Piaţa alimentară din centru – un altfel de Axinte (pentru cine cunoaşte!)

Piata-CentralaPiaţa Naţiunii din Bucureşti, cât era ea de piaţă alimentară, şi tot a fost desfiinţată. Numai la Râmnicu Vâlcea tragem cu dinţii de o piaţă jegoasă, rămasă în buricul târgului, în centrul centrului. Şi o mai şi modernizăm, în loc să o ducem altundeva sau să o radiem, pur şi simplu.

Nu vreau să spun că avem parte de diriguitori inculţi sau incompetenţi sau şi una şi alta! Dar, a dezbate în paralel o Strategie de dezvoltare a Râmnicului pentru următorii zece ani şi a te grăbi, ca mireasa la aşternut, să „modernizezi” piaţa alimentară din Centru arată taman ce nu vreau să spun.

Să trăncăneşti despre viitorul turistic luminos al oraşului, sau despre consultarea specialiştilor şi a cetăţenilor, sau despre evenimente culturale în noile spaţii publice, e ca şi cum tu, administraţie înţeleaptă, îţi faci nevoile la uşa noastră. După care suni şi ne ceri hârtie igienică!

Anunțuri

15 eminescu 2015

Râmniceni, dormiţi mai departe: coliva e gata!

Astăzi încep, oficial, lucrările la „Reorganizarea şi amenajarea spaţiului public central din municipiul Râmnicu Vâlcea”. Adică la masacrarea centrului. Ce se întâmplă azi este în acelaşi timp serbarea care marchează, o dată în plus, victoria prostiei indolente (interesate sau nu?) asupra bunului-simţ elementar.

Coliva e gata, colacii sunt pe masă, sticla cu vin prost a fost aşezată la căpătâiul defunctului. Corul de bocitoare tocmite se înşiră şi dau pe afară de durere. Mai lipseşte numai dricul cu cai mascaţi şi inevitabilul sobor de preoţi.

Cu marmură şi pietre scumpe de-ar fi placată, hidoasa piscină fără apă va sluţi cu nesimţire centrul Râmnicului şi va marca peste ani această perioadă. La fel cum demolările isterice care au schilodit iremediabil istoria locului rămân reperele anilor ’70-’80.

Lucrările care încep azi vor dărui centrului duhoarea respingătoare a betonului încins de soare, delta băltoacelor rămase după ploile de vară, plictisul suprafeţelor aride, lipsite de semnificaţie. La care se va adăuga, fără doar şi poate, imaginea dughenelor ce nu vor întârzia să apară pe noua suprafaţă plană, tocmai bună pentru un gheşeft bazat pe bere, mici şi manele.

Acceptând autosuficienţa şi superficialitatea inculturii şi copierea inabilă a pieţelor transilvane (care aparţin unei alte istorii), suntem condamnaţi să mestecăm borhotul servit cu de-a sila, ca „mare realizare”, de briganzii şi şmecherii pe care acest loc îi duce în spate. Şi de care nu putem sau nu vrem să ne eliberăm. Deocamdată.

În definitiv, fiecare oraş se croieşte după chipul şi asemănarea locuitorilor lui. Sau a cetăţenilor lui, ceea ce nu-i acelaşi lucru!

Suntem proşti? Suntem inerţi? Sau şi una şi alta?

Ce nu va mai fi

Avem şi noi, românii, motive de optimism!

 

Oamenii devin din ce în ce mai proşti.

Această afirmaţie a apărut într-un articol din New Scientist, unde se consideră că există o scădere a coeficientului de  inteligenţă în ţări dezvoltate, precum Regatul Unit, Australia şi Olanda.

Sigur, nu e cazul nostru, ceea ce ne permite să sperăm! În ciuda lui Axinte (pentru cine cunoaşte).

Deşi dezbaterile din trecut aveau ca temă principală faptul că nivelul de inteligenţă reprezintă o caracteristică ce nu poate fi schimbată, se pare că există cercetări recente ce demonstrează contrariul. (Atenţie, aici e-aici!)

(http://www.scientia.ro/stiri-stiinta/91-psihologie-creier/6527-coeficientul-tau-de-inteligenta-nu-este-fix.html)

Centrul de altădată

 

Pentru că se apropie momentul răscolirii centrului, să ne reamintim câte ceva din parfumul a ceea ce a fost…

Râmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru.

În centru se găseau pe vremuri de toate: hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii. „Café Royal”, pe Mihai Bravu, te primea, de îndată ce intrai din stradă, într-o încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. Un suflu innoitor, de lux şi bunăstare, respira în tot stabilimentul. Alături, magazinul de coloniale al lui Sarkisian, armeanul, revărsa în stradă arome de cacao, de cafea şi portocale ademenitoare. Patronul era de o amabilitate obsecvioasă. Copil fiind, îmi făcea plăcere să intru în magazin doar pentru a întîlni figura jovială a armeanului, care-ţi înghesuia în palmă, cînd n-aveai bani să cumperi, bomboane sau caramele cu cacao.

Într-unul dintre cele patru colţuri ale patrulaterului sus amintit, la încrucişarea străzii Mihai Bravu cu Traian, se afla librăria lui Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu. Fară pretenţia de a fi un centru al vieţii literare, librăria atrăgea clienţi şi însemna un punct de referinţă în viaţa culturală a oraşului. În ambianţa agonizantă de dinainte de război, se întîlneau aici profesori, doctori, avocaţi şi discutau literatură. Clădirea, ea însăşi, impunea, fiind reprezentativă pentru stilul, pe linia in­fluenței orientale, de sfîrșit de secol. Caracteristic era balconul de la etaj, ieşit în stradă, adevărată broderie în ipsos, marcînd prin rotunjimea formei răscrucea dintre cele două principale străzi ale oraşului.

Prin centru nu puteai să treci în fugă, fiindcă erai oprit la fiecare pas de o vitrină, de o firmă nouă şi strălucitoare, de afişe care anunţau spectacolele circului „Medrano” sau „Kludsky”, sau descinderea în localitate „doar pentru o reprezentaţiune” a trupelor lui Iulian sau Constantin Tănase. Sosirea lui Tănase în Rîmnic făcea să fie asaltată agenţia de bilete a lui Fundătureanu, de pe Traian, deşi preţul biletelor era destul de piperat.

În astfel de ocazii oraşul prindea viaţă. Clienţii cafenelei Tanţu îşi rezervau din vreme cîte o masă la restaurantul Elysée, unde obişnuia maestrul să cineze după spectacol. A doua zi, prin urbe circulau o sumedenie de glume atribuite marelui actor, culese, cele mai multe dintre ele, de prin almanahuri, sau relatări suspecte despre succesele înregistrate de fanţii Bulevardului cu balerinele frumoase si temperamentale ale ansamblului.

O fotografie mai veche a centrului oraşului (din anul 1929) ne arată că pe locul „librăriei şcoalelor” a lui Anastasiu şi Petrescu se afla farmacia „La Salvator”, „droguerie, parfumerie”, proprietatea lui Constantin Nicolaescu. În anii următori a dispărut, fiind înlocuită cu farmacia lui George Pentifranga, într-o clădire alăturată librăriei. Pe vremuri farmaciile erau puţin căutate de clienţi din pricina, probabil, a preţului medicamentelor, şi ori de cîte ori intram pe uşa farmaciei, care avea un clopoţel strident, mă cuprindea un sentiment de spaimă inexplicabilă. Semiobscuritatea încăperii abia îmi permitea să văd printre flacoane, sticle şi stative cu eprubete figura albă, cadaverică a patronului, ce mă privea cu ochii stinşi printr-un pince-nez cu rame aurii. De altminteri, era un om extrem de cumsecade.

Un loc care stîrneşte nostalgia rîmnicenilor de odinioară era pompa de benzină de la intersecţia străzii Traian cu Bulevardul. Se afla, după o expresie folosită astăzi, la kilometrul zero al oraşului. Părea mai mult decorativă, fiindcă arareori oprea aici să se alimenteze cîte un cupeu sau o maşina sport, decapotabilă. Băiatul de la pompă, ce dormita mai toata vremea pe o băncuţă, în cazul cînd nu stătea de vorbă, la o ţigară, cu vînzătorul din magazinul „La Pipera” din dreptul pompei, sărea ca ars şi îşi oficia cu demnitate îndatoririle. Vreo doi-trei puşti se opreau ca să admire linia aerodinamică a automobilului. Pe canapeua din spatele şoferului se întrezărea o siluetă de femeie cu pălarioară albă, cu voaletă, fumînd cu mîna leneş sprijinită de geamul portierei. O fotografie a benzinăriei din centrul Rîmnicului nu ni s-a păstrat. Nu era obiectiv turistic, dar prezenţa ei în inima oraşului, statornic loc de întîlnire pentru tineri, îi conferea acelaşi rol sentimental pe care l-a împlinit în Bucureştii de odinioară ceasul de la Uni­versitate.

Oraşul avea în centru si hoteluri, asa cum îi stătea bine unei reşedinţe de judeţ. Hotelurile de pe vremuri n-aveau nimic comun cu marile construcţii polivalente ale civilizaţiei de azi. Fotografia din 1925 a unuia dintre hotelurile rîmnicene, situat la intersecţia dintre Bulevard şi strada Praporgescu (vizavi de Poşta veche) ne arată o clădire veche, simplă, cu un etaj pe colţ şi trei rînduri de ferestre pe fiecare dintre cele două laturi care dau spre stradă. Îmi imaginez că era, în general, nelocuit. Un hol îngust, întunecos, cu o scară mirosind a mucegai ce conducea la camerele de la etaj, nu era de natură să încurajeze pe vilegiaturiştii nimeriţi în Rîmnic. Şi totuşi, hotelul exista. Hotelul Bulevard, de care am amintit, ca şi hotelul Ragina Maria, de pe Traian, au rezistat pînă la naţionalizare si existența lor era atît de bine înțelenită în conştiinţa publică încît părea fixată în structurile nepieritoare ale urbei.

Mai mici decît în zona pieţii, băcăniile din centru aveau în schimb un aer de intimitate îmbietoare. Patronii erau mai totdeauna cei care serveau. Obedienţa şi promptitudinea cu care îşi etalau produsele te îndatorau şi îţi venea destul de greu să pleci fără sa cumperi ceva din bunătăţile recomandate. O impresie sui generis despre originalitatea băcăniilor vîlcene ne lasă Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”, impresie pe care deşi e îndepărtată de amintirile copilăriei mele, îmi iau îngăduinţa de a o transcrie integral: „Băcăniile la Rîmnicu – Vîlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, destupînd cîte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Rîmnic pînă la Orleşti stîrnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întîlnire a bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit cîte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la coltul străzii.”

O anumită celebritate au avut pe vremuri legătoria de cărţi „Bertuoli”, librăria „Fundătoreanu”, precum şi magazinul „La Voaleta”, de unde cuconetul putea să cumpere cele mai fine stofe şi mătăsuri aduse din capitalele europene. Pe locul unde se ridică astăzi librăria „Anton Pann” se afla clădirea unei bănci care lăsa o largă perspectivă spre Capela şi spre monumentul Independenţei. Reprezentarea centrului de odinioară al oraşului, acum cînd, în afară de biserici, nici o urmă nu a mai supravieţuit condiţiei timpurilor, cere un efort de reconstituire arheologică. (…) Privesc fotografia „librăriei şi tipografiei” O. Thüringer, situată la întîlnirea străzii Mihai Bravu cu Praporgescu. E o clădire sărăcăcioasă, cu etaj, pe colţ, cu un balcon dreptunghiular lipsit de decoraţiuni. Construcţia în sine nu spune nimic, n-are istorie, deşi e veche, probabil de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Istoria i-o creem de fapt noi înşine, dintr-un impuls secret pe care sîntem gata să-l amendăm cu tot atîta uşurinţă cu cît am acceptat să i ne supunem. Din locul acesta, strada Praporgescu începe să coboare brusc, pe lîngă Cercul Militar, ca să-şi încheie drumul la intersectia străzii Ştirbei Vodă cu Traían. A fost una dintre cele mai frumoase şi reprezentative rezervaţii ale oraşului de odinioară. Pe acest mărunt segment de stradă în pantă, de nici 80 de metri (astăzi o deplorabilă desfăşurare de trepte, bănci multicolore şi verdeaţă), se înşirau de-a valma bazare, frizerii („La Epuruş”), cofetării şi studiouri foto („Mihălcescu şi Ilarion”), diverse magazine şi ateliere mici, înghesuite unul într-altul, lustragerii de ghete (neuitata lustragerie a lui Ibrahim, infirm de ambele picioare), boiangerii. O stradă forfotind de lume, agitată, vie, ticsită de vitrine şi reclame ademenitoare, stridentă şi obositoare, îndrăgită totuşi de locuitorii urbei.

Atracţia principală a locului era cofetăria coanei Miţa, renumită pentru savarinele, eclerurile, şarlotele şi cataifele întotdeauna proaspete, precum şi pentru îngheţata cu fistic sau portocale, făcute în laboratorul propriu. Patroana, o femeie încă tînără, răpusă de obezitate, cu obrajii roşii strălucind de bunătate, întruchipa imaginea cofetăresei ideale. Părea desprinsă dintr-o pictură olandeză. Stătea la casă şi zîmbea superb cu ochi de mamă atentă şi îngăduitoare. Localul era întotdeauna plin de lume, bătrîni şi tineri, părinţi cu cîte un copil de mînă, elevi în uniformă sau vizitatori din alte locuri.

Odată cu dispariţia cofetăriei coanei Miţa şi a împrejurimilor atît de pitorești din centru se prăbuşesc col­oanele si bolta de susţinere a oraşului de altădată.”

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea)

Moştenirea lui Urmuz

 

Pe scurt.

  • Trei bărbaţi o iau la pas pe gheaţa lacului Siutghiol. Gheaţa se rupe şi cei trei ajung – cum era de aşteptat – în apă.
  • La 112 se anunţă că trei persoane sunt în pericol de moarte după ce s-au scufundat în lac şi se solicită intervenția pompierilor militari și a ambulanțelor.
  • Poliţia, pompierii, scafandrii şi un elicopter SMURD încep să caute, timp în care secretarul de stat Raed Arafat îl informeză constant pe vicepremierul Gabriel Oprea despre operaţiunea în curs.
  • După trei ore de căutări, acţiunea încetează. Cei trei bărbaţi s-au gândit să telefoneze şi să confirme că ei sunt bine-mersi acasă, sănătoşi şi voioşi, probabil la o ţuică fiartă.

De unde se vede că Urmuz, atunci când şi-a ales locul în care să se nască, a ales bine România.

Profesii liberale

 

Am dat întâmplător, pe blogul personal al domnului Gheorghe Smeoreanu, peste un articol (Ca la bordel) care m-a pus pe gânduri. Şi din care îmi permit să reproduc câteva pasaje:

„Ați văzut ziarist în Argeș și Vâlcea pe care oamenii politici să îl respecte, să îi caute prezența, să-l consulte în chestiuni care țin de viața publică ?

Nu există, pentru ei, suntem niște persoane nefrecventabile.

(…) presa locală e obligată să se prostitueze lăsându-se regulată de cei care plătesc, ca la bordel.

(…) Ziariștii mai buni, cu o oarecare vechime și experiență, par a avea un alt statut. Să zâmbim. Ei nu sunt obligați să meargă pe centură, prestează la apartament, unde sticla de vin și friptura pot fi servite civilizat.

Asta este situația și, la urma urmei, noi am vrut-o, considerându-ne suficient de frumoși și de deștepți încât să nu practicăm un job care presupune program și sarcini precise, ierarhie și rigoare. Oare, nu tot din aceste pricini se apucă de cea mai veche meserie și unele fete ?

Așa stând lucrurile, să nu ne lamentăm. Politicienii nu sunt familia noastră, ci doar niște clienți pe care îi satisfacem mai mult sau mai puțin.”

Vă propun un exerciţiu.

Înlocuiţi în text cuvântul „ziarist” cu „arhitect”, „presă” cu „arhitectură” şi poate veţi înţelege mai bine poziţia în societate şi în general, în viaţa publică, a practicantului unei blestemate „profesii liberale” (ziarist, arhitect, etc) într-un oraş de provincie din România.

Şi pentru ce, în această categorie, mai pot fi cuprinse – fără reţinere sau falsă pudibonderie – şi curvele.

La îndemnul unei gutui

Se simte în cameră parfumul gutuilor.

Odihnindu-se cuminte pe pervazul ferestrei, una dintre ele mă ia la rost: „Au trecut patru zile din anul ăsta! Dar nu ţi-ai făcut şi matale un mic bilanţ, acolo, al anului care ţi-a trecut?!”

Îi dau dreptate şi încerc să mă conformez, cuminte.

Aşadar, pot să spun că în 2015 am terminat (atâtea) proiecte, mai bune sau mai rele, şi am început (atâtea) altele, la fel de bune sau rele. Am fumat (atâtea) ţigări şi am mestecat (atâta) gumă. Am cunoscut (atâţia) oameni şi m-am despărţit de (atâţia) alţii. Am scris (atâtea) lucruri şi am citit (atâtea) cărţi, mai bune sau mai palide. Am încasat (atâtea) facturi şi am plătit (atâtea) impozite.

Dar cel mai important lucru, fără de care nu aş mai scrie acum, este că am trăit. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, tuturor!

O mititică nostalgie la început de an

Nu pot regreta că îmbătrânesc. Ştiu că asta e un privilegiu refuzat multor oameni!

„Dacă vârsta biologică – poleită aievea cu luminile şi culorile magice coborâte din vis – trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite. Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând –  sub ochiul închis – inocenţa şi puritatea dintâi reprezintă singura garanţie a drumului către eternitate. Memoria, în ceea ce vrem să întreprindem, nu este o haimana rătăcind de colo-colo, pierdută printre meandre răsucite, ci are o trimitere organică a desfășurării fenomenului. Un parfum, o melodie, o sanie lunecând pe zăpadă ori somnul târziu ce adânceşte miracolul basmelor întoarcerea în copilărie deschid –  ca nişte formule magice – porţile zăvorâte ale întoarcerii în copilărie.(…) Dacă fiecare dintre noi ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.” (Mădălina Dumitrache – În căutarea vârstei de aur, în webcultura.ro)

Dar cine se grăbeşte să  spună că bătrâneţea aduce înţelepciune, ar trebui să aştepte,  să mai treacă ceva vreme peste el. Ca să vadă bătrâni cu mintea ruginită de trecerea anilor, cu sufletul bolnav de tuberculoza frustrărilor adunate de-a lungul timpului şi cu trupul care nu li se mai supune.

Pentru că nu eşti niciodată prea bătrân dar, din păcate, eşti întotdeuna prea tânăr ca să ştii asta.

Ana Netrebko – „From Janitress to Opera Diva”

Netrebko was born in Krasnodar (Russia), in a family of Kuban Cossack background. While a student at the Saint Petersburg conservatoire, Netrebko worked as a janitor at Saint Petersburg’s Mariinsky Theatre. Later, she auditioned for the Mariinsky Theatre, where conductor Valery Gergiev recognized her from her prior work in the theater. He subsequently became her vocal mentor. Under Gergiev’s guidance, Netrebko made her operatic stage debut at the Mariinsky at age 22, as Susanna in Le nozze di Figaro. She went on to sing many prominent roles with the Kirov Opera, including Amina in La sonnambula, Pamina in Die Zauberflöte, Rosina in Il Barbiere di Siviglia, and Lucia in Lucia di Lammermoor.
In 1994, she sang the Queen of the Night in Die Zauberflöte with the Riga Independent Opera Avangarda Akadēmija under conductor David Milnes.
In March 2006, Netrebko applied to become an Austrian citizen, receiving her citizenship in late July. According to an interview in the Austrian weekly news, she will live in Vienna and Salzburg. Netrebko cites the cumbersome and humiliating process of obtaining visas (as a Russian citizen) for her many performances abroad as the main reason for obtaining Austrian citizenship.
In March 2007, Netrebko announced that she would be an ambassador for SOS Children’s Village in Austria, and be a sponsor for the Tomilino village in Russia.
In April 2008, Netrebko announced that she and her fiancé, Uruguayan baritone Erwin Schrott, had married,but their wedding has actually never taken place. Their son Tiago Aruã Schrott was born on 5 September 2008 in Vienna.

(www.youtube.com)

Să ne luăm rămas bun!

1

Cum am rămas fără Premiul Nobel

Nu îmi plac deloc cărţile care îţi şterpelesc timpul insistând să fie citite până la sfârşit. Şi nici nu sunt dispus să răspund  unor permanente surprize, inventate doar pentru a te face pe tine, cititor naiv şi de bună-credinţă, să mai dai o pagină crezând că doar-doar s-o mai întâmpla ceva.

„Strada Dughenelor Întunecoase”, cel mai cunoscut roman al lui Patrick Modiano (laureat al Premiului Nobel 2014) face parte din această categorie.

Subiectul: Un cetăţean amnezic, Guy Roland, colindă Parisul anului 1965, în căutarea propriei identităţi pierdute cu mulţi ani în urmă. Cam la fiecare opt-zece pagini apar diverşi inşi extrem de dispuşi să-i pună la dispoziţie informaţii, scrisori, fotografii, amintiri, detalii, numere de telefon.

La pagina 136, dincolo de jumătatea cărţii, cu toate insistenţele autorului şi cu toate momelile acţiunii, am cedat. Şi, uite-aşa, am rămas cu Nobelul neterminat.

Cititor neprofesionist care mă aflu, nu am mai avut curiozitatea să descopăr cine e cu adevărat Guy Roland. Nu m-a interesat cu cine o să se mai vadă şi ce o să mai afle el în următoarele 60 de pagini. Şi nici acum nu ştiu mai mult. Dar nici nu am insomnii din acest motiv.

Monsieur Patrick, fără supărare: poate că juraţii Nobelului, fiind ei tobă de literatură de felul lor, au văzut dincolo de ceeea ce ai produs, ceva care – recunosc spăşit – mie îmi scapă.

Nu sunt fan Cărtărescu. Dar, dacă acesta e nivelul Nobelului pentru literatură, trebuie să constat că i se face o orbitoare nedreptate compatriotului nostru.

Din greşeală în greşeală, spre victoria finală

I-auzi una: deputatul Romeo Rădulescu, cu nici o lună înainte de începerea lucrărilor în centrul oraşului:

„În studiul de trafic al municipiului nu este prevăzută necesitatea obligatorie a realizării acestui pasaj subteran. Fiind o intersecţie semaforizată, devine clar că circulaţia nu se va fluidiza mutând trecătorii în subteran. Experienţa marilor oraşe ne arată că aceste pasaje sunt insalubre şi sunt evitate de pietoni care preferă să traverseze la suprafaţă, de multe ori fraudulos.”

I-auzi două: consilierul local Gheorghe Ioniţă, ca răspuns la declaraţia lui R.R.:

„Consecvenţi proiectului „Râmnicu Vâlcea – Casa Noastră”, consilierii liberali vor susţine atât acest proiect cât şi realizarea în cel mai scurt timp şi a celorlalte două pasaje de la Hermes – zona Ostroveni şi de la intersecţia străzii General Magheru cu Calea lui Traian.”

Aşadar, onorabililor, până acum aţi tăcut mâlc. Nicio vorbă despre oportunitatea şi necesitatea lucrărilor, despre valoarea estetică îndoielnică, despre eficienţa şi utilitatea unei platforme betonate săpate în inima oraşului, despre banii ce se vor cheltui aiurea.

Cu a zecea parte din sumele preconizate a se fitui, se puteau reconfigura terasele actuale (cu care locuitorii s-au obişnuit), s-ar fi refăcut finisajele şi pavimentul existent, se putea regândi vegetaţia.

Cât priveşte pasajul subteran din centru şi celelalte pasaje, consilierii liberali pot să le susţină cât „vrea muşchii lor”, acesta nu face decât să consfinţească victoria maşinilor asupra oamenilor, contrar tuturor tendinţelor mondiale, actuale şi viitoare.

Un experiment de o săptămână, cu semaforizarea intersecţiei în trei timpi, ar fi demonstrat cu siguranţă inutilitatea ascunderii pietonilor prin canale.

Şi, dintr-o dată, simţind că e rost de vreun posibil scandal public legat de blocarea circulaţiei  de orice fel prin centru, v-a apucat un dor nebun de dat cu părerea!

Chiar nu aţi învăţat nimic din cele două mari prostii păstorite cu convingere tot de voi: pasajul inutil peste calea ferată şi podul inutil peste Olăneşti?

Cu ce începem?

Râmnicul Vâlcea, ca oraş, trece prin cea mai tristă şi de-rele-prevestitoare perioade a dezvoltării lui.

Peste ani, amintirea anilor trişti în care centrul vechi a fost desfiinţat va avea o concurenţă serioasă în amintirea anilor aceştia, în care s-a construit. Prost, ineficient, haotic, cu dorinţa arzătoare de a cheltui banii altora, fără număr şi fără rost.

Aş îndrăzni să spun că demolarea lasă loc unor posibile viitoare edificări care să dreagă busuiocul. Pe când construirea fără noimă schilodeşte un oraş. Pe termen lung şi (adesea) într-un mod ireparabil.

N-am niciun motiv de optimism. Cu o gaşcă politică mereu schimbătoare, cu o administraţie neputincioasă, veşnic în curs de calificare la locul de muncă, cu viziuni şi planuri de acţiune care nu depăşesc cei patru ani dintre alegeri, cu organisme de control incapabile sau reticente în a aplica legile, orizontul nu trece dincolo de gard şi rămâne în continuare întunecat.

Râmnicul „lucrului bine făcut”. Cu ce începem?

O retrospectiva a anului politic 2014 : de la omul anului la marea dezamagire.

Politica ta

semn-de-intrebareCum suntem in Ajunul Craciunului si lumea e deja ocupata cu  taiat porci, impodobit brazi, copt cozonaci sau la cozi in supermarketuri , ar cam fi momentul unei scurte retrospective a lui  2014, pe cateva teme pe care le tratam aici, mai mult sau mai putin serios, in functie de clienti. Deci…

  • Online
    2014 fiind un an evervescent in politica, statisticile blogului au crescut la toate capitolele ( vizitatori, unici, likes, views, shares ) cu procente intre 30-35% si google pagerank a ajuns la 5 . Nu e chiar rau pentru un blog de nisa scris de o singura persoana.
  • Politica
    – Omul anului : Klaus Werner Iohannis, desigur. In doua cuvinte, deoarece :  the winner takes it all si ” Decat sa fiu marlan, mai bine pierd „.
    – Loserul anului : Ponta Victor Viorel & PSD Team. Cea mai penibila infrangere a unui candidat PSD dupa 1989, o  face uitata…

Vezi articol original 315 cuvinte mai mult

Nu mai citesc!

Tolsto

Da! Trist adevăr. Nu mai citesc. Pentru că nu mai pot. Citesc în salturi. Rad pe nerăsuflate 5 cărți, după care fac pauză de refacere. Se pare că am un creier asemănător cu stomacul vacii. Acum citesc și apoi rumeg. Da! Cam așa merg lucrurile. Tocmai acum sunt într-o pauză de lectură care se prelungeste de ceva timp. Cred că mi se trage de la ultimele cărți citite. E posibil ca subiectele să fi fost un pic cam grele și de aia creierul are nevoie de o perioadă mai lungă de frăgezire a subiectelor abordate.

Vorbesc acum despre cărți deoarece am rămas destul de surprins de ceea ce am văzut pe această temă la Madrid. La metrou, am văzut destul de multă lume care se îndeltnicea cu cititul. Se citea orice, de la ziare corpolente până la cărțoaie numai bune de folosit pe post de greutăți la macarale. Știu! Mi…

Vezi articol original 468 de cuvinte mai mult

PSD-istii lui Ponta ? Niste gainari…

Politica ta

68163_960480437299527_7311209312220154630_n

  • Mai multe găini moarte şi vii au fost aruncate peste gard în sediul de campanie al ACL din zona Arcului de Triumf din Bucureşt

Habar nu am ce imbecil a pus in practica stralucita idee, am o vaga banuiala ca junele gurist Sturzu nu e strain de ea, dar ca pesedistii sunt niste gainari deduce oricine ( Foto Facebook )

Vezi articol original

Cadoul nostru de Crăciun

Am convingerea că de data aceasta se va înţelege cine poate să ne reprezinte în calitate de Preşedinte în următorii ani: Klaus Iohannis nu este „răul cel mai mic”, ci binele pur şi simplu. Klaus Iohannis poate fi pentru toţi cetăţenii României cel mai frumos cadou de Crăciun.
(Citeste mai mult: http://adevarul.ro/news/politica/de-trebuie-votat-klaus-iohannis-1_545dd0390d133766a8a6bb1b/index.html)

Codrin, frate cu românul

Codrin Ștefănescu (PSD) are una dintre cele mai mari averi dintre toți politicienii români, relatează Cancan. (http://goo.gl/ibVrQ9)
Cu toate că în ultima sa declarație de avere figurează ca proprietar al unui apartament și al unei case de vacanță, fostul deputat deține mai multe bunuri atât pe numele lui cât și pe numele fostei iubite, Luiza Tănase.
Cancan susţine că Ştefănescu are proprietăţi care valorează milioane de euro.
Luiza Tănase, mama fiicei lui Ștefănescu, a cumpărat, în 2006, un imobil de birouri într-o zonă ultracentrală a Bucureștiului pe care a dat 360.000 euro. Acest imobil a fost închiriat ca spații de birouri către mai multe companii importante.
În 2003, secretarul adjunct al PSD a achiziționat un imobil cu 30.000 dolari, imobil ce găzduiește în prezent o galerie de artă.
După patru ani, Ștefănescu a cumpărat și un apartament dintr-un bloc situat pe Bulevardul Macgheru pentur care a plătit 115.000 euro.
De asemenea, Luiza Tănase a cumpărat şi un apartament de pe Splaiul Unirii, iar Ştefănescu a achiziţionat, cu 140.000, un alt apartament de pe Bulevardul Decebal.
Luiza Tănase și Codrin Stefanescu mai cumpăraseră un teren de 70.000 de metri pătrați pe Bulevardul Iuliu Maniu, dar și o casă de vacanță, pe malul Lacului Căldărușani, în comuna Grădiștea și un alt apartament pe Bulevardul Libertății.
Pentru casa în care locuiește în prezent, Codrin Ștefănescu a achitat 2.890.000 euro.
El mai deţine un teren la Mogoşoaia, unul pe Bulevardul Timişoara, din Capitală, pentru care Primăria Bucureşti i-a făcut o ofertă de cinci milioane de euro, dar şi alte proprietăţi  cumpărate în zona Barbu Văcărescu-Petricani sau Prelungirea Ghencea de către fosta iubită a politicianului.
A dracului fatalitate, coane Codrine!…

Romanie, vei muri batrana si singura

Nu mai merge. Tot am incercat, am crezut ca pot, dar am obosit. Vreau sa ne despartim. Esti o tara minunata si sunt convins ca intr-o zi vei face un alt cetatean foarte fericit. Dar eu trebuie sa plec pana nu imi pierd mintile. Acum, la sfarsit, imi e greu sa spun daca te-am iubit vreodata. Nu stiu de ce am fost atat de convins ca da, dar am crescut alaturi de tine si nu mi-am imaginat cum as putea exista in afara ta. Cele mai frumoase momente din viata le-am avut alaturi de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune si rele, e asa datorita tie. Dar si cele mai abisale clipe ale disperarii le-am aflat tot de la tine.
Cand eram la scoala ti-am adus primele jigniri. Am pus la indoiala calitatea dascalilor tai. Am trecut cu 10 la Romana nascocind citate din Tudor Vianu si altii si niciunul din ei nu a avt tupeul sa spuna ca sunt inventate, de teama sa nu se faca de rusine ca nu l-au citit niciodata. Le-am spus eu. Am avut curajul sa ii spun profesoarei de chimie ca e psihopata si sa imi sustin cauza in fata inspectoratului. In facultate le-am spus profesorilor ca eu nu am venit la facultatea de Microsoft si Oracle si ca nu voi fi partas la smenurile lor. Ai incercat sa ma scoti din sistem pe toate caile si sa ma pui jos cu alti invinsi dar am reusit de fiecare data sa rezist. Si nu te intelegeam de ce erai atat de inversunata impotriva unui tanar ce doreste sa fie mai bun pentru a produce pentru tine.
Mai tii minte cand eram student si mi-am facut prima firma? Facturasem 6 milioane lei vechi. Prima mea factura, scrisa pe genunchi la un client care se amuza uitandu-se la mine cu incerc sa calculez TVA-ul. In doua saptamani mi-ai trimis Garda Financiara care m-a amendat cu 50 milioane lei vechi pentru ca nu trecusem numarul contractului pe factura. Le-am spus celor de la Garda ca nu am, ca abia am facturat 6 milioane. Mi-au spus ca lasa, ai parinti, rude, esti tanar.
Dar cand am hotarat sa imi declar dragostea pentru tine si sa cumpar cu munca mea o bucata din tine? Cand am facut primul credit sa iau un teren, sa fac o casa unde sa muncesc pentru a prospera ca parte din tine si unde sa mor pentru a ma intoarce in pamantul tau. Mai tii minte cum m-ai batjocorit prin cei de la cadastru care mi-au spus ca nu e problema lor ca sunt gresite planurile si ca un sfert din teren e in sosea. Pierderea mea, ofranda ta.
Stii tu oare cate zile am pierdut in templele tale cu ghisee? Am invatat in ele umilinta in toate declinarile ei si tot nu am fost demn de tine, tot arogant am ramas.
Stii tu oare ca mi-am petrecut peste 5000 de ore conducand? Stii tu ca era sa mor intr-un accident? Si toate pentru ca nu poti construi drumuri si cai ferate, stii doar sa le desenezi ca un retardat pe servetele.
Am muncit cu bucuria si energia pe care numai tineretea ti-o dau, si pentru ca am avut cap si maini dibace am produs cat pentru a hrani cei 121 de fii ai tai ce mi-au fost angajati in anii astia. Si din banii pe care i-am facut vanzand roadele muncii mele ti-am pus lunar pe masa o parte frumusica. I-ai luat de fiecare data fara macar sa zambesti. Si daca am fost stramtorat si nu i-am avut mi i-ai luat tu singura din buzunar. Si daca nu ii aveam ti-ai trimis recuperatorii sa ii scoata de la mine cu bataia.
Hmm, mi-aduc aminte de cate ori am pus tot ce aveam gaj sa construiesc ceva, pentru mine, pentru tine, pentru noi, si totul a fost la un pas sa se naruiasca pentru ca o hartie zacea sub salamul cuiva la un ghiseu.
Nu am fost demn nici de oamenii tai. Oricat am muncit, abia am reusit sa acopar tepele pe care mi le-au dat. Pentru ca ti-ai invatat oamenii ca atunci cand sunt furnizori sa nu livreze, ca atunci cand sunt clienti sa nu plateasca, ca atunci cand le imprumuti bani sa nu iti mai raspunda. Si eu nu pot munci pe cat fura ceilalti.
Si pentru ca vorbim de oameni, te-ai schimbat, sa stii. Ai devenit mai rea, mai incrancenata, mai apasatoare. Si ai devenit barbara, in sensul istoric al cuvantului. Fiii tai stiu mai putina carte dar fura mai mult, violeaza mai mult, beau mai mult, mananca pana le crapa burtile si sunt intr-un permanent razboi. Ai distrus mediul sanatos in care familia, izvorul normalitatii, moralitatii si evolutiei, putea sa se nasca si sa creasca. Te-ai autocondamnat la sterilitate. Poate e felul naturii sa traga pe linie moarta o mutatie genetica nereusita, un experiment social ratat.
Stii ce, daca ma gandesc mai bine, it is you. Tot ce ti-am cerut a fost sa ma lasi sa muncesc si as fi impartit cu tine roadele cu bucurie. Sunt tanar, inteligent, doritor sa muncesc, si unde imi pun mintea si mainile ramane ceva in urma. Tu esti cea care m-ai transformat intr-un etern mester Manole. Si ca sa nu se naruiasca peste noapte ce am cladit, am zidit in temelii multe din cele ce imi erau dragi. Si cand politicienii tai se lauda ca edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun ca in el sunt inchise suflete si sacrificii ale unor fraieri ca mine.
Cred ca vei muri batrana si singura. Cei care te-au iubit si pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta cand nu vei mai putea sa le oferi nimic. Si mai cred ca iti meriti soarta.
Stefan Moisanu
(Românie, vei muri bătrână și singură Viral pe net – CRITERII – analize, comentarii ARGES | VALCEA | OLT | Viral pe net.)

Adică, noi de ce sa nu avem Halouinul nostru?

Într-o şcoală din România anului 2014, la Puchenii Moşneni (Prahova), elevii învaţă anatomie utilizând scheletul fostului director. Acesta a lucrat aici timp de 50 de ani, până la trecerea spre cele veşnice. În testament, domnul director a amintit că si-a dorit mereu să obţină un schelet pentru lecţiile de biologie, însă, pentru că nu a reuşit, îşi donează propriul schelet în acest scop, scrie Ziare.com.

Cadrele didactice (în viaţă) consideră că, datorită scheletului, elevii şcolii au rezultate foarte bune la biologie şi anatomie şi „multi aleg să studieze medicina” (!).

Nu de mult, scheletul domnului director a fost închis într-o vitrină de sticlă şi elevii pot continua sa studieze anatomia folosindu-se de el.

Nu poate fi contestat faptul că scheletul unui director este mult mai mobilizator în acumularea de cunoştinţe de către elevi decât, să spunem, scheleletul portarului sau, de ce nu, al inspectorului general şcolar al judeţului Prahova!

În altă ordine de idei, închiderea într-un dulap de sticlă îi fereşte pe cei mici de irezistibila tentaţie de a strecura zilnic vreun chiştoc de ţigare între maxilarul şi mandibula fostului dascăl.

Victore, a-nceput să m-apuce sila!

Parcă numai pe matale, maestre?

Ciprian Blidaru

Vezi articol original

Minţiţi-ne mai elegant!

Minciuna nu stă la masă doar cu Regele, minciuna e mai democrată decât am bănui.

Falsele argumente, aduse în sprijinul unor investiţii profitabile (material sau electoral) numai pentru unii, duc în general la false rezolvări urbanistice care ating, mai devreme sau mai târziu, întreaga comunitate.

  • Construcţia River Plaza Mall (18 milioane euro, investiţie privată) va asigura o parcare subterană în subsolul propriu.

Parcarea s-a realizat…pe domeniul public.

  • Podul Carol I (13 milioane lei), aşezat la doar 90 de metri de Podul Vinerii Mari, va descongestiona circulaţia în Centru şi este vital pentru axa nord-sud a traficului în zona central-comerciala a Ramnicului. „Va fi un pod de maximă importanţă pentru fluidizarea traficului şi va realiza un inel de giraţie cu ce avem in prezent”.

Vital? Mai vitală era construirea unor parcări supra sau subterane şi descongestionarea străzii Carol de maşinile aşezate pe trei rânduri… Giraţie? Poate în capul investitorului.

  • Pasajul peste calea ferată (24 milioane lei) va fluidiza circulaţia pe axa nord-sud a oraşului. Durata de execuţie este de 12 luni.

Nu va fluidiza nimic, până la executarea bretelelor de acces şi a legăturii cu zona de nord.

  • Zona Centrală, între Cozia şi Parcul Mircea cel Bătrân (65 milioane lei), va fi restructurată şi ridicată la nivelul unui oraş european.

Zona ar fi şi în prezent „la nivelul unui oraş european”, cu costuri minime, dacă s-ar repara şi s-ar reface/înlocui finisajele depreciate moral, deteriorate firesc de trecerea timpului.

  • Pizza OK, Jet Set şi Magazinul Billa vor avea caracter provizoriu, cu o durată de funcţionare limitată.

Rămâne cum am stabilit!…

Râmnicul, un oraş fără noroc?

„Norocul şi-l face omul.” Despre un oraş nu se spune nimic în zicerea asta!

Este demoralizant să constat că imaginea actuală a Râmnicului nu este cea pe care mi-o imaginam în urmă cu patruzeci de ani, atunci când descoperisem, oarecum surprins, sentimentalul, patriarhalul şi parfumatul oraş de sub Capela. Acesta începea să îmbrace straiele incomode şi cam strâmte ale unei proaspete capitale de judeţ, imediat după invazia de salopete muncitoreşti ale Combinatului pe care micul târg patriarhal se străduia, gâfâind, să le adăpostească şi să le asimileze.

Anii au trecut.

Mai întâi, socialismul a dărâmat şi ceea ce merita păstrat.

Odată cu locuinţele insalubre şi peticite, cu rufe întinse dezinvolt şi trai „la comun”,  au dispărut şi casele cu arhitectură spumoasă care reprezentau mândria şi istoria oraşului. Au dispărut grădinile îngrijite părinteşte, florile rostuite cuminte în marginea străzilor şi, mai cu seamă, sentimentul râmnicenilor de apartenenţă la un spaţiu mândru de tihna lui seculară. În locul lor, din necesitate şi cu o altă filozofie a locuirii, au apărut blocurile noi. Mai frumoase sau mai urâte, după cum au fost „indicaţiile” de sus şi după cum ne-am priceput noi, arhitecţii (pe atunci) tineri ai Vâlcii.

Apoi a năvălit capitalismul. Care a construit şi ceea ce nu trebuia construit.

Un Mall cu o prezenţă şocantă, aşezat exact acolo unde nu trebuia, pus în locul unui hotel prevăzut în mai toate documentaţiile de urbanism premergătoare. Un pod inutil peste Olăneşti care nu face decât să complice mai abitir o circulaţie şi aşa complicată. Un pasaj ghebos peste o cale ferată din ce în ce mai puţin folosită. O Billa, conservă roşie care, în alte oraşe, şi-ar fi găsit locul departe de centru. În sfârşit, construcţii (plicticoase, atunci când nu sunt obraznice) înşurubate între blocuri, autorizate fără noimă pe terenuri retrocedate fără noimă.

Cine e de vină?

Se spunea odată că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Nu cred. Salturile pot fi spre înălţimi dar şi în gol.

Nu cumva Râmnicul este un oraş lipsit de noroc, intrat pe o spirală fără sfârşit, lustruită de o administraţie arogantă, de investitori grobieni, de locuitori dezinteresaţi şi, mai abitir, de o lipsă de viziune generalizată?

Arhitecţii români – o breaslă captivă în propria ei lege

Un material prezentat la Conferinţa teritorială Sibiu-Vâlcea a OAR din 17 mai 2014:

 

Au trecut 13 ani de la apariţia Legii nr.184 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, lege prin care Ordinului i s-a atribuit rolul de „a reprezenta şi ocroti interesele profesiei”. Ne-am pus multe speranţe în această reglementare. Timpul ne-a contrazis însă optimismul.

Ordinul s-a complăcut într-o poziţie de colector al cotizaţiilor şi emiţător de dovezi, fără să asigure membrilor săi minima protecţie la care s-a angajat şi cu care rămâne dator. Poate că reprezentarea internaţională a fost corectă, poate că simpozioanele şi conferinţele au decurs civilizat, poate că şedinţele conducerii şi ale comisiilor au avut o cadenţă fără cusur. Dar majoritatea producţiei de arhitectură se desfăşoară în teritoriu, în relaţia directă cu administraţiile locale şi cu clienţii. Aici, arhitectul este singur.

În plus:

  • Majoritatea întâlnirilor noastre profesionale, atât de necesare, s-au convocat doar în urma unor repetate solicitări individuale iar problemele au rămas adeseori fără răspuns.
  • Ordinul nu a luat nicio poziţie oficială faţă de proiecte discutabile, faţă de implicarea autorităţilor în mânjirea peisajului urban, faţă de avizele formale sau faţă de acţiunile mai puţin inspirate ale colegilor.
  • Reprezentanţii noştri nu au cerut şi nu au avut mandat din partea membrilor pentru a susţine o anumită poziţie.
  • Nu am fost informaţi decât post-factum asupra problemelor dezbătute în organismele de conducere.
  • Am solicitat în repetate rânduri, fără rezultat, invitarea conducerii centrale în teritoriu. Pentru a lua contact nemijlocit cu problemele celor care i-au ales să le apere interesele. Pentru a constata cum se obţine şi cum se contractează un proiect. Pentru a înţelege corect relaţiile cu clienţii şi administraţiile locale. Şi, nu în ultimul rând, pentru a vedea cum arată arhitectura „modernă” practicată în teritoriu.

În România de azi fiinţează 10 organizaţii profesionale ale arhitecţilor. Codul deontologic al U.I.A. are 10 articole, al nostru are 85. În învăţământul românesc de arhitectură se pregătesc azi (potrivit U.I.A.) 3500 de viitori practicieni. Urmarea: după 13 ani, imensa majoritate a arhitecturii României de azi însemnează:

  • proiecte întocmite superficial, multe redactate de nespecialişti,
  • construcţii de o urâţenie sfidătoare (mai mult sau mai puţin autorizate), supra-dimensionate, vopsite şi nefuncţionale,
  • lipsă de coerenţă a imaginii urbane prin nerespectarea flagrantă a documentaţiilor şi regulamentelor,
  • monumente istorice şi de arhitectură desfigurate sau de-a dreptul desfiinţate,
  • etc

Din păcate, la lipsa de control a organelor îndrituite să îl exercite s-a alăturat, prin tăcere, şi Ordinul. Care nu şi-a făcut simţită poziţia de organizaţie profesională, prompt şi determinat.

Ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva am ajuns la momentul în care ar trebui să ne reconsiderăm modul de desfăşurare a profesiei. Menţinându-ne mai departe într-o atitudine flască, aşteptând în continuare „vremuri mai bune” şi în lipsa unor ajustări urgente ale Legii şi Codului, meseria de arhitect se va dilua până la dispariţie. Şi noi, cei chemaţi să o apărăm, vom fi singurii responsabili.

Nu este rolul acestei Conferinţe să se transforme în forum de discuţii. Voi supune însă atenţiei dumneavoastră două probleme:

1. Prima este aceea a semnăturii de complezenţă. Cu toate eforturile, această practică dăunătoare atât breslei cât şi societăţii româneşti în general, nu a putut fi clar definită. De la o expresie cu conotaţii peiorative, ea a căpătat în timp rolul de justificare şi alimentare a unor practici la limita legii. De altfel, nu am cunoştinţă de practicarea „semnăturii de complezenţă” în niciun alt domeniu (medicină, justiţie, administraţie, contabilitate, etc). După atâţia ani de căutări fără rezultat a sosit momentul eliminării ei, atât din limbajul curent cât şi din reglementările legale. Semnătura unui arhitect nu ar mai trebui să fie aplicată „de complezenţă”, ci să fie o acţiune care să-i implice întreaga responsabilitate în faţa tuturor legilor.

Se poate vorbi despre dreptul arhitectului de a beneficia de un „onorariu just pentru serviciile prestate” atâta timp cât, în domeniul nostru, dumpingul nu se mai practică numai de către confraţi (în lipsa unor onorarii minimale), ci şi de orice persoană care reuşeşte să deseneze două linii paralele?

Într-un fel legat de acest aspect, Comisiile de disciplină ale Ordinului nu şi-au arătat determinarea de a face curăţenie în domeniu, fie datorită temerii că hotărârile ar putea fi contestate în instanţă, fie din cauza unei greşit înţelese şi păguboase „solidarităţi profesionale”.

2. A doua problemă pe care doresc să v-o prezint este aceea a cotizaţiei.

Este evident că, în ultimii ani, producţia de arhitectură trece printr-o perioadă critică. Ca urmare, atât la nivel de filială cât şi la nivel central, se impune analizarea pe baze realiste a bugetelor şi corectarea cheltuielilor ineficiente sau inutile prin:

– restrângerea programului de lucru al personalului angajat,

– eliberarea on-line a dovezilor de luare în evidenţă,

– micşorarea indemnizaţiilor,

– reducerea numărului deplasărilor în ţară şi mai cu seamă în străinătate etc.

În plus, pentru ca efortul financiar să se distribuie echitabil, în funcţie de producţia efectivă a fiecărui membru, se poate lua în calcul micşorarea cotizaţiei de membru concomitent cu sporirea valorii taxei de eliberare a dovezilor de luare în evidenţă.

(Legat tot de cotizaţie, nu reuşesc să înţeleg pentru ce, după o perioadă în care un membru al Ordinului îşi auto-suspendă dreptul de semnătură, reluarea acestui drept este condiţionată de achitarea cotizaţiei pe perioada suspendării, perioadă în care nu a beneficiat de niciun drept conferit de Ordin.)

Pentru mine, ecuaţia este simplă. A fi membru al unei bresle nu este acelaşi lucru cu a fi membru al unui partid politic în care mă înscriu şi din care mă retrag după convingeri sau bunul meu plac. Dar dacă, prin lege, sunt obligat să fiu membru al unei organizaţii profesionale, să-i respect regulile şi să-i plătesc cotizaţie, tot prin lege organizaţia respectivă are obligaţia să mă respecte, să îmi apere drepturile şi statutul de practician al acestei meserii.

arh.Cristian Dinulescu

Rm.Vâlcea

4 October, 2016 20:11

Not able to show full message.
Please click here to view this message

_____________

Google Error #6wh0ip
10/4/2016 6:08:23 PM

Fascinația romanului în fața escrocilor

Bun! Şi atât de evident, încât te întrebi cui foloseşte…

Politica ta

history-con-manVali Petcu l-a prins pe Sima Cristian cu o minciunica si omul din Elvetia, sensibil, a simtit nevoia sa explice printr-o reactie cel putin amuzanta : lasa bai , nu mai vorbi ca stiu eu cum ai luat  un plic cu 2000 de la Vintu. Intre noi fie vorba, daca tot nu are memoria cifrelor, brokerul-escroc autoexilat putea sa scrie si el un 5000 acolo, ca sa fie masa bogata.
In fine, plecand de la snoava asta, hai sa ne gandim cati escroci, unii deja condamnati, bat campii uneori zilnic despre cate luna si in stele, de la analize politice sau scenarii cu spioni pana la povesti nemuritoare autobiografice  : Voiculescu, S.O.Vintu, S.R.Stanescu, Udrea Elena si lista ramane deschisa. Ce  mai poate reabilita credibilitatea acestor oameni, de ce mai pune destula lume botul la gogoritele lor ?
Cred ca e vorba despre fascinatia romanului in fata escrocului.
„Uite al dracu’ X cum s-a descurcat si i-a…

Vezi articol original 140 de cuvinte mai mult

Despre demnitate şi orgoliu

Lorena Lupu, o fată cu (multă) minte! Mulţumesc!

Dragoste la prima cafteală

E surprinzător cât de multă lume confundă aceşti doi termeni şi cât de greu intuiesc oamenii nuanţa care le diferenţiază.
Tocmai de aceea, o să încerc să punctez câteva aspecte.

Demnitatea presupune să îţi cunoşti propria valoare şi să refuzi compromisuri degradante.
Orgoliul presupune să nu fii foarte sigur de propria valoare şi să refuzi tot ce mişcă, iar dacă nu mişcă, să-i dai un ghiont.

Demnitatea presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, pentru că ştii că poţi face lucruri frumoase cu mai mult.
Orgoliul presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, doar ca să dai peste nas cuiva.

Demnitatea e într-o perpetuă concurenţă cu sine, căutând să se perfecţioneze.
Orgoliul e obsesia concurenţei cu alţii, chiar în domenii în care orgoliosul e puţă de furnică iar celălalt îl ia din avion.

Demnitatea e generoasă.
Orgoliul e hrăpăreţ.

Demnitatea înseamnă să ştii să laşi de la tine, când omul…

Vezi articol original 122 de cuvinte mai mult

Red City Hall

On the Road

red city hall

One of my favorite buildings I’ve seen so far is the Berlin City Hall, also known as Rotes Rathaus or Red City Hall. Unfortunately, I didn’t get to see the interior, but the facade is quite stunning.

Vezi articol original

Viol în grup

1Vă mai amintiţi de bancul cu tipa revoltată că a fost violată dar care se mai duce şi mâine?

Dacă mă uit numai la numărul cetăţenilor care au participat la dezbaterea bugetului local, ca şi la alte dezbateri care ar trebui să le stârnească interesul, îmi dau seama cât de mult seamănă Râmnicul cu sărmana messalină de mai sus. Violat în grup de atâtea ori, nerăbdător să mai stea o tură.

Dacă primul viol în grup s-a desfăşurat, cu surle şi trâmbiţe, odată cu amplasarea platformei chimice chiar peste gardul târgului liniştit de altădată, al doilea, cel mai sângeros, s-a comis prin demolarea construcţiilor vechi. De-a valma, rând pe rând sau toate grămadă.

Au urmat altele, mai mari sau mai mici. De la amplasarea alandala a unor clădiri care s-ar fi dorit reprezentative, pe baza repetatului argument al terenului „liber”, până la investiţii pe cât de costisitoare, pe atât de inutile.

Trebuie să mai spunem cu sfială că la aceste violuri de pe urmă a contribuit oleacă şi Uniunea Europeană. Care ne-a dat bani dar nu şi înţelepciunea de a-i cheltui.

Tânăra din poveste avea libertatea să renunţe şi să meargă la un suc.

Râmnicul nu are opţiunea asta. El îşi pregăteşte viitorul prin vocea locuitorilor lui. Iar aceştia vor avea oraşul pe care îl merită.

Pesimism pentru noi toţi, de la Andrei Pleşu

Câteva vorbe, da’vorbe, dintr-un articol al lui Andrei Pleşu („Pesimism”), publicat în Dilema Veche (http://goo.gl/t4ufLJ):
andrei plesu„La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din cînd în cînd“-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sînt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decît caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră.

Străzile vor rămîne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii – profesionişti sau amatori – vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău, şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zîmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile“, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi cîinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gîndi strict la găştile de partid şi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proastă creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipaturi. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.”

Doar un comentariu

fuck

Societatea e ca o sită: cerne în permanenţă. Unele lucruri le reţine, altele îi scapă.

Dar când e vorba de sume foarte mari, imense, când e vorba de economia unei ţări care a fost pur şi simplu zdrobită de aceşti hoţi, nu se poate să se acorde prescriere.

Legea ar trebui sa nuanţeze. Nu mai zic că, prin funcţiile pe care le-au deţinut, mulţi ar trebui acuzaţi de subminarea economiei româneşti şi, până la urmă, de înaltă trădare de ţară.

Nu poţi negocia industria, solul şi subsolul ţării în avantajul tău şi al găştii din care faci parte şi apoi să vină cineva şi, senin, să ne anunţe că s-a prescris.

Tocmai s-a anunţat că Vosganian a scăpat de DNA. Cât o mai freacă prin parlament, se va prescrie şi asta?

Apel pentru protejarea unei specii amenințate: babele cârcotașe

Eu sunt o babă pursânge. Că moş nu pot să zic! Şi (mişto zis!) „fac apel la populația de idioți a lumii să se accepte așa cum e și să nu mai încerce să mimeze inteligența”.

Surorile Marx

Oamenilor,

Iau o pauză de la luat o pauză de cafea pe terasă ca să vă zic că am ajuns la o concluzie. Viața noastră, a babelor cârcotașe și cu relativ toți neuronii la locul lor și puși pe treabă, este mult mai grea decât trebuie să fie. Da’ mult, nu așa.

Să vă explic cam cum se desfășoară, cu variațiuni minore, viața unei babe cârcotașe, specie pe care o reprezentăm de mulți ani cu mândrie și obiecte contondente.

Baba cârcotașă poate avea un job normal, cu program fix, ședințe și proiecte și deadline-uri, sau poate avea un program plin de imaginație și draci, în care lucrează mereu la cel puțin trei chestii diferite în același timp, dar nu se face că lucrează la nici una, are o mică plantație de cafea în Brazilia din motive de rentabilitate și ore de lucru care nu există, pentru că toate orele și zilele au…

Vezi articol original 1.032 de cuvinte mai mult

BOULANGERIE: „În tot mai multe redacţii de ziare şi televiziuni se vor vinde merdenele!”

Aşa să ne ajute Dumnezeu!