O întrebare retorică: De ce se urâţesc oraşele?

bust-arethia-tatarescuAr trebui, poate, să zâmbim şi să ne vedem de ale noastre ori să fim atenţi la “problemele grave ale ţării”: o statuie din Târgu Jiu va fi, cică, dată jos de pe soclu, căci nu a primit aviz de la Ministerul Culturii. Dar în spatele acestui incident “administrativ” stă o problemă cu totul serioasă.

Statuia – un bust – o înfăţişează pe Aretia Tătărescu şi a fost instalată în spaţiul public alături de bustul soţului ei, fostul fruntaş liberal Gheorghe Tătărescu. Ministerul Culturii a dat aviz negativ. Cică ar fi prea “sexoasă”, prea “voluptuoasă”: pe scurt, ar avea sânii prea mari. „Din punct de vedere artistic, s-a exagerat. Din punct de vedere estetic, înseamnă că nu corespunde cu imaginea reală a personalităţii” – zice un responsabil cultural local. Cică şi un reprezentant al Ministerului Culturii i-ar fi adus acelaşi reproş, dar sculptorul (citat de mai multe ziare şi televiziuni) nu e de acord: „Este un motiv cât se poate de subiectiv şi ţine de alte gusturi. Nu la toţi (!?) trebuie să ne placă acelaşi tip de dame, cum nici la dame (!?) nu le place acelaşi tip de macho”.

Despre ce vorbim? Şi în ce termeni? Va să zică, amplasarea unei statui în spaţiul public e o chestie de gusturi pentru „dame”?… Iar de la intenţia nobilă de omagiere a unor personalităţi din trecut se ajunge la un schimb de replici bune de spus la cârciumă? Mă tem că da. Iar cazul de la Târgu Jiu nu este unic. În general, oraşele patriei s-au umplut de statui şi alte “opere de artă” făcute şi amplasate în pripă, după gustul şi ideile vreunui primar sau ale unor consilieri locali. Tot aşa s-au dat şi nume de străzi (iar unele s-au schimbat când au venit “ceilalţi” la putere). Tot aşa s-au amplasat în parcuri şi în pieţe tot felul de năzbâtii şi kitsch-uri – de la animăluţe din becuri colorate de Crăciun la “singurul sat biblic din Europa” (?!) inaugurat zilele acestea în sectorul 3 al Capitalei. Aşa se urâţesc şi clădirile vechi, cărora li se “articulează” câte o faţadă brambura, li se pun termopane ori li se rad ornamentele originale în numele “modernizării”. Şi, mai ales, se demolează case vechi şi se construiesc blocuri urâte din sticlă. De ce? Dincolo de orice interese subterane, afaceri imobiliare şi “firme prietene” care trebuie răsplătite din bani publici, cred că mai există o cauză a urâţirii spaţiului public: incultura. Da, există corupţie şi “enterese”, dar ignoranţa are şi ea un rol. Dacă edilii sunt inculţi şi au gusturi primitive, atunci oraşele se transformă după gusturile lor. N-au bunul simţ să ceară părerea experţilor, căci ei – aleşi de popor fiind – le ştiu pe toate, nu? Iar dacă au mai şi fost prin vreun oraş occidental şi le-a plăcut ceva acolo, vin acasă şi se apucă să “implementeze” ce-au văzut şi ce-au înţeles, cu mintea lor neantrenată şi cu gusturile lor de tarabă.

Problema e că sunt lăsaţi să facă asta. Cetăţenii n-au nimic de zis. Sau dacă au, cine-i bagă în seamă? Ministerul Culturii poate să nu avizeze o statuie sau alta, dar dacă o face pe motive de “sîni prea mari” (sau pe tot felul de consideraţiuni “estetice” discutabile), atunci mai bine lipsă. Ce se amplasează în spaţiul public ar trebui decis după criterii şi proceduri serioase, nu după simple opinii (chiar şi atunci când ele sunt corecte).

Sigur, mi se va spune că ţara are “probleme serioase” (politice, economice etc.), iar eu scriu despre fleacuri. Oare ignoranţa şi incultura celor care ne conduc nu reprezintă o problemă serioasă? Şi nu cumva am avea mai puţine probleme politice şi economice dacă am alege nişte conducători – locali şi naţionali – mai inteligenţi şi mai cultivaţi?

Autor: Mircea Vasilescu (adev.ro/n44vqe) – subl.ns.

Anunțuri

Dorel şi Gigel

casa spiru haret
A fost odată…

Binecunoscutul şi simpaticul nostru Dorel naţional şi-a găsit perechea: Gigel. De la Cultură.

Încă un imobil istoric al Capitalei a fost demolat. Din casa lui Spiru Haret (care a fost o perioadă muzeu memorial) au mai rămas doar pereţii, după ce în ultimii ani a fost demolată bucată cu bucată. Pe locul clădirii a început deja, din luna octombrie a anului trecut, construcţia unui imobil cu 6-7 etaje ( şi cu parcare subterană, desigur).

Reprezentații Ministerului Culturii asiguraseră că această clădire nu va fi demolată.

Doar două elemente ale clădirii au mai rămas în picioare, proprietarul găsind astfel o „portiță” în lege care spune că trebuie păstrată fațada clădirii. Cele două elemente rămase – un colț de zid și o mică verandă – vor fi încorporate în noua clădire.

Dorele taică, bagă mare şi rade tot! Gigele, tot înainte cu cultura naţională!

Iar matale, Sorine, ajută-i pe băieţi! Mai cu talent, dacă se poate!

(Sursa: digi24.ro – http://goo.gl/cEA1F7)

Dărâma-s-ar istoria pe voi, hahalerelor!

Dacă tot se vorbeşte azi despre Ministerul Culturii…

Casa culă Eftimie NICOLAESCU (sec. XIX) din judeţul Gorj, comuna Mătăsari, sat Runculeţ. Monument istoric aflat pe Lista Monumentelor Istorice din 2010 la pozitia GJ-II-m-B-09365!… Prima fotografie este făcută în 2010, a doua în 2013. Între ele este o diferenţă de numai 3 (trei) ani!

Spor la treabă, tovarăşe ministru!

Cula E Nicolaescu 2010   cula E. Nicolaescu 2013

 

Avem istorie. Deci avem ce călca în picioare!

Pe baza unui proiect abordat grobian de un arhitect iresponsabil, cu sprijinul neprecupeţit (oare?) al tuturor organelor de avizare şi control posibile, chiar în aceste zile se munceşte cu spor la desfigurarea unui alt monument istoric: Biserica Sfântul Dumitru din centrul Râmnicului, (simbol VL-II-m-B-09605 în Lista naţională din anul 2004 a monumentelor).

Gard în gard cu clădirea Primăriei, celei mai vechi biserici din oraş care îşi aflase tihna între câţiva arbori şi câteva vechi cruci de piatră i se adaugă acum pe faţada principală un aşa-zis „pridvor” închis cu cărămidă şi (desigur) geam termopan. Pare-se că „extinderea” a fost solicitată de parohie pentru a creşte „gradul de absorbţie” a credincioşilor. Care credincioşi s-au înmulţit peste noapte şi nu mai încap în bătrânul lăcaş.

Într-o ţară normală în care sunt cenzurate aberaţiile, zvăpăiatelor iniţiative li s-ar fi opus cei puşi să apere patrimoniul şi, prin el, istoria. La noi lucrurile se întâmplă puţin diferit.

Arhitectul execută comanda „socială” fără să clipească, fără responsabilitatea pe care meseria şi cultura se presupune că i-au dat-o. Dar se pare că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Aşa că mergem înainte, mercenariatul a dat mereu roade.

– Fără nicio umbră de îndoială privind oportunitatea şi civilitatea iniţiativei, vechea conducere a Primăriei locale a emis dezinvolt  atât certificatul de urbanism, apoi autorizaţia de construire. Aşadar, hârtiile s-au făcut, nu mai are nicio răspundere.

Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, formată majoritar din specialişti atestaţi de Ministerul Culturii, şi-a dat cu eleganţă avizul competent şi acum se odihneşte liniştită. Va răspunde cândva pentru sluţirile binecuvântate de Onorata Comisie în cele cinci judeţe păstorite? Nici vorbă!

Arhiepiscopia Râmnicului, cea plină de zel întru apărarea propriilor bunuri, nu dă vreun semn că s-ar îngrijora pentru pocirea tradiţiei şi a istoriei locurilor. Dacă „specialiştii” au apreciat că e bine…

Direcţia pentru Cultură a judeţului Vâlcea a „trebuit” să fie de acord cu avizul, deşi ea nu este de acord (!).

Muzeul Judeţean Vâlcea a făcut oarece cercetări arheologice, a descoperit nişte morminte şi nişte fundaţii vechi, apoi n-a avut nimic împotrivă să fie acoperite în întregime cu placa de beton a extinderii. Răspundere? Hai, să fim serioşi, istoria e îngropată demult!

Instituţiile Arhitecţilor-şefi (de la primărie şi de la judeţ) au adoptat bine-cunoscuta poziţie a struţului şi nu cunosc mai nimic din ceea ce se întâmplă prin propriile „parohii”.

Ordinul Arhitecţilor din România (Filiala Sibiu-Vâlcea) nu ştie nimic (sper eu) despre intervenţia în curs. Şi chiar dacă ar afla, ce putere are OAR-ul? Deci, răspundere – ioc!  Doar declaraţii sforăitoare şi docte în simpozioane şi conferinţe în care se exprimă, fără ruşine, grija deosebită pentru patrimoniu, pentru calitate, pentru specific…

Verificatorii de specialitate au semnat toată documentaţia, contra-cost.

Aşadar, toate avizele şi autorizaţiile sunt în regulă. Totul este legal. Trecutul nu mai poate să ţipe. Lucrările de construcţie continuă fără probleme.

Doar bisericuţa de lângă primărie nu a fost întrebată ce părere are…

NOTE:

Pentru cine este interesat, construcţia bisericii Sfântul Dumitru a făcut obiectul unor analize de-a lungul timpului. Este menţionată în 1925 de către Nicolae Iorga în Oraşele Olteniei şi în 1908 de către M. Răuţu în Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea. Un studiu detaliat despre ea a semnat şi Pavel Chihaia în lucrarea Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Ed. Ex Ponto, 2010, p.177-188).

Lista monumentelor istorice o poziţionează în cursul sec. XV menţionând că a fost refăcută în sec. XVII şi 1783-1784. Însă Pavel Chihaia în lucrarea sus-menţionată citează o pisanie pierdută astăzi care arată că biserica exista în sec. XVII, lucrările referindu-se doar la boltirea naosului şi pictura frescelor. Aşadar nu este vorba despre o refacere iar forma generală pe care o vedem astăzi este cât se poate de apropiată de cea originară. Din analiza sistemului constructiv rezultă că datarea  bisericii o aşează cândva înainte de 1530 însă părţi din construcţie (pereţii naosului sau/şi altarului) pot coborî în istorie până către anul 1400 sau poate chiar mai mult.

Elementele compoziţionale speciale ale construcţiei:

– turnul aşezat deasupra intrării, formulă care apare şi în câteva dintre ctitoriile lui Matei Basarab însă într-o formulă total diferită, ca urmare fără vreo influenţă reciprocă;

– naosul fără abside laterale şi, iniţial, neboltit;

– absida pentagonală a altarului, conturul frânt fiind vizibil atât la interior cât şi la exterior;

– arcurile în plin cintru ale deschiderilor de la primele două niveluri ale turnului (un detaliu unic în arhitectura lăcaşelor de cult din Ţara Românească).

Primele trei formule rezultă din faptul că biserica a fost construită şi a aparţinut comunităţii catolice, probabil ordinului franciscan, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Iniţial intrarea se făcea pe sub turn, acesta fiind lipit pe faţada vestică a unei biserici tip sală. Ulterior, în sec. XVII, după preluarea de către ortodocşi, turnul va primi pe laturile de nord şi sud încă două încăperi iar naosul va fi boltit, rezultând imaginea finală pe care o vedem astăzi.

Rîmnicul şi Isisul

„Omul de afaceri Nicolae Sofianu a promis că în curtea Centrului Expoziţional Troianu, sculptorul Paul Popescu va construi cea mai mare statuie a zeiţei egiptene Isis din Europa, care va avea în jur de 14 metri. Sculptura va fi amplasată în curtea Centrului, unde mai există, din câte am aflat, o replică mai mică a zeiţei, care atinge un metru. Desăvârşirea operei de artă va dura peste trei ani şi se anunţă a fi un produs artistic spectaculos. (…) Originile zeiței Isis sunt necunoscute, deși se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeități egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume.” (via Nicolae Sofianu va avea cea mai înaltă Isis din Europa | Vocea Valcii – 6 octombrie 2011)

Nu mă lăsaţi! Ciupiţi-mă, călcaţi-mă pe pantof sau daţi-mi o castană, ca să mă trezesc!

La început am crezut că nu citesc eu bine: poate că nu este vorba de Isis, ci de Ibis sau Isus… Ceea ce tot ar fi comportat discuţii dar, oricum, s-ar fi plecat de la o temă cît de cît logică. Recitind am înţeles însă că tocmai zeiţa egipteană este subiectul unui nou monument ce va apărea peste trei ani în Rîmnicul Vîlcea!

Pe lîngă „Piramidele” de pe Valea Stăncioiului (monumente ale naturii aflate la cîţiva kilometri, în cartierul Goranu), Isis îşi găseşte locul meritat în Rîmnicul Vîlcea… Iar în compania „monumentelor” pietroase, incitante şi diforme din mai toate giratoriile oraşului, ideea apariţiei unei statui cu asemenea subiect nu ne mai miră. Doar ne stupefiază. În sfîrşit, Rîmnicul îşi va găsi identitatea: statuia unei zeiţe egiptene la Rîureni! Vorba lui Bulă: „Asta ne mai lipsea!” Adio Statuia Independenţei, adio Parcul Zăvoi, adio Mircea cel Bătrîn! Dragă Isis, bine ai venit!

Fac precizarea că nu am nimic personal nici cu Egiptul, nici cu Mubarak, nici cu Delta Nilului, nici cu Isis. Îmi pun doar o singură întrebare: cum funcţionează gîndirea cuiva care se hotărăşte dintr-odată să ridice un monument închinat unei zeităţi egiptene într-o vatră de istorie a României? Răspunsul poate fi găsit doar în dorinţa obsesivă a cuiva de a deveni un Mecena local. Dorinţă care unora ne poate îmbîrliga cărările minţii.

Domnule Sofianu, arta de a face bani este doar o expresie. Ea nu aşează în niciun caz mercantilismul, dorinţa de a face bani, afacerile (mai mult sau mai puţin curate) în rîndul artelor frumoase. Vă amintiţi de unul dintre miliardarii de carton apăruţi după 89 care şi-a construit un turn Eiffel şi un Dallas pe terenurile Bărăganului proprietate personală, încîntat de realizare? O fi vreo diferenţă? Om fi mers noi înainte, măcar în acest domeniu, în aceşti ultimi 20 de ani?

Eu tot mai nădăjduiesc că totul este o glumă sau o informaţie falsă. Vă rog, spuneţi-mi că-i aşa! Pentru că nu este vorba numai despre cîţiva pitici de grădină pe care domnul Sofianu ar putea să şi-i împrăştie peste tot în curtea casei, după voia, banii şi muşchii domniei sale!

PS – În altă ordine de idei şi pentru cine nu realizează amploarea monumentului, fac precizarea că un bloc cu patru etaje are doar 11 metri, cu vreo trei metri mai mic deci Isis-ul preconizat! Oare nu cumva o fi nevoie şi de o autorizaţie de construcţie bazată pe un studiu de amplasament pentru o construcţie de asemenea dimensiuni? Sau chiar de un aviz al Ministerului Culturii?