Profesii liberale

 

Am dat întâmplător, pe blogul personal al domnului Gheorghe Smeoreanu, peste un articol (Ca la bordel) care m-a pus pe gânduri. Şi din care îmi permit să reproduc câteva pasaje:

„Ați văzut ziarist în Argeș și Vâlcea pe care oamenii politici să îl respecte, să îi caute prezența, să-l consulte în chestiuni care țin de viața publică ?

Nu există, pentru ei, suntem niște persoane nefrecventabile.

(…) presa locală e obligată să se prostitueze lăsându-se regulată de cei care plătesc, ca la bordel.

(…) Ziariștii mai buni, cu o oarecare vechime și experiență, par a avea un alt statut. Să zâmbim. Ei nu sunt obligați să meargă pe centură, prestează la apartament, unde sticla de vin și friptura pot fi servite civilizat.

Asta este situația și, la urma urmei, noi am vrut-o, considerându-ne suficient de frumoși și de deștepți încât să nu practicăm un job care presupune program și sarcini precise, ierarhie și rigoare. Oare, nu tot din aceste pricini se apucă de cea mai veche meserie și unele fete ?

Așa stând lucrurile, să nu ne lamentăm. Politicienii nu sunt familia noastră, ci doar niște clienți pe care îi satisfacem mai mult sau mai puțin.”

Vă propun un exerciţiu.

Înlocuiţi în text cuvântul „ziarist” cu „arhitect”, „presă” cu „arhitectură” şi poate veţi înţelege mai bine poziţia în societate şi în general, în viaţa publică, a practicantului unei blestemate „profesii liberale” (ziarist, arhitect, etc) într-un oraş de provincie din România.

Şi pentru ce, în această categorie, mai pot fi cuprinse – fără reţinere sau falsă pudibonderie – şi curvele.

Reclame

Aşa, ca între maeştri…

Într-un articol publicat în 19 iunie a.c., (http://goo.gl/jtBtEC), maestrul Gheorghe Smeoreanu mă sfătuieşte cum să mă urc în blogul meu (adică musai cu centură de siguranţă!). Îi răspund aşa:

Iubite maestre Smeoreanu,

Constat, nu fără regret, că sunteţi dezinformat. Aşa stând lucrurile, cum bine scriaţi, vă sfătuiesc, la rândul meu, să vă folosiţi propria centură de siguranţă care v-ar împiedica să emiteţi presupuneri tendenţioase, sentinţe ofensatoare şi ironii nepotrivite.

Cu aceeaşi stimă.

Mircea Eliade. Pe foarte scurt despre istoria românilor

Publicaţia „Criterii politice” a domnului Gheorghe Smeoreanu extrage din Mircea Eliade (“Căderea în istorie”-1952) scurte fragmente care ar cam trebui să dea de gândit. Şi, eventual, de acţionat în consecinţă.

Deşi, personal, nu cred în auto-victimizarea noastră tradiţională (care numai bine nu a făcut acestei naţii!), nici în valoarea de model a „Mioriţei” (un fals asimilat, cu trecerea timpului, ca simbol al filosofiei noastre profunde) şi nici în „plânsul de milă” cu care ne place să ne răsfăţăm în faţa altora, cred că rândurile de mai jos merită o atenţie lipsită de orice prejudecată de intelectual şcolit istoriceşte pe principiul „Sunt o fată frumoasă, păcat că n-am avut noroc!”.

“Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”

“(…) Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”

“Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.

“Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.”

“Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruini și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.”

“În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mănăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.”

“Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”. (http://goo.gl/4y4AC2)

O umilă concluzie: dacă nu ne schimbăm modul de a ne raporta cu obiectivitate la propria şi adevărata noastră istorie, dacă nu reuşim să enunţăm limpede erorile fundamentale pe care le-am săvârşit şi momentele favorabile pe care le-am irosit de-a lungul secolelor de „rezistenţă”, ne pândeşte pericolul de a absenta iar, nemotivat, de la „masa” viitoarei civilizaţii europene.

Mulţumiri

În 28 octombrie a.c., în publicaţia dumisale „Criterii politice”, domnul Gheorghe Smeoreanu îmi face onoarea să mă firitisească nemeritat (http://goo.gl/ey2DbmVÂLCENI, VĂ SEMNALĂM UN BLOGGER DE EXCEPȚIE: CRISTIAN DINULESCU !), cred eu cu o modestie de faţadă!

Transmiţându-i, şi pe această cale, mulţumirile mele, vreau să-l asigur că nu mi-o voi lua în cap! Şi că voi continua să scriu, după puterile mele, despre această fiinţă unică şi luminoasă care se numeşte Râmnicu Vâlcea. Cu voia dumneavoastră, şi despre alte chestii…

Părerea mea.