Domnişoara Maricica loveşte iar!

1Românul se pricepe la fotbal, e născut poet şi se trage tot timpul din Traian şi Decebal.

Eu aş mai adăuga, fiind în branşă, că românul se pricepe deopotrivă la arhitectură şi urbanism.

Când este întrebat, are opiniuni ferme despre felul în care arată oraşul lui, amintiri despre cât de frumos era acesta în vremea tinereţii lui şi imagini de nezdruncinat despre cum ar trebui să arate acesta peste ani.

Se extaziază copios şi intelectual în faţa unei dărăpănături cu pridvor (tradiţia noastră strămoşească, nu?), la fel cum e topit după „saivanul” cu două etaje şi zece camere, vosit în albastru şi oranj, al vecinului (suntem şi noi moderni, nu?).

Îi plac construcţiile rubensiene, neapărat cu arcade (chiar vopsite cu pensula pe tencuială) şi lucarne multe (iar tradiţia!). Îi plac garajele la subsol (în care îşi depozitează borcanele cu gogoşari, butoiul cu varză şi cufărul cu cărţi moştenite) şi mansardele (în care nu urcă decât de câteva ori pe an, să şteargă praful sau să verifice câte ţigle s-au spart peste iarnă). Îi plac şemineele cu lemne din ipsos scăldate în lumina roş-portocalie a becurilor.

Înjură strămoşeşte că nu are unde să parcheze când iese la cumpărături cu familia şi, enervat, lasă maşina cloşcă pe trotuar, de obicei lângă parcarea alăturată (liberă, dar cu plată).

Este nemulţumit că maşina Salvării nu are loc să ajungă până la mama-soacră dar nici el, nici vecinii nu ar ceda  o jumătate de metru din propriul teren pentru ca strada în cauză să fie adusă la dimensiuni normale.

Şi aşa mi-am adus aminte iar de domnişoara Maricica, cea care prăjea cartofi şi făcea politică, concomitent şi în acelaşi timp…

Anunțuri

Marcel Iureş

marcel_iures„Politica e o şmecherie. Reprezintă o şmecherie prostească. În politică nu am ce să caut. Nu a făcut nimeni politică în familia mea, în viața mea. Eu trăiesc într-o țară, guvernul României în cu totul altă ţară. Asta e! Nu am de ce să mă bag în țara lor.” (Marcel Iureş)

O clasă atât de mijlocie, că nici nu contează!

europeanulVoturile sunt egale ca valoare, dar se vând la preţ diferit.

Ca să cumperi un vot de la cei un milion care reprezintă clasa mijlocie, trebuie să le promiţi ceva sustenabil. Să nu ai o reputaţie de om corupt, să nu fii complet analfabet. E greu. Din fericire, ca politician, există soluţii mai simple. De ce să te chinui cu ăştia când ai 9 000 000 de țărani şi ţărani de periferie, pensionari, şomeri, handicapaţi şi asistaţi social prea proşti şi prea săraci să înţeleagă sistemul, care te votează pentru un litru de ulei? E acelaşi vot. Doar că mult, mult mai ieftin! De ce să te chinuieşti pentru 10% din electorat, când ai turma de oi uşor de manipulat către care să te orientezi?

Vezi tu, clasă mijlocie,  din punct de vedere electoral, eşti irelevantă. Alegerile sunt un sport între politicieni cu bani şi 9 000 000 de plebei care nu văd mai departe de stomacul lor şi ştiu doar că, dacă îl votează pe X, o să mărească pensiile, ajutorul de şomaj şi alocaţia şi o să scadă ratele la bancă.

Cât de mulţi săraci proşti sunt în ţara asta? Sunt mult mai mulți decât credeţi! Nu vă intersectaţi cu ei pentrui că staţi în bula voastră socială de clasă mijlocie. Dar ei sunt de zece ori mai mulţi.

Tu, clasă mijlocie, nu ai niciun cuvânt de spus pe partea politică. Tu doar produci banii în ţară. Pe care politicienii îi iau ca să cumpere mandate de la plebe. Mandate cu care fac noi legi de luat bani de la tine. Şi aşa mai departe…

Semnat: Un comentator…

Proiectarea de arhitectură, între specialişti şi părerişti

De la caţavencianul personaj aprig lătrător de tribună spoită în afişe urât mirositoare şi până la zăvorancele oracole drăguşane urcate pe câte o ladă soioasă în colţul Hyde Park-ului televiziunilor dâmboviţene maculate de dejecţii, mai tot românul continuă să dovedească consecvent, ca de altfel în toată istoria sa multimilenar asumată, o apetenţă auto-mulţumitoare spre datul cu părerea şi împrăştierea, mai ceva ca fiul risipitor, de opinii personale. Asta n-ar fi de condamnat, oricare posesor de materie mai mult sau mai puţin cenuşie, amplasat pe tărâm mioritic şi înzestrat de Mama Natură cu darul vorbirii/scrisului, se simte cândva dator faţă de semenii lui măcar cu o părere. Îmi pare că niciun Hagi Tudose de păreri nu s-a născut încă pe dealurile, văile şi munţii patriei sau, dacă s-a ivit pe undeva, cu siguranţă a murit sărac şi părăsit de Miticii adiacenţi lui.

Spre satisfacţia mulţumită a cetăţeanului captiv şi captivat de democraţia atât de râvnită, reţelele de socializare împletite pe mai toate şleaurile internetului, de la Facebook-ul deşălat de călăreţii tastelor şi până la Twitter-ul sprinţar ca un gin-tonic, îi dau ocazia să se manifeste fără nicio cheltuială de timp, bani sau nervi, despre orice, oricine şi oricând.

Atunci când este vorba despre fotbal, politică sau despre reţetele de pus varză la butoi pentru iarnă, mai treacă-meargă. Pentru că românul se pricepe cel mai bine la fotbal, politică şi varză, orice părere în domeniu se poate califica din start drept avizată, discursul este clar şi nu trebuie descifrat cu lexicoane sau dicţionare de specialitate iar rezultatele, în majoritatea cazurilor, pot fi utile fotbaliştilor, politicienilor sau mâncătorilor de sarmale, dar uneori chiar şi muritorilor de rând.

Când însă se iese la luptă dreaptă, de dimineaţă până-n seară, cu păreri despre lucruri/fenomene/rezultate a căror înţelegere ar necesita un lung parcurs asimilator de cunoştinţe specializate, situaţia ar putea fi serioasă dacă nu ar fi hilară. Nu am văzut însă vreo polemică viguroasă iscată de veşnica contradicţie dintre piuliţele cu filet M12 şi şuruburile cu filet M8, de hormonii hiperglicemianţi secretaţi de pancreas sau de armarea planşeelor cu dublă curbură. În schimb, printre domeniile accesibile oricui şi disponibile violurilor axiologice există unul fermentator de opinii exultate „competent” în toate mediile răbdătoare: proiectarea de arhitectură. Un patriarh (este vorba de inegalabilul Frank Lloyd Wright), creator de opere la care este obligată să se refere toată creaţia arhitecturală a secolului trecut şi nu numai, a refuzat să proiecteze pentru vreo administraţie şi să participe vreodată la concursuri/licitaţii în domeniu. De ce? Pentru că, spunea el cu justificat temei, orice concurs de arhitectură, jurizat de un grup eterogen (cu opinii diferite) pe baza unor criterii (dintre care cele economice nu sunt cele de pe urmă), scoate în faţă la potou, media şi nu vârful, banalul şi nu valoarea. Altfel spus, oricât de antipatic ar suna, arhitectura de calitate nu a fost niciodată democratică şi nu s-a realizat pe bază de sufragiu popular!

Acestea fiind zise, părerile neofiţilor pot fi ascultate, aidoma trilurilor cintezoilor. În lipsa de argumente profesioniste, îmbinată nu de puţine ori cu o căpoşenie bosumflată, se mai aude uneori şi ciripitul graţios al specialiştilor. Ceea ce contează însă cu adevărat, creând premisele apariţiei unor obiecte de arhitectură visate şi valoroase (chiar împotriva curentului), este încrederea în propria meserie şi în propria experienţă  şi în propria inspiraţie, laolaltă cu responsabilitatea faţă de Golemul ce urmează a fi modelat.

Da sau nu

Suntem un popor sprinţar. Ne-am prins că datul cu părerea nu costă şi nici nu cere mare pricepere în ceva anume. Românului îi face plăcere să se implice total şi în tot. În economie, în fotbal, în politică. Mereu păcălit, el trăieşte cu spaima (ascunsă) că o va lua iar în bot dar şi cu dorinţa (scoasă la lumină cu entuziasm) să arate că el e tare greu de păcălit.
„Ce zici de Băsescu?” „Lasă, că şi ăştia de acum!…”
Chiar e greu de priceput că pe 29 iulie nu e vorba de a alege, ci de a răspunde la o întrebare simplă: prezenţa matelotului pe puntea de comandă a ţării mai este acceptabilă sau nu? Fraţilor, mai aveţi puţintică răbdare; alegerile parlamentare sunt mai încolo, de-abia atunci ne vom strica digestia cu promisiuni. Deocamdată e suficient să gândim simplu: da sau nu. Atât.