Viol în grup

1Vă mai amintiţi de bancul cu tipa revoltată că a fost violată dar care se mai duce şi mâine?

Dacă mă uit numai la numărul cetăţenilor care au participat la dezbaterea bugetului local, ca şi la alte dezbateri care ar trebui să le stârnească interesul, îmi dau seama cât de mult seamănă Râmnicul cu sărmana messalină de mai sus. Violat în grup de atâtea ori, nerăbdător să mai stea o tură.

Dacă primul viol în grup s-a desfăşurat, cu surle şi trâmbiţe, odată cu amplasarea platformei chimice chiar peste gardul târgului liniştit de altădată, al doilea, cel mai sângeros, s-a comis prin demolarea construcţiilor vechi. De-a valma, rând pe rând sau toate grămadă.

Au urmat altele, mai mari sau mai mici. De la amplasarea alandala a unor clădiri care s-ar fi dorit reprezentative, pe baza repetatului argument al terenului „liber”, până la investiţii pe cât de costisitoare, pe atât de inutile.

Trebuie să mai spunem cu sfială că la aceste violuri de pe urmă a contribuit oleacă şi Uniunea Europeană. Care ne-a dat bani dar nu şi înţelepciunea de a-i cheltui.

Tânăra din poveste avea libertatea să renunţe şi să meargă la un suc.

Râmnicul nu are opţiunea asta. El îşi pregăteşte viitorul prin vocea locuitorilor lui. Iar aceştia vor avea oraşul pe care îl merită.

Râmnicul, un oraş fără noroc?

„Norocul şi-l face omul.” Despre un oraş nu se spune nimic în zicerea asta!

Este demoralizant să constat că imaginea actuală a Râmnicului nu este cea pe care mi-o imaginam în urmă cu patruzeci de ani, atunci când descoperisem, oarecum surprins, sentimentalul, patriarhalul şi parfumatul oraş de sub Capela. Acesta începea să îmbrace straiele incomode şi cam strâmte ale unei proaspete capitale de judeţ, imediat după invazia de salopete muncitoreşti ale Combinatului pe care micul târg patriarhal se străduia, gâfâind, să le adăpostească şi să le asimileze.

Anii au trecut.

Mai întâi, socialismul a dărâmat şi ceea ce merita păstrat.

Odată cu locuinţele insalubre şi peticite, cu rufe întinse dezinvolt şi trai „la comun”,  au dispărut şi casele cu arhitectură spumoasă care reprezentau mândria şi istoria oraşului. Au dispărut grădinile îngrijite părinteşte, florile rostuite cuminte în marginea străzilor şi, mai cu seamă, sentimentul râmnicenilor de apartenenţă la un spaţiu mândru de tihna lui seculară. În locul lor, din necesitate şi cu o altă filozofie a locuirii, au apărut blocurile noi. Mai frumoase sau mai urâte, după cum au fost „indicaţiile” de sus şi după cum ne-am priceput noi, arhitecţii (pe atunci) tineri ai Vâlcii.

Apoi a năvălit capitalismul. Care a construit şi ceea ce nu trebuia construit.

Un Mall cu o prezenţă şocantă, aşezat exact acolo unde nu trebuia, pus în locul unui hotel prevăzut în mai toate documentaţiile de urbanism premergătoare. Un pod inutil peste Olăneşti care nu face decât să complice mai abitir o circulaţie şi aşa complicată. Un pasaj ghebos peste o cale ferată din ce în ce mai puţin folosită. O Billa, conservă roşie care, în alte oraşe, şi-ar fi găsit locul departe de centru. În sfârşit, construcţii (plicticoase, atunci când nu sunt obraznice) înşurubate între blocuri, autorizate fără noimă pe terenuri retrocedate fără noimă.

Cine e de vină?

Se spunea odată că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Nu cred. Salturile pot fi spre înălţimi dar şi în gol.

Nu cumva Râmnicul este un oraş lipsit de noroc, intrat pe o spirală fără sfârşit, lustruită de o administraţie arogantă, de investitori grobieni, de locuitori dezinteresaţi şi, mai abitir, de o lipsă de viziune generalizată?

Râmnicul, aşa cum a fost odată

Mulţumiri domnului Paul Balanca!

De Râmnic – Valori ascunse şi opţiuni necesare

sorin_oaneDouă fragmente dintr-un articol ale domnului profesor Sorin Oane, articol care ar trebui citit într-o şedinţă de Consiliu local.

Mai întâi, despre valorile locului acesta numit Râmnic (cu care fiecare dintre noi nu încetăm să ne lăudăm, de parcă apartenenţa la el ne-ar da, prin simpla ei fiinţare, oarece strălucire personală) pe care, prin necunoaştere vinovată, am uitat să le mai apreciem, să le respectăm şi – de ce nu – să le gândim:

„Sunt câteva lucruri senzaţionale. Biserica „Sfântul Dumitru” are, de exemplu, o frescă din secolul al XVIII-lea, a lui Dionisie Eclesiarhul, care a fost poate cel mai mare istoric al nostru din secolul al XVIII-lea. Nu ştie nimeni asta. Avem o „Judecată de Apoi” fabuloasă, la Biserica „Buna Vestire”, dar pictura a fost acoperită stupid cu o cutie de lemn pusă de paroh, în loc să punem reflectoarele pe ea şi să facem o legendă explicativă a operei. Biserica „Sfânta Parascheva” are şi ea o poveste deosebită. „Mesajul” bisericii este ideea… filiaţiei domneşti a lui Mihai Viteazul. Este un adevărat „cod al lui Mihai Viteazul” aici. Biserica este o primă afirmare a pretenţiei lui Mihai cum că ar fi fiul postum al domnitorului Pătraşcu cel Bun….. Ei, dar câte alte poveşti de astea nu sunt….”

Apoi, despre câteva opţiuni necesare, la care ar trebui să reflectăm, fie şi numai din respect pentru viaţa celor care urmează după noi prin acest loc:

„Acum, după părerea mea, oraşul are doar o identitate „comercială”, este doar o piaţă de desfacere pentru diferite produse. Avem multe magazine, şi atât. Acum pierdem timpul cu tot felul de necazuri, cu…. primarii noştri. Ultimii ani au însemnat mult timp pierdut, dar nici nu am dat peste un primar vizionar. După părerea mea, „viziunea” în privinţa oraşului ar însemna să facem „un oraş verde” sau un „oraş pentru biciclişti”. În Occident, chiar oraşele foarte mari au făcut trecerea aceasta. Noi avem acum pasiunea podurilor, a şoselelor, a parcărilor etc., facem oraşul doar pentru…. maşini. Probabil, vom repeta toate greşelile pe care le-au făcut şi cei din Occident, pentru ca apoi să ne dăm seama că am greşit. Am fi putut evita greşelile lor, oraşul nostru se preta foarte bine la biciclete, la spaţii verzi, la linişte, la cultură, dar fiecare primar crede că le înţelege pe toate şi „duce” localitatea până unde îi merge lui mintea.”

[Sorin Oane: Să definim profilul nostru de oraş şi, dacă este turistic, atunci să-l facem turistic! („Impact Real” 7 aprilie 2014 – http://goo.gl/5qmux3)%5D

Râmnicul, cu bune şi cu rele

Zilele astea am „răsfoit” câteva imagini vechi ale Râmnicului, apărute pe net (http://goo.gl/cxvYU3). Unele mai vechi, dintre acelea cu arome nostalgice de istorie, altele din vremea mai dincoace, de când exploziva dezvoltare a platformelor industriale abia începea să influenţeze viaţa de fiecare zi a urbei.

statuia independentei
Bulevardul Tudor Vladimirescu, anii 70-80…

Era mai bine? Unii spun că nu era… Era mai rău? Alţii spun că nici mai rău nu prea era…

Una peste alta, acesta era şi este Râmnicul. Cu bune şi cu rele…

O legendă a întemeierii Râmnicului

„Au fost odată doi crai: unul se cheamă Olea şi altul Basarab. Aceşti doi crai nu se puteau înţelege între ei unde să aşeze oraşul Râmnic. Din ceartă s-au luat la bătaie. Olea îşi avea cetatea sa lângă Malul AIb, iară Basarab îşi avea pe a sa pe dealul Cetăţuiei. După ce-şi clădiră ei cetăţi trainice şi mari puseră fiecare înaintea cetăţii lui câte un semn; şi era învoiala că cui îi va cădea semnul jos, acela va fi învins şi oraşul nu se mai face în partea lui. Începu deci lupta între aceşti doi crai, care erau şi fraţi.”

cetatuia2
Biserica Cetăţuia
„Ei se băteau din cetăţi, unul cu altul, cu tunuri de lemn. Olea când da cu tunul nu nimerea în semnul lui Basarab, că i se îngropa ghiuleaua în mal, fără să lovească. Basarab când da, lovea semnul lui Olea şi i-l dobora jos. Aceşti fraţi nu erau veşnic în duşmănie, ci numai când şi când. Când erau în pace, se plimbau şi tăinuiau unul cu altul, iară când nu se-nţelegeau, să ducea fiecare la cetate şi să luau la luptă.”
malul-alb
Malul Alb

(De-a stânga Oltului, înspre satul Fedeleşoiu, se întinde de-a lungul râului un lanţ de dealuri împădurite. La poalele dealului numit Punctul Cornet, pe o pantă dulce, se văd nişte ruini de zidiri pe o întindere cam de trei sferturi de pogon. Poporul numeşte locul acesta cu ruine Cetatea lui Olea.

În partea de nord, chiar dintre ruine, se ridică aproape perpendicular un vârf de deal care domină împrejurimile şi de unde se vede ca într-o căldare toată lunca Oltului, de la Curmătura Troianului şi până la Curmătura dinspre nord de la Gura-Văii. Acest vârf se cheamă Piscul lui Olea. Dacă din acest pisc mai mergi pe sprânceana dealurilor împădurite, vreo zece minute, întâlneşti în cale alte ruini şi urme de zgură şi se zice la Via Lipovanului. După alte vreo douăzeci de minute, tot spre nord mergând, ajungi deasupra Malului Alb. Aici, într-o spărtură, unde odată trebuie să fi fost uşă, intri într-o subterană săpată în calcarul dealului. Această subterană despărţită în două părţi printr-un perete tăiat tot în calcar, formează două încăperi cam de câte doi metri şi ceva fiecare, de înalte şi de largi. Acestei peşteri poporul îi zice Bisericuţa lui Olea.

Odată, pereţii subterani trebuie să fi fost bine neteziţi, ba se pare că pe unele locuri păstrau şi oarecari inscripţii; acum însă totul este scobit şi stricat de căutătorii de comori şi de păstori. Abia ici şi colo se mai păstrează petece din vechiul perete lustruit. Pe costişa dealurilor pe sub care pe vremuri pare să fi curs Oltul a fost săpat în calcar un drum ce trecea pe lângă aceste vechi locuinţe omeneşti. Pe la peşteră, unde terenul calcaros a fost mai tare, se cunoaşte bine dâra vechiului drum, pe o distanţă de vreo 200 metri.

Poporul spune că aici, în părţile acestea, cădeau curţile lui Olea, de care spun legendele şi că pe aici se întindeau moşiile lui. Cine va fi fost şi când va fi trăit acest senior românesc nu se poate şti. De s-ar face săpături prin ruini, peste cari zac copaci uriaşi, poate s-ar afla ceva.)

„Unde se crede să fi locuit Olea sau Basarab, rivalul lui Olea, nu se mai cunosc urmele. Probabil că pe ruinele vechii cetăţi s-au ridicat mai târziu biserica Cetăţuia, care e aşezată chiar în dreptul ruinelor Cetăţii lui Olea.”

cetatuia
Biserica Cetăţuia

„Olea şi Basarab mai târziu se apucară iară de luptă. Basarab, când a dat cu tunul, a dat jos de trei ori semnul lui Olea, aşa că Olea a fost bătut şi oraşul s-a clădit în partea lui Basarab, că el fusese biruitorul.”

(Sursa:  „Legende Populare Româneşti”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.)

„Terasa” de altădată

terasa

Terasa, împreună cu Bulevardul, strada Traian şi strada Mihai Bravu alcătuiau pe vremuri un careu ce desemna pe de o parte perimetrul central al urbei, iar pe de alta un teritoriu predilect de recreaţie şi promenadă. Dispunerea ei ciudată era o mixtură între construcţia medievală a pieţelor din burgurile transilvănene şi centrul compozit şi colorat – balcanic al oraşelor din Bărăgan sau din Dobrogea. De-o parte Bărăţia, cu aspectul ei vetust, pe urmă întinderea pavată a Terasei, iar partea cealaltă a drumului biserica Buna Vestire, cu pridvor brâncovenesc, şi Parcul, etalîndu-şi vegetaţia luxuriantă.

Terasa a fost mai multe secole de-a rîndul piaţa orașului. O imagine mai veche, unică de altfel, datorată unei litografii executate de Carol Popp de Szathmary la jumătatea veacului trecut, ne oferă posibilitatea să ne închipuim cum vor fi arătat aceste locuri pe vremea cînd oraşul nu ieşise încă de sub influenţa orientală, impresia generală e de bazar balcanic, cu lume amestecată, predominînd sătenii îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. În prim-plan, un călugăr cu sutană şi potcap înalt se tîrguieşte cu o femeie. Atmosfera e vie, ca o acuarelă impresionistă, şi foarte sugestivă pentru amploarea tîrgului, pentru varietatea şi bogăţia mărfurilor, pentru îmbrăcămintea tîrgoveţilor. În stînga se ridică o clădire cu ferestre înguste zăbrelite, şi contraforţi puternici, ce aminteşte de cula de la Bujoreni. Un han, probabil. În dreapta se vede un edificiu cu două nivele, cu decoraţii simple la cornişe şi magazine la parter, dotate cu apărătoare de soare, în bună tradiţie orientală. Pe fundalul imaginii, sub streaşina unui deal, se desluşeşte o turlă de biserică, pe care am putea-o identifica, fără să greşim, cu ctitoria lui Pătraşcu cel Bun.

Vecină cu Terasa, făcînd corp comun cu ea și adăugîndu-i un spor de înfiorată frumuseţe, se afla complexul de clădiri al Bărăţiei, din care nu se mai păstrează astăzi decât biserica, ascunsă cu ocrotitoare „ură de cele sfinte” îndărătul unor blocuri ce nu comunică nici o impresie estetică privitorului. Catolicismul, în Rîmnicu Vîlcea, are o vechime ce coboară, probabil, pînă în secolul al XIV – lea. Din informaţiile existente, construcţia Bărăţiei a început în secolul al XVIII-lea. Un document arată că franciscanii au cumpărat ia 20 august 1704, cu banii lui Petru Duralia, un loc de casă cu pivniță în oraş (de la un oarecare Radu Dima Almaş), loc „care este acum temelia bisericii Bărăţia”. Călugării catolici au zidit aici o casă cu cinci camere, bucătărie şi sufragerie (pe latura de vest a viitoarei Bărăţii), într-una din camere deschizînd un oratoriu, în chiar centrul oraşului, peste drum de curtea domnească. Intrarea în funcţiune a oratoriului catolic a indignat pe patri­arhul Ierusalimului Dositei, care cateriseşte pe episcopul Ilarion al Rîmnicului, printre altele, şi pentru neglijenţă în apărarea drepturilor Episcopiei, deoarece „consimțise ca ad­oratorii papii să construiască o biserică chiar în oraşul Rîmnic”(1705).

În perioada interbelică Terasa va înflori şi va cunoaşte anii ei de glorie. Ea este, acum, adevăratul centru de atracţie al oraşului. Companiile publicitare o fotografiază, turiştii trimit vederi din Rîmnic, în special, cu Terasa. Nimic spectaculos nu se întîmplă aici şi totuşi întreaga viaţă a orăşelului se concentrează în acest spaţiu avînd aspectul unei pieţe largi, bine pavată cu bucăţi pătrate de pavele şi protejată, de rîndul acesta, în partea dinspre strada General Praporgescu, de un brîu de castani falnici, ce dau o replică fastuoasă vegetaţiei bogate a Parcului. Un restaurant, pe urmă o cofetărie con­stituiau prilejul de întîlnire a localnicilor. Aici se aduna pro­tipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Sub umbreluţele de pînză colorate apăreau rochiţe albe, înspumate şi pălărioare cu voaletă, se dăruiau surîsuri, se înfiripau speranţe. La ora înserării se adunau la mese bărbaţi vîrstnici. Se discuta cu voce tare. Se juca table. Oraşul îşi trăia cu însufleţire destinul său balcanic. De pe terasă te întîmpina priveliştea odihnitoare a Parcului, cu bustul lui Alexandru Lahovari, şi biserica Buna Vestire, purtînd cu semeţie frumosul pridvor brâncovenesc.

De partea cealaltă a Parcului, după o străduţă îngustă ce supravieţuieşte încă, se întindea clădirea pretenţioasă a Simienilor, unde a funcţionat o vreme, la parter, Banca de scont. Alături, se ridica masivul edificiu cu un etaj, în stilul epocii, al Cercului militar, care fusese construit prin contribuţia ostaşilor din garnizoană. În sala de spectacole a Cercului militar, a treia ca mărime din Rîmnic, aveau loc nunţi, sărbători aniversare, botezuri, spectacole de teatru şi se desfăşurau încîntătoare baluri mascate care trezeau oraşul din somnolenţa lui provincială.

O întîmplare petrecută pe Terasă, al cărui erou e Nicolae Iorga, ne povesteşte Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”. Facînd abstracţie de rezervele pe care le păstrăm în ceea ce priveşte autenticitatea relatării, istoria e verosimilă şi edificatoare pentru spiritul provincial al urbei:

„Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică, în piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui licean, cu caiete la subţioară.

– Tinere, stii cine sînt eu?

– …!!

– Cine sînt eu, uită-te bine la mine.

– Nu ştiu, domnule.

Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat:

– Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga?

– Nu ştiu, domnule.

Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat sever pe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să se oprească în oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, dar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor.”

(…)

Terasa, care a jucat un rol atît de important în viaţa Rîmnicului, astăzi nu mai este (doar numele i se păstrează!). Edilii comunişti au acoperit-o cu o construcţie searbădă, în scopul vădit de a masca vederea Bărăţiei. Astfel, bătrîna biserică a franciscanilor, care a contribuit chiar numai prin prezenţa sa la conturarea acestui spaţiu romantic, plin de pitoresc balcanic, a fost ea însăşi, fără voie, pricina încheierii unui capitol din istoria vie a Rîmnicului. Un act barbar şi inutil am spune. În zona în care a existat Terasa pluteşte parcă duhul oraşului de odinioară pe care, poate, doar bătrînii îl mai pre­simt în clipele de obosită şi rară aducere aminte.

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 103-109.)

Viorel Catarama si tactica pamantului parjolit

Un eveniment: pe site-ul Primăriei (http://www.primariavl.ro/) au apărut fotografiile spectaculoase făcute din cer de pilotul Marius Crimu în octombrie 2012!

centru

Văzut mai de sus decât de pe Capela sau Cetăţuia, Râmnicul arată interesant şi surprinzător de bine.

Dar trei imagini (pe care le reproduc în continuare şi pentru care mulţumesc autorului!) sunt sugestive pentru ceea ce s-ar putea să ne aştepte în viitorul nu prea îndepărtat. Dacă privatizările noastre originale vor continua cu aceeaşi lipsă de răspundere a celor puşi să ne apere averea, nu să ne-o toace cu nesimţire şi „argumente economice”.CPL (1)

Este vorba de zona fostului CPL (Combinatul pentru Prelucrarea Lemnului), devenit mai apoi „Carpatina”, devenit în cele din urmă un teren de pe care a fost ras tot ce altădată producea din plin şi care adunase în jur un întreg cartier cuprinzând locuinţele celor ce îşi luau salariile de aici. Acum, după ce „investitorul strategic” şi-a realizat din plin obiectivele demolând o întreagă platformă industrială fără a lăsa nimic în loc, locuinţele s-au transformat în spălătorii auto.

CPL

Mica noastră Hiroshimă… Singuraticul turn de apă, încă în picioare, din nu ştiu ce motiv, e tot ce a rămas din halele de altădată. Şi poate că ar trebui transformat iute, până când nu se prăbuşeşte şi el, într-un Monument al privatizării sau al economiei româneşti aflate într-o tranziţie fără sfârşit…CPL (2)

Nu vreau să cred că, peste câţiva ani, aceeaşi imagine dezolantă ar putea fi înregistrată, cu ocazia altui zbor temerar, deasupra Platformei „Oltchim”!…

Atenţie! Indiferent de justificările celor de sus (nu din cer!), acesta nu este oraşul pe care ni-l dorim şi nici ţara la care încă mai visăm!

(Mai mult la: http://goo.gl/Qhc7Ox)

Nu sunt istoric de meserie

Alături de Mircea, Brâncoveanu şi Matei Basarab, Râmnicul e legat de Radu de la Afumaţi prin biserica din dealul Cetăţuii, locul unde acesta a fost ucis împreună cu fiul său Vlad  de către boierii Neagoe și Drăgan la 2 ianuarie 1529.

Radu de la Afumaţi nu este cunoscut ca un domn mare. Perioada scurtă de timp în care a stat pe tronul Ţării Româneşti (vreo opt ani)  nu i-a asigurat un loc de frunte în manualele de istorie.  Şi totuşi, să stai în faţa turcilor atunci, cu o ţară deja secătuita de războaie, înconjurat de o clică de boieri foarte atenţi să nu fie târâţi în ceva care le-ar fi primejduit averile, ăsta da curaj!

radu-afumati
“Să vă fie ştiute războaiele…pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Ştefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocăneşti…, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douazecelea la Didrih”

Douăzeci de războaie în câţiva ani de domnie! Soarta ţării ar fi putut fi una mult mai sumbră dacă nu s-ar fi ambiţionat, din patriotism sau din orgoliu personal, să nu o lase în mâini vrăjmaşe şi străine. Deşi scurtă şi mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poartă, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente lecţii de demnitate. Numai pentru atât şi i s-ar cuveni un alt loc în istoria noastră.

Nu sunt istoric de meserie. Dar nu pot să nu observ că prin 1995 Mel Gibson a facut un film („Braveheart”)  despre eroul scoţian Walace pe care, dacă îl comparăm şi cu cel mai obscur domnitor român, tot domnitorul cel obscur iese în avantaj.

Nu sunt istoric de meserie. Dar cred că, pentru a ne afirma şi păstra un loc meritat prin lume, nu e suficientă studierea marilor domnitori ci ar trebui pătruns în adâncimea fiecărei domnii, mare sau mică. Pentru că altfel nu vom mai fi decât un bob de orez  în pilaful european şi mondial.

Nu sunt istoric de meserie. Dar constat că, deşi avem o istorie plină de evenimente şi personaje interesante, nu putem (sau nu vrem, sau nu suntem lăsaţi) să o popularizăm prin lume.

Va veni cândva şi momentul nostru. Până atunci s-ar cam cuveni să aducem mica bisericuţă a Cetăţuii mai aproape de lume…

Decizii, decizii…

ramnicu_valcea_3Am constatat de-a lungul timpului că în domeniul urbanismului, acolo unde urmările unei decizii nu se arată decât după trecerea unei anumite perioade, există două mari categorii de hotărâri eronate pe care o administraţie locală riscă să le adopte. Din prima categorie fac parte cele cu efecte trecătoare care, peste o perioadă mai mică sau mai mare de timp şi cu eforturi financiare moderate, pot fi oarecum lesnicios corectate sau atenuate. O a doua categorie se constituie din cele practic ireparabile, cu repercusiuni pe termen lung asupra unei întregi comunităţi şi pentru a căror îndreptare sunt necesare cheltuieli de nejustificat în evoluţia unei societăţii normale.

Şi Râmnicul, alături de alte oraşe româneşti, a „beneficiat” din plin de asemenea decizii. Deoarece s-au încadrat într-o politică generală dictată de sus şi aplicată la bază cu o obedienţă băloasă, nu mă interesează aici şi acum demolările masive din deceniile şapte şi opt care i-au şters brutal o bună parte din identitate; acest demers a implicat aproape nesemnificativ factorii locali de decizie. În acest sens, întrebările de genul „unde au fost atunci arhitecţii?” arată o oarecare naivitate greu de înţeles, completată însă de o oarecare auto-mândreală („uite ce puternici eram noi, arhitecţii: am avut posibilitatea să evităm distrugerile dar n-am vrut să o folosim!”) Dar, aşa după cum îi scriam undeva distinsului ziarist Petre Tănăsoaica, subiectul responsabilităţii arhitectului (în mod special a celui cu activitate prin Vâlcea) în perioada comunistă este prea vast pentru a putea fi dezbătut într-un banal schimb de mesaje pe Facebook.

ramnicu_valcea_2Revenind la subiect, deciziile eronate cu efecte trecătoare se pot combate şi remedia, cu voinţă şi fonduri accesibile (menţinerea pieţei agro-alimentare în centrul oraşului, desfiinţare benzilor verzi dintre stradă şi trotuar, amplasarea de lucrări de artă non-figurative sau de o calitate submediocră în spaţiul public, instituirea de sensuri unice sau giratorii nejustificate, expansiunea neruşinată şi agresivă a publicităţii stradale, „blindarea” fără rost a faţadelor spaţiilor comerciale şi multe, multe altele).

ramnicu_valcea_1Cât priveşte a doua categorie, cea a deciziilor eronate cu efecte ireparabile, municipiul trebuie să se înveţe a suporta încă foarte mult timp rodul amar al acestora.

  •   Renunţarea la constituirea unui Centru nou în zona Libertăţii (pentru care a şi fost organizat un concurs prin anii ’70), ceea ce cu siguranţă ar fi evitat demolările ulterioare ale oraşului tradiţional.
  •   Răspândirea aleatorie prin municipiu a unor dotări majore (Sala de sport Traian, Biblioteca judeţeană, Casa Tineretului, Teatrul „Anton Pann”, etc) şi chiar a unor locuinţe colective pe principiul terenului liber găsit în respectivul moment, în lipsa unei viziuni consecvente asupra constituirii în ansamblu a unui Centru civic.
  •   Rezolvarea tuturor documentaţiilor majore de urbanism plecând de la ideea (cu tot mai incertă finalizare) eliminării căii ferate din oraş, o ipoteză care s-a dovedit eronată şi care, în lipsa unor soluţii reale de integrare, nu a putut duce vreodată la soluţii eficiente privitoare la circulaţiile majore. Admiţând (cu un optimism care probabil că ar friza patologicul) scoaterea circulaţiei CF şi înlocuirea ei probabilă cu o linie de tramvai rapid pe traseul Bujoreni – Platforma chimică(?), vom fi probabil primul oraş în care un bulevard traversează o linie de tramvai printr-un pasaj suprateran de sute de metri.
  •   Construirea blocului „Cozia”, paravan înalt cu faţade gri-anoste plasat într-o poziţie nefericită, cu influenţe nefaste asupra întregii zone centrale (aspectul tipic locuinţelor colective, umbrirea masivă a vecinătăţilor, aglomerarea de persoane într-o zonă deja aglomerată).
  •   Construirea unui nou pod peste Olăneşti („Carol I”), într-o poziţie care îl face inutil şi care dă peste cap toată circulaţia din zona centrală.

Mă opresc aici cu enumerarea deciziilor. Cinci e mult? E puţin? Uneori şi una singură poate afecta iremediabil un om, o întreagă comunitate, un popor, o lume…