Arhitecţii români – o breaslă captivă în propria ei lege

Un material prezentat la Conferinţa teritorială Sibiu-Vâlcea a OAR din 17 mai 2014:

 

Au trecut 13 ani de la apariţia Legii nr.184 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, lege prin care Ordinului i s-a atribuit rolul de „a reprezenta şi ocroti interesele profesiei”. Ne-am pus multe speranţe în această reglementare. Timpul ne-a contrazis însă optimismul.

Ordinul s-a complăcut într-o poziţie de colector al cotizaţiilor şi emiţător de dovezi, fără să asigure membrilor săi minima protecţie la care s-a angajat şi cu care rămâne dator. Poate că reprezentarea internaţională a fost corectă, poate că simpozioanele şi conferinţele au decurs civilizat, poate că şedinţele conducerii şi ale comisiilor au avut o cadenţă fără cusur. Dar majoritatea producţiei de arhitectură se desfăşoară în teritoriu, în relaţia directă cu administraţiile locale şi cu clienţii. Aici, arhitectul este singur.

În plus:

  • Majoritatea întâlnirilor noastre profesionale, atât de necesare, s-au convocat doar în urma unor repetate solicitări individuale iar problemele au rămas adeseori fără răspuns.
  • Ordinul nu a luat nicio poziţie oficială faţă de proiecte discutabile, faţă de implicarea autorităţilor în mânjirea peisajului urban, faţă de avizele formale sau faţă de acţiunile mai puţin inspirate ale colegilor.
  • Reprezentanţii noştri nu au cerut şi nu au avut mandat din partea membrilor pentru a susţine o anumită poziţie.
  • Nu am fost informaţi decât post-factum asupra problemelor dezbătute în organismele de conducere.
  • Am solicitat în repetate rânduri, fără rezultat, invitarea conducerii centrale în teritoriu. Pentru a lua contact nemijlocit cu problemele celor care i-au ales să le apere interesele. Pentru a constata cum se obţine şi cum se contractează un proiect. Pentru a înţelege corect relaţiile cu clienţii şi administraţiile locale. Şi, nu în ultimul rând, pentru a vedea cum arată arhitectura „modernă” practicată în teritoriu.

În România de azi fiinţează 10 organizaţii profesionale ale arhitecţilor. Codul deontologic al U.I.A. are 10 articole, al nostru are 85. În învăţământul românesc de arhitectură se pregătesc azi (potrivit U.I.A.) 3500 de viitori practicieni. Urmarea: după 13 ani, imensa majoritate a arhitecturii României de azi însemnează:

  • proiecte întocmite superficial, multe redactate de nespecialişti,
  • construcţii de o urâţenie sfidătoare (mai mult sau mai puţin autorizate), supra-dimensionate, vopsite şi nefuncţionale,
  • lipsă de coerenţă a imaginii urbane prin nerespectarea flagrantă a documentaţiilor şi regulamentelor,
  • monumente istorice şi de arhitectură desfigurate sau de-a dreptul desfiinţate,
  • etc

Din păcate, la lipsa de control a organelor îndrituite să îl exercite s-a alăturat, prin tăcere, şi Ordinul. Care nu şi-a făcut simţită poziţia de organizaţie profesională, prompt şi determinat.

Ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva am ajuns la momentul în care ar trebui să ne reconsiderăm modul de desfăşurare a profesiei. Menţinându-ne mai departe într-o atitudine flască, aşteptând în continuare „vremuri mai bune” şi în lipsa unor ajustări urgente ale Legii şi Codului, meseria de arhitect se va dilua până la dispariţie. Şi noi, cei chemaţi să o apărăm, vom fi singurii responsabili.

Nu este rolul acestei Conferinţe să se transforme în forum de discuţii. Voi supune însă atenţiei dumneavoastră două probleme:

1. Prima este aceea a semnăturii de complezenţă. Cu toate eforturile, această practică dăunătoare atât breslei cât şi societăţii româneşti în general, nu a putut fi clar definită. De la o expresie cu conotaţii peiorative, ea a căpătat în timp rolul de justificare şi alimentare a unor practici la limita legii. De altfel, nu am cunoştinţă de practicarea „semnăturii de complezenţă” în niciun alt domeniu (medicină, justiţie, administraţie, contabilitate, etc). După atâţia ani de căutări fără rezultat a sosit momentul eliminării ei, atât din limbajul curent cât şi din reglementările legale. Semnătura unui arhitect nu ar mai trebui să fie aplicată „de complezenţă”, ci să fie o acţiune care să-i implice întreaga responsabilitate în faţa tuturor legilor.

Se poate vorbi despre dreptul arhitectului de a beneficia de un „onorariu just pentru serviciile prestate” atâta timp cât, în domeniul nostru, dumpingul nu se mai practică numai de către confraţi (în lipsa unor onorarii minimale), ci şi de orice persoană care reuşeşte să deseneze două linii paralele?

Într-un fel legat de acest aspect, Comisiile de disciplină ale Ordinului nu şi-au arătat determinarea de a face curăţenie în domeniu, fie datorită temerii că hotărârile ar putea fi contestate în instanţă, fie din cauza unei greşit înţelese şi păguboase „solidarităţi profesionale”.

2. A doua problemă pe care doresc să v-o prezint este aceea a cotizaţiei.

Este evident că, în ultimii ani, producţia de arhitectură trece printr-o perioadă critică. Ca urmare, atât la nivel de filială cât şi la nivel central, se impune analizarea pe baze realiste a bugetelor şi corectarea cheltuielilor ineficiente sau inutile prin:

– restrângerea programului de lucru al personalului angajat,

– eliberarea on-line a dovezilor de luare în evidenţă,

– micşorarea indemnizaţiilor,

– reducerea numărului deplasărilor în ţară şi mai cu seamă în străinătate etc.

În plus, pentru ca efortul financiar să se distribuie echitabil, în funcţie de producţia efectivă a fiecărui membru, se poate lua în calcul micşorarea cotizaţiei de membru concomitent cu sporirea valorii taxei de eliberare a dovezilor de luare în evidenţă.

(Legat tot de cotizaţie, nu reuşesc să înţeleg pentru ce, după o perioadă în care un membru al Ordinului îşi auto-suspendă dreptul de semnătură, reluarea acestui drept este condiţionată de achitarea cotizaţiei pe perioada suspendării, perioadă în care nu a beneficiat de niciun drept conferit de Ordin.)

Pentru mine, ecuaţia este simplă. A fi membru al unei bresle nu este acelaşi lucru cu a fi membru al unui partid politic în care mă înscriu şi din care mă retrag după convingeri sau bunul meu plac. Dar dacă, prin lege, sunt obligat să fiu membru al unei organizaţii profesionale, să-i respect regulile şi să-i plătesc cotizaţie, tot prin lege organizaţia respectivă are obligaţia să mă respecte, să îmi apere drepturile şi statutul de practician al acestei meserii.

arh.Cristian Dinulescu

Rm.Vâlcea

Extinderea Primăriei din Köniz (Elveţia)

Extindere primarie Koniz Elvetia 1Extindere primarie Koniz Elvetia 2Extindere primarie Koniz Elvetia 3Picture 012primarie koniz 2 primarie koniz

Clădirea existentă este protejată ca monument istoric. Aceasta a fost extinsă în între anii 2002-2004 cu o clădire nouă spre nord și sud care este percepută atât din interior cât și din exterior ca o parte a noii primării.

Autori: Morscher Architekten – Elveţia

(Mai mult la: http://europaconcorsi.com/projects/126106-Morscher-Architekten-Amplification-of-the-town-hall-K-nizFotografii: Dominique Uldry şi Cornelius Morscher, Berna)

Trei vise despre Piaţa Râmnicului

piata centrala

Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. Pe asta mă bizui când recunosc sincer că, din când în când îmi permit, în tot mai puţinele momente de visare pe care mi le acceptă timpul (tot mai avar cu mine!), să ies din binecunoscutele şi plictisitoarele tipare înrădăcinate în gândirea colectivă şi să mă joc, imaginându-mi Râmnicul altfel.

Primul vis… Ce-ar fi să mutăm Piaţa Centrală în altă parte, locul ei urmând a fi luat de un spaţiu public multifuncţional, între actuala Hală (valoros monument de arhitectură transformat, după necesităţile momentului, în sală de reuniuni şi conferinţe, sală de spectacole de aproape orice fel, galerie de artă, etc) şi biserica Sfântul Gheorghe, monument istoric de secol XVII, cu alei şi bănci de odihnă, cu spaţii verzi şi ronduri de flori, cu tonete şi pergole acoperite de flori? Toate acestea peste o parcare subterană atât de necesară locului, în care s-ar ascunde zecile de maşini străine imaginii unui centru civilizat.

Al doilea vis (în continuarea primului)… Ce-ar fi dacă parterul blocului „L” s-ar elibera de construcţii  şi s-ar deschide spre fostul magazin Cozia şi spre River Plaza Mall, prin mutarea/desfiinţarea unor spaţii comerciale existente. În aşa fel încât cele două spaţii publice (scuarul pieţei şi cel al Mall-ului) să se contopească într-o singură imagine pusă generos la dispoziţia pietonilor locului şi a turiştilor curioşi.

Al  treilea vis (dar nu cel de pe urmă)… Aici visul merge cam departe: demolarea blocului „Cozia”, une dintre erorile urbanistice majore ale Râmnicului, şi unirea Centrului (amenajat în viitorul apropiat pe baza bine-cunoscutului proiect de concurs) cu celelalte două spaţii de care povesteam mai devreme.

jamaicaMă opresc aici cu visele şi revin în actualitate. În Piaţa Centrală, aceleaşi lucruri: îmbulzeală eterogenă adesea dubioasă şi aglomerare de oameni cu sau fără treabă, maşini de aprovizionare sau maşini pur şi simplu parcate pe unde se nimereşte, şomeri de o viaţă şi adolescenţi gură-cască, marfă de orice fel şi orice provenienţă, pepeni stricaţi şi varză murată, manele sfredelitoare de timpan, înjurături specifice locului şi bătălii între precupeţi, oameni ai străzii şi tocmitori de nunţi. Totul închis între zidurile cenuşii ale dosurilor de blocuri, cu ghene veşnic şi teribil mirositoare…

Parcă era mai bine în oricare dintre vise!…

Dărâma-s-ar istoria pe voi, hahalerelor!

Dacă tot se vorbeşte azi despre Ministerul Culturii…

Casa culă Eftimie NICOLAESCU (sec. XIX) din judeţul Gorj, comuna Mătăsari, sat Runculeţ. Monument istoric aflat pe Lista Monumentelor Istorice din 2010 la pozitia GJ-II-m-B-09365!… Prima fotografie este făcută în 2010, a doua în 2013. Între ele este o diferenţă de numai 3 (trei) ani!

Spor la treabă, tovarăşe ministru!

Cula E Nicolaescu 2010   cula E. Nicolaescu 2013

 

Avem istorie. Deci avem ce călca în picioare!

Pe baza unui proiect abordat grobian de un arhitect iresponsabil, cu sprijinul neprecupeţit (oare?) al tuturor organelor de avizare şi control posibile, chiar în aceste zile se munceşte cu spor la desfigurarea unui alt monument istoric: Biserica Sfântul Dumitru din centrul Râmnicului, (simbol VL-II-m-B-09605 în Lista naţională din anul 2004 a monumentelor).

Gard în gard cu clădirea Primăriei, celei mai vechi biserici din oraş care îşi aflase tihna între câţiva arbori şi câteva vechi cruci de piatră i se adaugă acum pe faţada principală un aşa-zis „pridvor” închis cu cărămidă şi (desigur) geam termopan. Pare-se că „extinderea” a fost solicitată de parohie pentru a creşte „gradul de absorbţie” a credincioşilor. Care credincioşi s-au înmulţit peste noapte şi nu mai încap în bătrânul lăcaş.

Într-o ţară normală în care sunt cenzurate aberaţiile, zvăpăiatelor iniţiative li s-ar fi opus cei puşi să apere patrimoniul şi, prin el, istoria. La noi lucrurile se întâmplă puţin diferit.

Arhitectul execută comanda „socială” fără să clipească, fără responsabilitatea pe care meseria şi cultura se presupune că i-au dat-o. Dar se pare că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Aşa că mergem înainte, mercenariatul a dat mereu roade.

– Fără nicio umbră de îndoială privind oportunitatea şi civilitatea iniţiativei, vechea conducere a Primăriei locale a emis dezinvolt  atât certificatul de urbanism, apoi autorizaţia de construire. Aşadar, hârtiile s-au făcut, nu mai are nicio răspundere.

Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, formată majoritar din specialişti atestaţi de Ministerul Culturii, şi-a dat cu eleganţă avizul competent şi acum se odihneşte liniştită. Va răspunde cândva pentru sluţirile binecuvântate de Onorata Comisie în cele cinci judeţe păstorite? Nici vorbă!

Arhiepiscopia Râmnicului, cea plină de zel întru apărarea propriilor bunuri, nu dă vreun semn că s-ar îngrijora pentru pocirea tradiţiei şi a istoriei locurilor. Dacă „specialiştii” au apreciat că e bine…

Direcţia pentru Cultură a judeţului Vâlcea a „trebuit” să fie de acord cu avizul, deşi ea nu este de acord (!).

Muzeul Judeţean Vâlcea a făcut oarece cercetări arheologice, a descoperit nişte morminte şi nişte fundaţii vechi, apoi n-a avut nimic împotrivă să fie acoperite în întregime cu placa de beton a extinderii. Răspundere? Hai, să fim serioşi, istoria e îngropată demult!

Instituţiile Arhitecţilor-şefi (de la primărie şi de la judeţ) au adoptat bine-cunoscuta poziţie a struţului şi nu cunosc mai nimic din ceea ce se întâmplă prin propriile „parohii”.

Ordinul Arhitecţilor din România (Filiala Sibiu-Vâlcea) nu ştie nimic (sper eu) despre intervenţia în curs. Şi chiar dacă ar afla, ce putere are OAR-ul? Deci, răspundere – ioc!  Doar declaraţii sforăitoare şi docte în simpozioane şi conferinţe în care se exprimă, fără ruşine, grija deosebită pentru patrimoniu, pentru calitate, pentru specific…

Verificatorii de specialitate au semnat toată documentaţia, contra-cost.

Aşadar, toate avizele şi autorizaţiile sunt în regulă. Totul este legal. Trecutul nu mai poate să ţipe. Lucrările de construcţie continuă fără probleme.

Doar bisericuţa de lângă primărie nu a fost întrebată ce părere are…

NOTE:

Pentru cine este interesat, construcţia bisericii Sfântul Dumitru a făcut obiectul unor analize de-a lungul timpului. Este menţionată în 1925 de către Nicolae Iorga în Oraşele Olteniei şi în 1908 de către M. Răuţu în Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea. Un studiu detaliat despre ea a semnat şi Pavel Chihaia în lucrarea Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Ed. Ex Ponto, 2010, p.177-188).

Lista monumentelor istorice o poziţionează în cursul sec. XV menţionând că a fost refăcută în sec. XVII şi 1783-1784. Însă Pavel Chihaia în lucrarea sus-menţionată citează o pisanie pierdută astăzi care arată că biserica exista în sec. XVII, lucrările referindu-se doar la boltirea naosului şi pictura frescelor. Aşadar nu este vorba despre o refacere iar forma generală pe care o vedem astăzi este cât se poate de apropiată de cea originară. Din analiza sistemului constructiv rezultă că datarea  bisericii o aşează cândva înainte de 1530 însă părţi din construcţie (pereţii naosului sau/şi altarului) pot coborî în istorie până către anul 1400 sau poate chiar mai mult.

Elementele compoziţionale speciale ale construcţiei:

– turnul aşezat deasupra intrării, formulă care apare şi în câteva dintre ctitoriile lui Matei Basarab însă într-o formulă total diferită, ca urmare fără vreo influenţă reciprocă;

– naosul fără abside laterale şi, iniţial, neboltit;

– absida pentagonală a altarului, conturul frânt fiind vizibil atât la interior cât şi la exterior;

– arcurile în plin cintru ale deschiderilor de la primele două niveluri ale turnului (un detaliu unic în arhitectura lăcaşelor de cult din Ţara Românească).

Primele trei formule rezultă din faptul că biserica a fost construită şi a aparţinut comunităţii catolice, probabil ordinului franciscan, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Iniţial intrarea se făcea pe sub turn, acesta fiind lipit pe faţada vestică a unei biserici tip sală. Ulterior, în sec. XVII, după preluarea de către ortodocşi, turnul va primi pe laturile de nord şi sud încă două încăperi iar naosul va fi boltit, rezultând imaginea finală pe care o vedem astăzi.