Ca să nu se mai exagereze cu traficul auto, DN1 va deveni pietonal!

dn1-pietonal

Ca să nu se mai exagereze cu traficul auto, DN1 va deveni pietonal! | Revista Kamikaze.

Anunțuri

Noua cale ferată rămâne ca-n tren?

Imagine
Inaugurat în anul 1989 în mare grabă deşi lucrările nu erau încheiate, acest tronson de cale ferată parte a unei linii care urma să lege oraşele Bucureşti şi Sibiu urmând Valea Oltului (scurtând cu 100km distanţa înregistrată în prezent), poate fi trecut cu uşurinţă la capitolul nereuşite feroviare ale statului român.
Încercările de a reconstrui acest tronson în anii 90 s-au dovedit a fi neinspirate, motivaţia principală fiind lipsa finanţării deşi autorităţile încheiaseră în acest sens un contract cu o firmă italiană pentru a finaliza aceste lucrări.
viaductÎncet şi sigur, tronsonul în cauză a devenit subiect electoral pentru tot felul de oameni politici care s-au perindat atât prin Parlament, prin Guvernul României sau la conducerea judeţului Vâlcea. În timp ce din lucrările (chipurile conservate!) au început să dispară tot felul de obiecte iar degradarea continuă…
Subiectul CF Vâlcele-Râmnicu Vâlcea revine în actualitate din când în când, însă fără să se mai pună accentul pe vechiul amplasament şi implicit pe lucrările deja efectuate.
Dincolo de dezamăgirea noastră, locală, iscată de dezinteresul statului pentru ceea ce înseamnă transport ecologic, ar trebui să existe un interes naţional pentru ca acestă linie să fie realizată (trenurile de marfă ar putea astfel să preia o parte din traficul coridorului IV).
Având însă în vedere opinia păguboasă că România nu va avea nevoie de o cale ferată care să scurteze o rută spre Vest atâta vreme cât are în planurile sale realizarea unei rute de mare viteză pe un alt traseu, rezultă că, în ceea ce priveşte Râmnicul Vâlcea, totul rămâne în continuare…ca-n tren!

Sens giratoriu sau intersecţie clasică?

Şoferii din Statele Unite ale Americii nu prea au de-a face cu intersecţii de tip sens giratoriu. (…) Autorităţile preferă să construiască intersecţii clasice, cu STOP la fiecare intrare în intersecţie.

În Europa, lucrurile stau invers – sensurile giratorii înlocuiesc din ce în ce mai multe intersecţii clasice, în încercarea de a fluidiza traficul.

Dar care intersecţie e mai eficientă? Cei de la Mythbusters au testat ambele tipuri şi au ajuns la un răspuns clar: printr-un sens giratoriu pot trece mai multe maşini decât printr-o intersecţie clasică, deci timpii de aşteptare în trafic sunt mai mici, iar toată lumea e mai fericită. (http://www.promotor.ro)

Un experiment care nu ia în calcul doi parametri „autohtoni”: starea drumurilor şi disciplina în trafic.

Podul vrajbei noastre

1 (3)

pod

La 2 iunie 2012, cu prilejul inaugurării celui de al doilea pod peste Olăneşti, fostul primar Romeo Rădulescu declara:

„Proiectul contribuie la creşterea gradului de siguranţă a circulaţiei, facilitarea accesului pietonilor şi a autovehiculelor, la reducerea poluării rezultate din emisii şi noxe. De asemenea, va creşte calitatea serviciilor publice (salvare, pompieri), se va reduce suprasolicitarea prin trafic a zonei centrale a municipiului, se vor crea condiţii optime de desfăşurare a activităţii operatorilor de transport din zonă, un acces mai rapid la serviciile medicale, de învăţământ, administrative, juridice pentru populaţia din zonă. Totodată, se va realiza o creştere a volumului şi a calităţii transportului, precum şi o satisfacere mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor”

Adaug eu:

  • „Proiectul mai contribuie” la aglomerarea inutilă a traficului, dublată de o semnalizare şi marcare ce pun pe gânduri orice conducător auto. Nu trebuie să fii specialist ca să constaţi că distanţa între cele două poduri peste Olăneşti este prea mică pentru a da posibilitatea organizării fluente a circulaţiei auto într-o zonă deja aglomerată  de parcările din faţa Mall-ului dar este prea mare pentru a se rezolva clar (eventual prin giraţie) această nouă problemă a centrului.
  • „Proiectul mai contribuie” la încâlcirea incredibilă a circulaţiei auto, dacă ne gândim doar la existenţa în imediata vecinătate a parcărilor supraterane şi subterane de la River Plaza Mall precum şi a principalului acces spre cartierul şi parcul Zăvoi.
  • „Proiectul mai contribuie” la apariţia câtorva mii de metri pătraţi de asfalt şi betoane gri într-un punct al Râmnicului pe care ni-l imaginam tot mai verde. Dacă în faza de studii preliminare, cele două surori siameze trans-olăneştene erau unite printr-o dală cuprinzând spaţii verzi amenajate (soluţie discutabilă dar cu oarecare sens), ulterior a dispărut ceea ce era mai interesant: verdele. Aşadar, printr-o graţioasă piruetă administrativă, s-a renunţat din nou la cetăţeni în favoarea maşinilor. Priviţi cei câţiva pietoni stingheri care traversează Olăneştiul pe noul pod, ca să vedeţi cum se traduce „satisfacere mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor”!
  • „Proiectul mai contribuie” la cheltuirea fără rost a 5 milioane de lei (din care aproape 2 milioane din buzunarul  cetăţenilor iubiţi) pentru dublarea neinspirată a podului existent. Ce-ar fi fost dacă aceste sume s-ar fi investit în construirea uneia sau mai multor parcări subterane?
  • Dacă mai vorbim şi despre „un acces mai rapid la serviciile medicale, de învăţământ, administrative, juridice pentru populaţia din zonă”, atunci înţelegem că, pentru România, secolul trecut de la moartea lui Caragiale nu a fost îndestulător!

Trafic

„Sigur nu e o conferinţă despre biciclete?”, mă întreabă Matei, un amic arhitect care venise până acolo dând la pedale. Nu era despre biciclete, ci despre viaţa între clădiri şi utilizările spaţiului public, cu prilejul lansării cărţii cu acelaşi nume a arhitectului danez Jan Gehl, editată de igloomedia. (…)

La finalul anilor 60 automobilele au invadat oraşele lumii dezvoltate, iar de atunci oamenii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să le facă loc. Au apărut inginerii de trafic, care, cu multă pricepere, au reuşit să facă maşinile fericite.„La voi invazia a avut loc în urmă cu 20 de ani, însă trebuie să remarc că oamenii fac tot posibilul să-şi facă maşinile fericite, să le facă mai mult loc. E ca şi cum, cu cât avem mai multe maşini, cu atât suntem mai fericiţi,” explic Gehl. „Însă filozofia datează de pe vreme petrolului ieftin, care, apropo, nu o să mai vină niciodată!”

Capacitatea oraşului de a prelua un număr cât mai mare de automobile, fie cu ajutorul mai multor benzi de circulaţie, fie prin pasaje superioare sau prin transformarea diferitelor spaţii în parcări, este un ţel spre care tinde orice primar. Peste tot în lume există statistici cu privire la trafic. Câte maşini se duc în direcţia aia, câte în cealaltă. Dar există foarte puţine statistici despre cum folosesc oamenii oraşul, câţi traversează o anumită stradă şi cât timp petrec în diferite locuri. Traficul este foarte bine reprezentat în orice planificare urbană, nu însă şi oamenii sau comportamentul lor în oraş.

via Bucureşti, oraşul ostil – unde ar fi trebuit să fie Sorin Oprescu pe 8 iunie | Romania Libera.

Domnişoara Maricica şi traficul auto

Cu căciuliţa tricotată prevăzută cu un moţ de culoare roşie, cu şalul ei alb şi pufos aruncat pe umeri şi cu aceeaşi fustă cărămizie, Domnişoara Maricica seamănă cu o savarină.

– Românul este convins că nu greşeşte niciodată. I se întîmplă uneori să o mai dea în bară, aşa, la modul general. Dar atunci ori a făcut-o intenţionat, ca să vadă ceilalţi că el este cel mai tare din parcare şi că nu-i pasă, ori datul lui în bară i se pare atît de nesemnificativ la scara istoriei încît nu pricepe în ruptul capului motivul pentru care se inflamează cei afectaţi de năsărîmba lui. „Şi? Care-i problema?”

Aşezată pe banca din faţa blocului, îşi priveşte cu duioşie bătrîna Dacie albastră şi îşi face socoteala că, dacă maşinuţa ei ar fi fost o fiinţă vie, i-ar fi putut fi mamă. O are de douăzeci şi ceva de ani, din vremea cînd ea, Domnişoara Maricica, împlinise douăzeci şi ceva de ani.

– De la o vreme, şoferul român nu mai semnalizează schimbarea direcţiei de mers. În definitiv, ce te priveşte pe tine, cel din spatele lui, ce are el de gînd să facă? „Ce, nu poţi să caşti ochii, mamaie? Care-i problema?”

Domnişoara Maricica ciuguleşte cu două degete, de pe şalul alb, cîteva frunzuliţe galbene căzută de cine ştie unde.

– Şi, după ce a depăşit o coloană întregă (eventual pe linia de tramvai!), şoferul român se înghesuie între maşinile aşezate cuminţi la locul lor, în ciuda claxoanelor, a bine-cunoscutului gest semnificativ (cu degetul mijlociu erectat) şi a înjurăturilor pe care nu le aude şi de care nici că-i pasă. Dacă nu îi faci loc, se ofuschează şi se înroşeşte şi  se supără tare tot pe tine, cel răbdător şi la coadă aşezat. „Ce, te spărgeai dacă mă lăsai şi pe mine să intru?” sau „A dracului pielea pe tine, ochelaristo!”

Domnişoara Maricica oftează, îşi trage mai tare pe urechi căciuliţa roşie şi se ridică cu greu de pe bancă, tocmai în clipa cînd becurile de pe aleea dintre blocuri încep să pîlpîie…