Foto: Bulevardul (Tudor Vladimirescu) – Vedere veche
Pentru Râmnicu Vâlcea, bulevardul Tudor Vladimirescu, sau, simplu, Bulevardul, cum i se spunea în perioada interbelică, a reprezentat mai mult de o jumătate de secol locul unde s-au consumat cele mai importante evenimente ale urbei.
E greu de imaginat cum ar fi arătat oraşul fără această stradă în pantă, care uneşte axial Capela cu lunca de odinioară a Oltului. Aşa cum este, Bulevardul formează, împreună cu Calea lui Traian, o cruce pe care e răstignit întregul centru-vechi al urbei. (…)
Vechimea străzii datează de la sfârşitul veacului trecut cînd zona ce se desfăşoară de sub zidurile Parcului pînă la linia ferată începe să se populeze. (…) Municipalitatea purcede în această epocă la pavarea străzilor cu piatră de rîu şi piatra aceasta dură, lustruită de nemila vremii, va dăinui răbdătoare până aproape de timpurile noastre. Destinul Bulevardului e legat de cel al dealului Capela, de sub poalele căruia răsare cu dezinvoltură. Un parapet de piatră stăvilește alunecarea dealului şi două rînduri de scări încadrează simetric, de-o parte şi de alta, monumentul ridicat în cinstea războiului pentru Independenţă. (…) De aici, oraşul se desfăşura pe vremuri sub ochii privitorului, până departe, dincolo de apa Oltului. În stradă, inclusă în trupul parapetului, se află o absidă cu o fântînă şi doi putti din fontă, în gustul desuet al începutului de secol. (…)
La capătul dinspre Capela al Bulevardului se ridică două dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, ce distonează evident cu sărăcia stereotipă a blocurilor noi cu care se învecinează. Clădirea „goetheană” a Tribunalului (Radu Petrescu), cu coloanele ei de o simplitate clasică, zidită în anii 1906-1907, este şi astăzi, după aproape un secol, cea mai reprezentativă construcţie civilă pentru Râmnicul de odinioară. Ea e ridicată pe locul caselor boierului Munteanu, proprietar cu dare de mînă la Olăneşti. Se zice că boierul obişnuia să ia pe capra trăsurii ce-l ducea adesea la moşie un pitic pe care, din snobism sau pur şi simplu din amuzament, îl gătea cu panglică la pălărie. În aceste case a fost instalată o vreme cazarma Regimentului 2 Dorobanţi, înainte de a i se construi un local propriu. (…)
De cealaltă parte a străzii, ca o replică de mai mică anvergură, a dăinuit clădirea Administraţiei financiare, zidită pe locul caselor lui Petrache Mişcurici, unde a funcţionat o vreme statul major al regimentului, apoi un pension de domnişoare şi şcoala de fete aparţinând Aşezămintelor brâncoveneşti. (…)
Bulevardul, în partea lui centrală, mai însemna încă locul de promenadă al oraşului. La ora înserării, sute de tineri se îndreptau spre centru într-un cortegiu ce se perinda pe Bulevard, între strada Traian şi colţul Parcului, ca într-o procesiune ritualică. Spectacolul, caracteristic mai tuturor oraşelor provinciale, crea un fel de solidaritate relevantă pentru mentalitatea arhaică şi mic-burgheză a vechilor locuitori ai Râmnicului. La colţul Parcului cortegiul se întorcea şi avansa încet, până la pompa de benzină. Ieşirea la plimbare, în centru, seara, semnifica nu numai evadarea din anonimat, dar şi participarea tinerilor la viaţa mondenă şi sentimentală a urbei.
Pe locul unde se află astăzi sediul administraţiei judeţene, de-a lungul întregului segment al Bulevardului, se întindea restaurantul Elysée (fost Gambrinus), cu grădină mare, elegantă, discret iluminată, unde cîntau cele mai reputate orchestre şi cîntăreţe de muzică uşoară ale timpului. Copiii se căţărau pe gardul înalt ce despărţea localul de Bulevard şi se uitau vrăjiţi la cuconetul şi domnii spilcuiţi ce consumau fripturi şi vinuri alese servite în pahare fine. Acordurile muzicii se auzeau pînă tîrziu, cînd strada devenea pustie (…) Grădina era înzestrată cu separeuri intime şi lampioane colorate şi ring de dans şi arbori tunşi ce ascundeau în transparenţa lor desfăşurarea spectacolului veseliei şi petrecerii.
De partea cealaltă a restaurantului se înşirau clădiri cu un etaj şi cu balcoane şi ferestre cu ancadramente de stucaturi în gustul începutului de secol. O seducţie aparte exercita cafeneaua lui Tanţu Dănicel („nea Tanţu”) unde se juca de dimineaţă pînă seara poker, biliard şi „pietre”, se bea cafea și se purtau discuţii politice sau de afaceri. (…)
În zona actualului hotel „Alutus” se întindeau pe vremuri curţile Poştei, cu magazie şi grajduri pentru caii diligenţei. Din faţa sediului Poştei porneau în chiote şi plesnete de bici poştalionul şi diligenţa trase de şase cai mânaţi de vizitiu, alături de dorobanţul cocoţat pe capră. Prima diligenţă, pe traseul Râmnicu Vâlcea – Piteşti, a pornit din faţa Poştei în ziua de 1 mai 1860, sub privirile nedumerite şi curioase ale locuitorilor oraşului. În anii mai apropiaţi de noi, pe colţul Bulevardului cu strada Praporgescu îşi instalase atelierele tipografia „Gutenberg”, unde trudeau trei-patru oameni îmbrăcaţi în halate bleumarin pe care lumea îi putea vedea prin geamurile largi ce răspundeau în stradă. Tipografia tipărea afişe electorale, cărţi de vizită, reclame, faire-part-uri sau anunţuri de spectacole.
Prima clădire de pe Bulevard care a căzut sub tîrnăcoapele demolatoare ale „noii orînduiri” a fost conacul lui Gogu Ştefănescu, situat în latura de răsărit a actualei Case Albe. Constituia unul dintre cele mai admirate exemplare ale vechii arhitecturi vâlcene. Clădirea, adevărat palat miniatural avea faţada spre strada Praporgescu şi era înconjurată de un brâu de arbori meridionali şi de alei geometric desenate. De partea cealaltă a drumului, în colţul opus tipografiei, s-a construit pe la sfârşitul anilor ’30 întâia clădire „cubistă” a oraşului unde a funcţionat o vreme farmacia Cristescu. (…)
Printre puţinele clădiri din centrul Râmnicului care mai păstrează o fărâmă din spiritul oraşului de odinioară se numără şi edificiul Poştei, în cărămidă aparentă, cu frumoase ancadramente din piatră la ferestre, ridicată după planurile arhitectului Ghica-Budeşti. Pe vremuri era reper şi loc de întîlnire pentru tineri. (…)
Din dreptul Poştei, Bulevardul începe să coboare ferm spre Olt. Vizitatorul e confiscat imediat în sfera de autoritate a Parcului. Emoţia apropierii de Parc se resimţea odinioară de îndată ce parfumul de glicină devenea pregnant, atotcuprinzător. Şi teii erau parcă mai ispititori în porţiunea aceasta a Bulevardului. Zidul de piatră ce sprijină grădina „suspendată” e tăiată simetric de două rînduri de trepte ce adăposteau pe timpuri în spaţiul dintre ele straturi de flori, ba chiar, cu vremea, un calendar şi un ceas solar. Se spune că locul a fost umplut cu pămînt adus cu tărăboanţele de pe Capela de robi ţigani, la începutul veacului trecut, dupa dorinţa noilor stăpîni lahovareşti. Poate că nici o zonă a vechiului oraş nu era atît de atrăgătoare ca intrarea pe scările de piatră ale Parcului. Spaţiul acesta larg, prin perspectiva ce o deschidea spre vegetaţia exotică de pe fundal, era predestinat să adăpostească, un monument, şi în decursul timpului s-au perindat pe aici, întradevăr, figurile lui Brâncoveanu şi I.G. Duca.
Pornind la vale, începând din colţul Parcului, Bulevardul îmbrăca veşminte sărbătoreşti. Vreo câteva clădiri edificate în primele decenii ale secolului puteau constitui modelul după care ar fi trebuit să fie astăzi înnoit oraşul. Pe partea dreaptă, casa Radu Livezeanu cu cerdac închis şi grădină îngrijită, dar mai ales casa Toto Herescu, moşier boem, trăind mai mult pe malurile Senei decât în ţară, prieten cu Filip Lahovary şi Cella Delavrancea. De partea cealaltă a drumului, casele dentistei Petrescu, folosită în ultimile decenii drept sediu al unor instituţii culturale sau locuinţă a despotului local şi casa Balotescu, adevărată desfătare a ochiului, supravieţuitoare amândouă peste urgia vremurilor.
„Cea mai armonioasă casă de pe bulevard, notează Cella Delavrancea, este desigur casa avocatului Niculae Balotescu, copiată după o foarte veche casă de stil vâlcean, casa bunicilor Balotescu existând încă în dreptul Zăvoiului şi semănând cu cea nouă, aşa cum o ciupercă mică aduce cu una mare. În grădină, un arţar face semn cu batistă albă a frunzelor, o capricioasă învolburare de < Stella Matutina> clipeşte din ochii albaştri. Casa albă, cu cerdac înălţat de gârliciul pivniţei, cu ferestre pătrate, cum șade bine într-o ţară cu ierni grele şi veri copleşitoare, e primitoare ca și stăpânii ei.”
Prezenţa acestor case de excepţie, ca şi a altora ce au căzut sub incidenţa demolărilor, dădea oraşului o încîntătoare eleganţă şi reuşea sa sugereze parfumul unei epoci care făcea din micile aşezări provinciale veritabile enclave ale liniştii si armoniei.
În peisajul bine proporţionat al Bulevardului, o notă distonantă dar nu ostentativ supărătoare oferea fabrica de mobilă şi binale situată la colţul cu strada Olănescu. Întreprinderea era dotată cu un joagăr care-şi făcea simţită prezenţa monotonă de dimineaţă până la apusul soarelui, amintind vizitatorului străin că Vâlcea e patria pădurilor. Acest „corp străin” implantat în centrul Râmnicului anticipa modest urgia dezvoltării industriale de mai târziu în spaţiul Râmnicului.
De partea cealaltă a Bulevardului se afla băcănia, berăria şi bodega „Mercur”, unde făcea popas la ora prânzului ofiţerimea ce se întorcea de la cazarmă. În fine, coborând spre Regiment, privirea trecătorului era întâmpinată de priveliştea „Teatrului Adreani”, aflător pe locul actualului cinematograf „Modern”. (…)
Pe colţul străzii Olănescu cu Bulevardul se mai păstrează şi astăzi casa Lupaş, construită în stilul vechilor sălaşuri boiereşti de la începutul veacului, cu trepte în faţă şi marchiză şi coloane şi vitrouri la ferestre. Alături se întinde clădirea fostei societăţi de „Drumuri şi şosele”, clădită în stil rustic şi folosită în timpurile din urmă ca instituţie sanitară.
Un loc deosebit de atrăgător în peisajul oraşului de odinioară l-a ocupat Cazarma, ce se întindea pe cîteva hectare de pămînt (în zona regimentului de astăzi) şi era constituită din corpuri de clădire cu un etaj, în cărămidă aparentă, risipite pînă la linia ferată, spre răsărit, şi pînă la digul de pe valea Episcopiei, spre miazănoapte. (…)
Nici un letopiseţ al Râmnicului de odinioară nu va putea cuprinde în filele îngălbenite fiorul de frumos ca o beţie graţioasă ce stăpânea pe cei ce ajungeau până la capătul dinspre Goranu al Bulevardului. Oraşul părea că doarme, undeva, departe, uitat de lume, inexistent, pierdut în somnul darnic al amintirilor. (…)
(Sursa, cu respect şi mulţumiri: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 133-144.)
În zona altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv diaconicon (veşmântar).
cristian dinulescu 