merita admirată. Dacă s-ar pune în slujba unei cauze nu nobile, dar încadrate în normalitatea cotidianului. E adevărat ? Dacă e aşa, însemnează că, pe lîngă lipsa de educaţie, mai ai şi serioase probleme la bibilica creieraşului…

Citez dintr-un articol de Andrei Pleşu, intitulat ” Ce nu aduc banii”:

Banii nu aduc automat bun-simţ, bună-cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil sau „modest”, o face demonstrativ, „patronizing”, de foarte sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană”, subteranele lui de „băiat de comitet”. Uneori are veleităţi culturale: îţi trânteşte câte un citat fin, invocă, vag plictisit, câte o carte la modă.

Şerbănele taică, despre ce aţi discutat voi, ca fraţii, pe drumul spre Braşov? Cum aţi comentat voi, băieţii de băieţi care sunteţi, viteza şi depăşirile tupeiste? Şi cum v-aţi simţit şi cum v-aţi privit şi ce v-aţi spus voi între voi, golanilor, când aţi trecut, ca vântul şi ca gândul, pe lângă locul accidentului „tău”?

Încheie tot Andrei Pleşu:

Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decât „fericirea”. Tot  restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.