Aceasta nu este o postare electorală

„Dacă aveți măcar o idee de senzație că ceva s-a schimbat în bine în ăștia 25 de ani, măcar un atom acolo, măcar faptul că puteți să scrieți pe bloguri sau pe Facebook despre cât sunteți de nemulțumiți și cât nu vă interesează nimic din ce se întâmplă în jur (ca mine), aveți obligația să votați duminică. Chiar dacă vă simțiți într-o minoritate neputincioasă. Minoritățile neputincioase adunate laolaltă ar putea pune de-o minoritate-semnal care ar putea face măcar să pară că o parte din populație știe în ce an suntem și în ce lume trăim.”

Surorile Marx

Oamenilor,

Parcă am explicat la un moment dat de ce, în ciuda succeselor ei profesionale reale și incontestabile și mai palpabile decât plagiatul lui Ponta, nu pot vota cu Monica Macovei. Da, nu mi se pare, chiar am explicat. (Hm. Una dintre puținele dăți când am plecat spre calculator să fac ceva și chiar am reușit să fac lucrul ăla, în ultima vreme. Note to self: să-mi aduc aminte ce-am băut în ziua aia.) Cu riscul să fiu melodramatică, nu, chiar dacă pentru prima dată în ceva ani mulți se pare că chiar avem de unde alege. („Avem” adică eu și voi, că o să ne punem mâinile în cap la ce o să ne dezvăluie procentele post-turul 1 despre restul populației.) Când te faci de râsul curcilor cu fiecare ocazie publică pe care o ai, când ratezi șansele de a convinge oamenii cu creier în cap și când intri…

Vezi articol original 859 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Aşa, ca între maeştri…

Într-un articol publicat în 19 iunie a.c., (http://goo.gl/jtBtEC), maestrul Gheorghe Smeoreanu mă sfătuieşte cum să mă urc în blogul meu (adică musai cu centură de siguranţă!). Îi răspund aşa:

Iubite maestre Smeoreanu,

Constat, nu fără regret, că sunteţi dezinformat. Aşa stând lucrurile, cum bine scriaţi, vă sfătuiesc, la rândul meu, să vă folosiţi propria centură de siguranţă care v-ar împiedica să emiteţi presupuneri tendenţioase, sentinţe ofensatoare şi ironii nepotrivite.

Cu aceeaşi stimă.

Există emoţii în blogosferă? Cred că da.

A scrie pe blog reflectă poate nevoia de a emoţiona pe alţii cu vieţile noastre, cu introspecţia şi înţelepciunea noastră, cu amintirile şi visurile noastre, cu poezia şi arta noastră. Şi de a fi emoţionat la rândul nostru de către aceştia.

a (3)

Am auzit cu toţii cât de esenţială e atingerea fizică pentru sănătatea şi fericirea omenească. Oamenii pot să se ofilească şi să moară de dorinţa de a fi atinşi sau de a găsi pe cineva care să îi atingă. O simplă palmă prietenească pe umăr, o îmbrăţişare, o strângere de mână pot rezolva situaţia. Mai mult, se spune că apropierea unui animal de companie poate salva vieţi.

a (4)

Dar există şi o nevoie umană pentru un alt fel de a atinge, de la interior spre exterior, adică de a emoţiona. A emoţiona pe alții cu ceea ce credem că însemnează ceva pentru noi, cu răspunsurile la întrebările pe care ni le pun cei din jur. Pentru că păstrarea lor ca nerostite, neexprimate, poate fi la fel de ofilitoare ca şi neatingerea fizică. Motiv pentru care, probabil, atât de mulți scriitori și artiști oferă munca lor, chiar gratis dacă este necesar, doar pentru a li se permite ieşirea în lumea în care pot atinge/emoţiona pe alții.

a (2)

Arta de dragul artei este o necesitate pentru mulţi. Nu cu scopul de a mulţumi pe cineva, ci pentru a formula un răspuns. Împărtăşeşti ceea ce crezi că este esențial pentru că eşti convins că acel „ceva” nu trebuie să treacă nerostit. Iar timpul nu trebuie lăsat să treacă fără ca oamenii din jurul tău să nu afle despre acest „ceva”.

a (5)

Blogging-ul este ca acele conversatii pe care le avem în primele ore ale dimineții, după ce petrecerea s-a terminat şi toţi au plecat, cu excepția câtorva suflete care se deschid reciproc în moduri pe care nu le-ar putea face la o întâlnire pe stradă sau la cină.

Dar avem foarte rar timp să ne deschidem sufletele în acest fel, în astfel de profunzime, fără întrerupere. Pe blog o putem face fără a deranja somnul cuiva sau fără a-l îndepărta de la munca lui sau a familiei. Asta face blogging-ul de multe ori, târziu în noapte, atunci când nu putem dormi, sau după ce am închis cartea şi am pus-o pe noptieră, sau când ne trezim devreme și căutăm compania altora care se trezesc la fel de devreme sau care locuiesc la o jumătate de mapamond distanţă. Ne putem împărtăși gândurile și formula răspunsuri în propriul nostru timp iar ceilalţi pot răspunde în același fel, cu un rapid „Like” sau chiar cu un comentariu mai lung. Și noi putem răspunde, la rândul nostru…

a

În plus, pentru singuratici sau pentru introvertiţii social este o modalitate de a ajunge la alții simţindu-se mai confortabil decât prin cuvântul rostit. De la ei se poate obţine „mai mult” în acest fel. Aşa după cum şi ei descoperă mai uşor ceea ce avem mai bun de oferit.

Reciprocitatea mi se pare atât de semnificativă! După mine, esenţa blogului este: „A atinge și a fi atins, a emoţiona şi a fi emoţionat de ceilalţi„.

Auto-băgarea în seamă

Mai în glumă, mai în serios, inegalabilul Petre Ţuţea îşi mărturisea cândva intenţia, ratată din nefericire, de a compune o teză de doctorat cu subiectul „Băgarea în seamă la români”. Nici nu pot să-mi imaginez ce monument ar fi clădit inteligenţa explozivă a domniei sale dacă analiza respectivă ar fi apucat să fiinţeze! Pentru că material de studiu ar fi avut destul.

Aşa, de un parexamplu, odată cu expunerea acestui blog pe tarabă mi-am asumat şi riscurile prezenţei în spaţiul public. Păstrând însă proprietatea personală asupra conţinutului şi libertatea de a-l administra după bunul meu plac, deopotrivă cu respectarea dreptului fiecărui trecător prin el de a-şi exprima opiniile.

Dar mi se pare o impardonabilă pierdere de vreme să răspund comentariilor prin care cineva îşi dă cu părerea fără a-şi da mai întâi osteneala necesară să parcurgă expunerea până la capăt.

Aşa cum crezi că extragerea din context a unui citat (pe care îl consideri izvorâtor şi susţinător al propriilor convingeri) te ajută să îţi argumentezi concluziile tale neclintite, comentarea părţii (cu acelaşi scop) fără a citi întregul este la fel de dăunătoare.

Sunt de părere că un enunţ valabil conţinând un adevăr sau o constatare care se potriveşte momentului actual, istoriei trecute sau viitorului, nu poate fi aruncat la gunoi doar pentru că autorul a fost afemeiat sau alcoolic sau nu s-a spălat pe dinţi înainte de culcare.

Din fericire, adevărul nu depinde de puterea staţiei de amplificare, nici de graiul în care este rostit. Şi nu depinde nici de calitatea urechilor care îl înregistrează sau a minţii care îl primeşte (sau nu, după voia fiecăruia).

A ne ofusca pe nepusă masă doar pentru că 1+1=2 a fost spus de cineva care nu ne place nouă (sau nu mai e la modă azi, că mâine nu se ştie…) nu face decât să arate celorlalţi muritori că al nostru orgoliu este cam supradimensionat…

Ne cam băgăm singuri în seamă, adicătălea!

Revenire?

Au trecut mai bine de şapte luni de la ultima postare. Şi nu am dureri de cap sau junghiuri în articulaţii pentru că nu am mai scris nimic pe-aici! În timpul ăsta m-am dat pe Facebook (www.facebook.com/arhdinulescu), am tras cu ochiul pe Tweeter, m-am plimbat pe net în toate direcţiile, ba chiar şi pe Pinterest am tras cu ochiul şi am lăsat câteva urme de paşi. Câteva zile am înşelat cu neruşinare WordPress-ul cu Blogger-ul aşternând timid o închipuire de blog cu rol „terapeutic”, Coclenderul (dinulescu.blogspot.ro/), destinat celor care sunt dispuşi să înţeleagă ce vor ei din ceea ce citesc. Una peste alta, m-am distrat după voia inimii şi a fost mişto rău!

Acum, după „lovitura de start” de azi, mi-am mai revenit…