„Bulevardul” Râmnicului

Foto: Bulevardul (Tudor Vladimirescu) – Vedere veche

Pentru Râmnicu Vâlcea, bulevardul Tudor Vladimirescu, sau, simplu, Bulevardul, cum i se spunea în perioada interbelică, a reprezentat mai mult de o jumătate de secol locul unde s-au consumat cele mai importante evenimente ale urbei.

E greu de imaginat cum ar fi arătat oraşul fără această stradă în pantă, care uneşte axial Capela cu lunca de odinioară a Oltului. Aşa cum este, Bulevardul formează, împreună cu Calea lui Traian, o cruce pe care e răstignit întregul centru-vechi al urbei. (…)

Vechimea străzii datează de la sfârşitul veacului trecut cînd zona ce se desfăşoară de sub zidurile Parcului pînă la linia ferată începe să se populeze. (…) Municipalitatea purcede în această epocă la pavarea străzilor cu piatră de rîu şi piatra aceasta dură, lustruită de nemila vremii, va dăinui răbdătoare până aproape de timpurile noastre. Destinul Bulevardului e legat de cel al dealului Capela, de sub poalele căruia răsare cu dezinvoltură. Un parapet de piatră stăvilește alunecarea dealului şi două rînduri de scări încadrează simetric, de-o parte şi de alta, monumentul ridicat în cinstea războiului pentru Independenţă. (…) De aici, oraşul se desfăşura pe vremuri sub ochii privitorului, până departe, dincolo de apa Oltului. În stradă, inclusă în trupul parapetului, se află o absidă cu o fântînă şi doi putti din fontă, în gustul desuet al începutului de secol. (…)

tv1

La capătul dinspre Capela al Bulevardului se ridică două dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, ce distonează evident cu sărăcia stereotipă a blocurilor noi cu care se învecinează. Clădirea „goetheană” a Tribunalului (Radu Petrescu), cu coloanele ei de o simplitate clasică, zidită în anii 1906-1907, este şi astăzi, după aproape un secol, cea mai reprezentativă construcţie civilă pentru Râmnicul de odinioară. Ea e ridicată pe locul caselor boierului Munteanu, proprietar cu dare de mînă la Olăneşti. Se zice că boierul obişnuia să ia pe capra trăsurii ce-l ducea adesea la moşie un pitic pe care, din snobism sau pur şi simplu din amuzament, îl gătea cu panglică la pălărie. În aceste case a fost instalată o vreme cazarma Regimentului 2 Dorobanţi, înainte de a i se construi un local propriu. (…)

tv2

De cealaltă parte a străzii, ca o replică de mai mică anvergură, a dăinuit clădirea Administraţiei financiare, zidită pe locul caselor lui Petrache Mişcurici, unde a funcţionat o vreme statul major al regimentului, apoi un pension de domnişoare şi şcoala de fete aparţinând Aşezămintelor brâncoveneşti. (…)

tv3

Bulevardul, în partea lui centrală, mai însemna încă locul de promenadă al oraşului. La ora înserării, sute de tineri se îndreptau spre centru într-un cortegiu ce se perinda pe Bulevard, între strada Traian şi colţul Parcului, ca într-o procesiune ritualică. Spectacolul, caracteristic mai tuturor oraşelor provinciale, crea un fel de solidaritate relevantă pentru mentalitatea arhaică şi mic-burgheză a vechilor locuitori ai Râmnicului. La colţul Parcului cortegiul se întorcea şi avansa încet, până la pompa de benzină. Ieşirea la plimbare, în centru, seara, semnifica nu numai evadarea din anonimat, dar şi participarea tinerilor la viaţa mondenă şi sentimentală a urbei.

Pe locul unde se află astăzi sediul administraţiei judeţene, de-a lungul întregului segment al Bulevardului, se întindea restaurantul Elysée (fost Gambrinus), cu grădină mare, elegantă, discret iluminată, unde cîntau cele mai reput­ate orchestre şi cîntăreţe de muzică uşoară ale timpului. Copiii se căţărau pe gardul înalt ce despărţea localul de Bulevard şi se uitau vrăjiţi la cuconetul şi domnii spilcuiţi ce consumau fripturi şi vinuri alese servite în pahare fine. Acordurile muzicii se auzeau pînă tîrziu, cînd strada devenea pustie (…) Grădina era înzestrată cu separeuri intime şi lampioane colorate şi ring de dans şi arbori tunşi ce ascundeau în transparenţa lor desfăşurarea spectacolului veseliei şi petrecerii.

De partea cealaltă a restaurantului se înşirau clădiri cu un etaj şi cu balcoane şi ferestre cu ancadramente de stucaturi în gustul începutului de secol. O seducţie aparte exercita cafeneaua lui Tanţu Dănicel („nea Tanţu”) unde se juca de dimineaţă pînă seara poker, biliard şi „pietre”, se bea cafea și se purtau discuţii politice sau de afaceri. (…)

În zona actualului hotel „Alutus” se întindeau pe vremuri curţile Poştei, cu magazie şi grajduri pentru caii diligenţei. Din faţa sediului Poştei porneau în chiote şi plesnete de bici poştalionul şi diligenţa trase de şase cai mânaţi de vizitiu, alături de dorobanţul cocoţat pe capră. Prima diligenţă, pe traseul Râmnicu Vâlcea – Piteşti, a pornit din faţa Poştei în ziua de 1 mai 1860, sub privirile nedumerite şi curioase ale locuitorilor oraşului. În anii mai apropiaţi de noi, pe colţul Bulevardului cu strada Praporgescu îşi instalase atelierele tipografia „Gutenberg”, unde trudeau trei-patru oameni îmbrăcaţi în halate bleumarin pe care lumea îi putea vedea prin geamurile largi ce răspundeau în stradă. Tipografia tipărea afişe electorale, cărţi de vizită, reclame, faire-part-uri sau anunţuri de spectacole.

Prima clădire de pe Bulevard care a căzut sub tîrnăcoapele demolatoare ale „noii orînduiri” a fost conacul lui Gogu Ştefănescu, situat în latura de răsărit a actualei Case Albe. Constituia unul dintre cele mai admirate exemplare ale vechii arhitecturi vâlcene. Clădirea, adevărat palat miniatural avea faţada spre strada Praporgescu şi era înconjurată de un brâu de arbori meridionali şi de alei geometric desenate. De partea cealaltă a drumului, în colţul opus tipografiei, s-a construit pe la sfârşitul anilor ’30 întâia clădire „cubistă” a oraşului unde a funcţionat o vreme farmacia Cristescu. (…)

Printre puţinele clădiri din centrul Râmnicului care mai păstrează o fărâmă din spiritul oraşului de odinioară se numără şi edificiul Poştei, în cărămidă aparentă, cu frumoase ancadramente din piatră la ferestre, ridicată după planurile arhitectului Ghica-Budeşti. Pe vremuri era reper şi loc de întîlnire pentru tineri. (…)

Din dreptul Poştei, Bulevardul începe să coboare ferm spre Olt. Vizitatorul e confiscat imediat în sfera de autoritate a Parcului. Emoţia apropierii de Parc se resimţea odinioară de îndată ce parfumul de glicină devenea pregnant, atotcuprinzător. Şi teii erau parcă mai ispititori în porţiunea aceasta a Bulevardului. Zidul de piatră ce sprijină grădina „suspendată” e tăiată simetric de două rînduri de trepte ce adăposteau pe timpuri în spaţiul dintre ele straturi de flori, ba chiar, cu vremea, un calendar şi un ceas solar. Se spune că locul a fost umplut cu pămînt adus cu tărăboanţele de pe Capela de robi ţigani, la începutul veacului trecut, dupa dorinţa noilor stăpîni lahovareşti. Poate că nici o zonă a vechiului oraş nu era atît de atrăgătoare ca intrarea pe scările de piatră ale Parcului. Spaţiul acesta larg, prin perspectiva ce o deschidea spre vegetaţia exotică de pe fundal, era predestinat să adăpostească, un monument, şi în decursul timpului s-au perindat pe aici, întradevăr, figurile lui Brâncoveanu şi I.G. Duca.

Pornind la vale, începând din colţul Parcului, Bulevardul îmbrăca veşminte sărbătoreşti. Vreo câteva clădiri edificate în primele decenii ale secolului puteau constitui modelul după care ar fi trebuit să fie astăzi înnoit oraşul. Pe partea dreaptă, casa Radu Livezeanu cu cerdac închis şi grădină îngrijită, dar mai ales casa Toto Herescu, moşier boem, trăind mai mult pe malurile Senei decât în ţară, prieten cu Filip Lahovary şi Cella Delavrancea. De partea cealaltă a drumului, casele dentistei Petrescu, folosită în ultimile decenii drept sediu al unor instituţii culturale sau locuinţă a despotului local şi casa Balotescu, adevărată desfătare a ochiului, supravieţuitoare amândouă peste urgia vremurilor.

casa_balotescu_tetoianu

„Cea mai armonioasă casă de pe bulevard, notează Cella Delavrancea, este desigur casa avocatului Niculae Balotescu, copiată după o foarte veche casă de stil vâlcean, casa bunicilor Balotescu existând încă în dreptul Zăvoiului şi semănând cu cea nouă, aşa cum o ciupercă mică aduce cu una mare. În grădină, un arţar face semn cu batistă albă a frunzelor, o capricioasă învolburare de < Stella Matutina> clipeşte din ochii albaştri. Casa albă, cu cerdac înălţat de gârliciul pivniţei, cu ferestre pătrate, cum șade bine într-o ţară cu ierni grele şi veri copleşitoare, e primitoare ca și stăpânii ei.”

Prezenţa acestor case de excepţie, ca şi a altora ce au căzut sub incidenţa demolărilor, dădea oraşului o încîntătoare eleganţă şi reuşea sa sugereze parfumul unei epoci care făcea din micile aşezări provinciale veritabile enclave ale liniştii si armoniei.

În peisajul bine proporţionat al Bulevardului, o notă distonantă dar nu ostentativ supărătoare oferea fabrica de mobilă şi binale situată la colţul cu strada Olănescu. Întreprinderea era dotată cu un joagăr care-şi făcea simţită prezenţa monotonă de dimineaţă până la apusul soarelui, amintind vizitatorului străin că Vâlcea e patria pădurilor. Acest „corp străin” implantat în centrul Râmnicului anticipa modest urgia dezvoltării industriale de mai târziu în spaţiul Râmnicului.

De partea cealaltă a Bulevardului se afla băcănia, berăria şi bodega „Mercur”, unde făcea popas la ora prânzului ofiţerimea ce se întorcea de la cazarmă. În fine, coborând spre Regiment, privirea trecătorului era întâmpinată de priveliştea „Teatrului Adreani”, aflător pe locul actualului cinematograf „Modern”. (…)

Pe colţul străzii Olănescu cu Bulevardul se mai păstrează şi astăzi casa Lupaş, construită în stilul vechilor sălaşuri boiereşti de la începutul veacului, cu trepte în faţă şi marchiză şi coloane şi vitrouri la ferestre. Alături se întinde clădirea fostei societăţi de „Drumuri şi şosele”, clădită în stil rustic şi folosită în timpurile din urmă ca instituţie sanitară. 

Un loc deosebit de atrăgător în peisajul oraşului de odinioară l-a ocupat Cazarma, ce se întindea pe cîteva hectare de pămînt (în zona regimentului de astăzi) şi era constituită din corpuri de clădire cu un etaj, în cărămidă aparentă, risipite pînă la linia ferată, spre răsărit, şi pînă la digul de pe valea Episcopiei, spre miazănoapte. (…)

Nici un letopiseţ al Râmnicului de odinioară nu va putea cuprinde în filele îngălbenite fiorul de frumos ca o beţie graţioasă ce stăpânea pe cei ce ajungeau până la capătul dinspre Goranu al Bulevardului. Oraşul părea că doarme, undeva, departe, uitat de lume, inexistent, pierdut în somnul darnic al amintirilor. (…)

(Sursa, cu respect şi mulţumiri: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 133-144.)

Anunțuri

Bijuteria de la Inăteşti

În curtea Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă biserica cu hramul „Buna Vestire“ care, la prima vedere, dinspre răsărit, seamănă cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească.

Photo: Din trecutul Schitului Inăteşti din Râmnicu Valcea</p><p>În curtea clădirii Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă o frumoasă biserică, cu hramul „Buna Vestire“, care la prima vedere, dinspre răsărit, ar semăna cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească. Spunem că se aseamănă cu o culă deoarece, alături de obişnuitele abside de la naos, în partea altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv veşmântar.<br />De asemenea, biserica are o turlă deasupra naosului cu o înălţime apreciabilă, care îi conferă spaţiu. Intrarea se face printr-un pridvor format din coloane sculptate în piatră şi cu scena Judecăţii de Apoi, imagine specifică lăcaşurilor olteneşti din acea perioadă. Încă se mai păstrează ancadramentul cu motive florale din jurul uşii, tot aşa cum întâlnim la ferestre.<br />Portalul este străjuit de pisania cu litere chirilice, care ne spune că biserica a fost ridicată la 1747. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Ulterior, la restaurare s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti.<br />Ulterior, va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.<br />La 1903, biserica fostului Schit Inăteşti a fost reparată şi transformată în lăcaş al Parohiei „Buna Vestire“. Patru ani mai târziu, paroh a fost numit preotul Grigore Predescu, absolvent al Seminarului Teologic inferior. Parohia avea ca filii bisericile: „Sfântul Dimitrie“ (1786), „Sfântul Gheorghe“ (1863) şi „Sfântul Ioan Botezătorul“ (1817) şi 433 de familii, respectiv 1.249 de suflete. Între 1925 şi 1926, biserica a fost reparată din nou, pe lângă aceasta funcţionând un cămin cultural, o bibliotecă, o cantină şcolară şi „patronajul parohial“, o iniţiativă pentru ajutorarea săracilor.<br /> În perioada interbelică aici a slujit preotul Grigore Rădoescu, fost director al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ şi al Liceului „Alexandru Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea şi membru în Adunarea eparhială. </p><p>sursa ->http://www.ziarullumina.ro

Pridvorul bisericii este deschis, fiind sprijinit pe stâlpi sculptaţi în piatră, care se presupune că provin de la vechea biserică. Acelaşi lucru se crede şi despre ancadramentele din piatră care conturează ferestrele. Uşa de la intrare este şi ea străjuită de un frumos ancadrament sculptat în piatră.

inatesti 1În zona altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv diaconicon (veşmântar).

inatesti 2

Pictura bisericii a fost executată între anii 1751-1753.

inatesti 3

Pisania cu litere chirilice ne spune că biserica a fost ridicată la 1747 de către „jupânii Moldoveanu şi Grigorie” din Sibiu. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Mai târziu, la restaurare, s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. (În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti)Ulterior, aici va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.

De-a lungul vremii, biserica Schitului Inatesti a fost refăcută de mai multe ori, după cum urmeaza: 1862-1864; 1902-1903; 1991-1998, când se realizează consolidarea interioară şi exterioară, precum şi restaurarea integrală a picturii originale.

inatesti 4
Releveu 1961
inatesti 5
Releveu 1961
inatesti 6
Releveu 1961
inatesti 8
Releveu 1961
inatesti 7
Releveu 1961

Rîmnicul şi Isisul

„Omul de afaceri Nicolae Sofianu a promis că în curtea Centrului Expoziţional Troianu, sculptorul Paul Popescu va construi cea mai mare statuie a zeiţei egiptene Isis din Europa, care va avea în jur de 14 metri. Sculptura va fi amplasată în curtea Centrului, unde mai există, din câte am aflat, o replică mai mică a zeiţei, care atinge un metru. Desăvârşirea operei de artă va dura peste trei ani şi se anunţă a fi un produs artistic spectaculos. (…) Originile zeiței Isis sunt necunoscute, deși se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeități egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume.” (via Nicolae Sofianu va avea cea mai înaltă Isis din Europa | Vocea Valcii – 6 octombrie 2011)

Nu mă lăsaţi! Ciupiţi-mă, călcaţi-mă pe pantof sau daţi-mi o castană, ca să mă trezesc!

La început am crezut că nu citesc eu bine: poate că nu este vorba de Isis, ci de Ibis sau Isus… Ceea ce tot ar fi comportat discuţii dar, oricum, s-ar fi plecat de la o temă cît de cît logică. Recitind am înţeles însă că tocmai zeiţa egipteană este subiectul unui nou monument ce va apărea peste trei ani în Rîmnicul Vîlcea!

Pe lîngă „Piramidele” de pe Valea Stăncioiului (monumente ale naturii aflate la cîţiva kilometri, în cartierul Goranu), Isis îşi găseşte locul meritat în Rîmnicul Vîlcea… Iar în compania „monumentelor” pietroase, incitante şi diforme din mai toate giratoriile oraşului, ideea apariţiei unei statui cu asemenea subiect nu ne mai miră. Doar ne stupefiază. În sfîrşit, Rîmnicul îşi va găsi identitatea: statuia unei zeiţe egiptene la Rîureni! Vorba lui Bulă: „Asta ne mai lipsea!” Adio Statuia Independenţei, adio Parcul Zăvoi, adio Mircea cel Bătrîn! Dragă Isis, bine ai venit!

Fac precizarea că nu am nimic personal nici cu Egiptul, nici cu Mubarak, nici cu Delta Nilului, nici cu Isis. Îmi pun doar o singură întrebare: cum funcţionează gîndirea cuiva care se hotărăşte dintr-odată să ridice un monument închinat unei zeităţi egiptene într-o vatră de istorie a României? Răspunsul poate fi găsit doar în dorinţa obsesivă a cuiva de a deveni un Mecena local. Dorinţă care unora ne poate îmbîrliga cărările minţii.

Domnule Sofianu, arta de a face bani este doar o expresie. Ea nu aşează în niciun caz mercantilismul, dorinţa de a face bani, afacerile (mai mult sau mai puţin curate) în rîndul artelor frumoase. Vă amintiţi de unul dintre miliardarii de carton apăruţi după 89 care şi-a construit un turn Eiffel şi un Dallas pe terenurile Bărăganului proprietate personală, încîntat de realizare? O fi vreo diferenţă? Om fi mers noi înainte, măcar în acest domeniu, în aceşti ultimi 20 de ani?

Eu tot mai nădăjduiesc că totul este o glumă sau o informaţie falsă. Vă rog, spuneţi-mi că-i aşa! Pentru că nu este vorba numai despre cîţiva pitici de grădină pe care domnul Sofianu ar putea să şi-i împrăştie peste tot în curtea casei, după voia, banii şi muşchii domniei sale!

PS – În altă ordine de idei şi pentru cine nu realizează amploarea monumentului, fac precizarea că un bloc cu patru etaje are doar 11 metri, cu vreo trei metri mai mic deci Isis-ul preconizat! Oare nu cumva o fi nevoie şi de o autorizaţie de construcţie bazată pe un studiu de amplasament pentru o construcţie de asemenea dimensiuni? Sau chiar de un aviz al Ministerului Culturii?

Petiţiune

Udrea la soare

Mult Stimată şi Iubită Doamnă Ministru,

Subsemnatul turist român vă fac cunoscut că în această vară, ca să nu aglomerez peste măsură litoralul nostru naţional, m-am îndreptat  cu maşina şi familia spre Bulgaria.

Dar asta numai după ce am studiat Hotărîrea nr. 14/2011 a Guvernului României privind aprobarea „Programului anual de marketing şi promovare turistică” şi a „Programului anual de dezvoltare a destinaţiilor, formelor şi destinaţiilor turistice”.

Deşi nu e important pentru turismul nostru în ansamblu, îmi permit totuşi să vă aduc la cunoştinţă că, de la Rîmnicu Vîlcea pînă la Vama Veche, nu am găsit nicăieri, în nicio benzinărie de pe frumosul traseu, o hartă a României (turistică, rutieră, cum vreţi dumneavoastră).

Nu ne îndoim că, avînd asemenea programe şi asemenea frunză, lucrurile se vor îmbunătăţi în viitor!

Săru’mîna!

Ceainăria salvează România

În sfîrşit, Andreea Paul Vass a lansat la Vîlcea prima afacere din cadrul programului  guvernamental pentru stimularea tinerilor antreprenori.

Însoţită de preşedintele Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru IMM-uri, Cristian Haiduc, prefectul Petre Ungureanu, viceprimarul Cosmin Constantinescu şi Elena Popescu, directorul Registrului Comerţului, consiliera primului nostru ministru a inaugurat o ceainărie.

Pe lîngă faptul că salvează de la şomaj 3,000 (trei virgulă zero zero zero) oameni, ceainăria va aduce bani la buget pentru plata pensiilor şi a salariilor bugetarilor din România. Avînd în vedere pasiunea şi talentul vîlcenilor în fabricarea şi consumarea ceaiului de prune, se întrevede o nouă afacere de succes. Care va sta la loc de cinste alături de afacerile imobiliare locale şi ciordeala pe internet.

Adio criză (dar rămîn cu tine)! Ne-am scos!

Apă caldă

Uraaa! A început să curgă iar apă caldă pe ţevile Rîmnicului Vîlcea!

Apa caldă cea rece

Pentru trei zile, la Rîmnicu Vîlcea, apa caldă=un fîsss pe ţeavă!

Las’că trece, că e rece!

Land of Joke(r)s

(via Focar de infectie in centrul Ramnicului | Impact Real)

Dacă treceţi cumva prin Rîmnicul Vîlcii, oraşul lui Mircea, nu rataţi acest obiectiv turistic!

Fostă locuinţă, fostă grădiniţă de copii, actuală ruină, e situat chiar în zona centrală a municipiului, între Primărie şi Muzeul de Istorie.

Figurează în Lista oficială a monumentelor istorice din judeţul nostru!

E înconjurat de un spaţiu verde generos, compus din numeroase specii de buruieni.

Vizită plăcută!

Soleil-soleil!

Uraaaa! E iar soare la Rîmnicu Vîlcea! Soare cu dinţi, dar soare în sfîrşit! Şi se apropie weekend-ul!
Hai cu grătarele, hai cu berea şi mititeii, hai cu manelele şi cu seminţele de dovleac!
E de bine, fir’ar să fie!

O scrisoare pierdută

>

Către: presa locală
Referitor: materialul ”Scrisoare deschisă adresată Consiliului Local al municipiului Râmnicu Vâlcea
Ca urmare a materialului de mai sus transmis Consiliului Local Municipal şi publicat şi în unele mijloace media, vă rog să daţi publicităţii următoarele precizări:
Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism – organism consultativ, cu atribuţii de avizare, expertizare tehnică şi consultanţă – a fost înfiinţată prin HCL nr. 169/2006, iar actuala sa componenţă a fost aprobată prin HCL nr. 276/2008. Atribuţiile CTATU, ca, de altfel, şi cele ale Secretariatului Tehnic al Comisiei, au rămas aceleaşi din anul 2006, fără modificări.
Referitor la acuzaţia din ”Scrisoarea deschisă…” conform căreia s-ar fi eliberat Certificate de Urbanism cu încălcarea prevederilor legale, cum explică atunci semnatarii Scrisorii faptul că documentaţiile întocmite în baza unor Certificate de Urbanism despre care se afirmă că au fost astfel eliberate au fost ulterior aprobate în cadrul aceleiaşi Comisii?
Referitor la acuzaţia conform căreia au fost supuse analizei CTATU documentaţii incomplete sau cu prevederi neconforme normelor în vigoare, precizăm că toate aceste documentaţii (Planuri Urbanistice de Detaliu sau Planuri Urbanistice de Zonă) sunt întocmite de specialişti în domeniu, respectiv de arhitecţi cu drept de semnătură în Registrul Urbaniştilor, pentru care respectivii specialişti îşi asumă întreaga responsabilitate.
Nu este nimeni împotriva unor ”divergenţe” apărute în discuţiile avute în cadrul CTATU, dar în măsura în care aceste divergenţe sunt unele pe probleme specifice de creaţie şi concepţie arhitecturală şi au ca rezultat avizarea cât mai competentă a unor documentaţii de urbanism. Adică atunci când se respectă prevederile art. 20 din Codul Deontologic al profesiei de arhitect aprobat de Ordinul Arhitecţilor în iulie 2007, respectiv ”Arhitectul se va pronunţa cu maximă obiectivitate asupra documentelor ce îi sunt supuse spre analiză, indiferent de interesele sau divergenţele sale personale faţă de autorii documentului în cauză”. Dar în momentul în care aceste ”divergenţe” sunt generate doar de orgolii sau de motivaţii personale şi duc la blocarea efectivă a activităţii Comisiei, acest fapt aduce atingere activităţii administraţiei publice locale, care este nevoită să ia măsurile care se impun.
Propunerea de modificare a componenţei CTATU va fi înaintată Consiliului Local care îşi va da – sau nu – aprobarea finală şi ea are la bază doar dorinţa de a rezolva blocajele înregistrate în desfăşurarea ultimelor şedinţe ale Comisiei.
Referitor la unele comentarii apărute pe marginea ”Scrisorii deschise…”, trebuie precizat că activitatea CTATU a fost, încă de la înfiinţare, una complet transparentă, şedinţele Comisiei fiind disponibile spre consultare pe internet, pe pagina Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea la adresa ww.primariavl.ro, iar documentaţiile de urbanism (PUD-uri sau PUZ-uri) fiind afişate la avizierul Primăriei şi supuse dezbaterii publice, în conformitate cu Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, prin publicare în Monitorul Oficial al administraţiei locale. De asemenea, la momentul actual, la nivelul municipiului este în vigoare Planul Urbanistic General aprobat prin HCL nr. 27/2000 (care are o valabilitate de 10 ani) şi este în curs de realizare actualizarea PUG în baza unui contract încheiat cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ”Ion Mincu” Bucureşti.

ing. Mircia Gutău,
(Drept la replică publicat în ”Curierul de Râmnic”, 1 mai 2009)