Proiectarea de arhitectură, între specialişti şi părerişti

De la caţavencianul personaj aprig lătrător de tribună spoită în afişe urât mirositoare şi până la zăvorancele oracole drăguşane urcate pe câte o ladă soioasă în colţul Hyde Park-ului televiziunilor dâmboviţene maculate de dejecţii, mai tot românul continuă să dovedească consecvent, ca de altfel în toată istoria sa multimilenar asumată, o apetenţă auto-mulţumitoare spre datul cu părerea şi împrăştierea, mai ceva ca fiul risipitor, de opinii personale. Asta n-ar fi de condamnat, oricare posesor de materie mai mult sau mai puţin cenuşie, amplasat pe tărâm mioritic şi înzestrat de Mama Natură cu darul vorbirii/scrisului, se simte cândva dator faţă de semenii lui măcar cu o părere. Îmi pare că niciun Hagi Tudose de păreri nu s-a născut încă pe dealurile, văile şi munţii patriei sau, dacă s-a ivit pe undeva, cu siguranţă a murit sărac şi părăsit de Miticii adiacenţi lui.

Spre satisfacţia mulţumită a cetăţeanului captiv şi captivat de democraţia atât de râvnită, reţelele de socializare împletite pe mai toate şleaurile internetului, de la Facebook-ul deşălat de călăreţii tastelor şi până la Twitter-ul sprinţar ca un gin-tonic, îi dau ocazia să se manifeste fără nicio cheltuială de timp, bani sau nervi, despre orice, oricine şi oricând.

Atunci când este vorba despre fotbal, politică sau despre reţetele de pus varză la butoi pentru iarnă, mai treacă-meargă. Pentru că românul se pricepe cel mai bine la fotbal, politică şi varză, orice părere în domeniu se poate califica din start drept avizată, discursul este clar şi nu trebuie descifrat cu lexicoane sau dicţionare de specialitate iar rezultatele, în majoritatea cazurilor, pot fi utile fotbaliştilor, politicienilor sau mâncătorilor de sarmale, dar uneori chiar şi muritorilor de rând.

Când însă se iese la luptă dreaptă, de dimineaţă până-n seară, cu păreri despre lucruri/fenomene/rezultate a căror înţelegere ar necesita un lung parcurs asimilator de cunoştinţe specializate, situaţia ar putea fi serioasă dacă nu ar fi hilară. Nu am văzut însă vreo polemică viguroasă iscată de veşnica contradicţie dintre piuliţele cu filet M12 şi şuruburile cu filet M8, de hormonii hiperglicemianţi secretaţi de pancreas sau de armarea planşeelor cu dublă curbură. În schimb, printre domeniile accesibile oricui şi disponibile violurilor axiologice există unul fermentator de opinii exultate „competent” în toate mediile răbdătoare: proiectarea de arhitectură. Un patriarh (este vorba de inegalabilul Frank Lloyd Wright), creator de opere la care este obligată să se refere toată creaţia arhitecturală a secolului trecut şi nu numai, a refuzat să proiecteze pentru vreo administraţie şi să participe vreodată la concursuri/licitaţii în domeniu. De ce? Pentru că, spunea el cu justificat temei, orice concurs de arhitectură, jurizat de un grup eterogen (cu opinii diferite) pe baza unor criterii (dintre care cele economice nu sunt cele de pe urmă), scoate în faţă la potou, media şi nu vârful, banalul şi nu valoarea. Altfel spus, oricât de antipatic ar suna, arhitectura de calitate nu a fost niciodată democratică şi nu s-a realizat pe bază de sufragiu popular!

Acestea fiind zise, părerile neofiţilor pot fi ascultate, aidoma trilurilor cintezoilor. În lipsa de argumente profesioniste, îmbinată nu de puţine ori cu o căpoşenie bosumflată, se mai aude uneori şi ciripitul graţios al specialiştilor. Ceea ce contează însă cu adevărat, creând premisele apariţiei unor obiecte de arhitectură visate şi valoroase (chiar împotriva curentului), este încrederea în propria meserie şi în propria experienţă  şi în propria inspiraţie, laolaltă cu responsabilitatea faţă de Golemul ce urmează a fi modelat.

Un muzeu subteran. La noi nu se poate?

Lazienky Park
Lazienky Park

Sunt cetăţean european şi am drepturi! Chiar şi dreptul să visez.

Aşadar, încă mai cred că se poate!

Dacă ne-am pune mintea la lucru… Dacă s-ar fura mai puţin… Dacă s-ar accesa fondurile care încă ne mai aşteaptă… Dacă am fi avut şi noi un papă…mzO echipă formată din Mecanoo, Michael van Gessel, Delva Landscape Architects and Jojko Nawrocki Architekc a câştigat concursul pentru proiectarea Muzeului „Royal Lazienky” din Varşovia. Construcţia de 1800 mp va fi „îngropată” într-o porţiune de teren triunghiular cu suprafaţa de 2,5 ha din parcul Lazienky, una dintre cele mai populare destinaţii culturale ale capitalei poloneze.

mz (4)Accesul se face, printr-o scară spiralată, într-un foaier central iluminat zenital prin cupolete de dimensiuni variabile aflate la nivelul solului. De aici se pot accesa cele patru săli de dimensiuni variabile care vor fi folosite pentru expoziţii temporare, în timp ce terenul liber de deasupra este destinat activităţilor educaţionale şi recreative.

mz (1) mz (2) mz (3) mz (5)Sursa: archdaily – http://goo.gl/GNcKx8)

Decizii, decizii…

ramnicu_valcea_3Am constatat de-a lungul timpului că în domeniul urbanismului, acolo unde urmările unei decizii nu se arată decât după trecerea unei anumite perioade, există două mari categorii de hotărâri eronate pe care o administraţie locală riscă să le adopte. Din prima categorie fac parte cele cu efecte trecătoare care, peste o perioadă mai mică sau mai mare de timp şi cu eforturi financiare moderate, pot fi oarecum lesnicios corectate sau atenuate. O a doua categorie se constituie din cele practic ireparabile, cu repercusiuni pe termen lung asupra unei întregi comunităţi şi pentru a căror îndreptare sunt necesare cheltuieli de nejustificat în evoluţia unei societăţii normale.

Şi Râmnicul, alături de alte oraşe româneşti, a „beneficiat” din plin de asemenea decizii. Deoarece s-au încadrat într-o politică generală dictată de sus şi aplicată la bază cu o obedienţă băloasă, nu mă interesează aici şi acum demolările masive din deceniile şapte şi opt care i-au şters brutal o bună parte din identitate; acest demers a implicat aproape nesemnificativ factorii locali de decizie. În acest sens, întrebările de genul „unde au fost atunci arhitecţii?” arată o oarecare naivitate greu de înţeles, completată însă de o oarecare auto-mândreală („uite ce puternici eram noi, arhitecţii: am avut posibilitatea să evităm distrugerile dar n-am vrut să o folosim!”) Dar, aşa după cum îi scriam undeva distinsului ziarist Petre Tănăsoaica, subiectul responsabilităţii arhitectului (în mod special a celui cu activitate prin Vâlcea) în perioada comunistă este prea vast pentru a putea fi dezbătut într-un banal schimb de mesaje pe Facebook.

ramnicu_valcea_2Revenind la subiect, deciziile eronate cu efecte trecătoare se pot combate şi remedia, cu voinţă şi fonduri accesibile (menţinerea pieţei agro-alimentare în centrul oraşului, desfiinţare benzilor verzi dintre stradă şi trotuar, amplasarea de lucrări de artă non-figurative sau de o calitate submediocră în spaţiul public, instituirea de sensuri unice sau giratorii nejustificate, expansiunea neruşinată şi agresivă a publicităţii stradale, „blindarea” fără rost a faţadelor spaţiilor comerciale şi multe, multe altele).

ramnicu_valcea_1Cât priveşte a doua categorie, cea a deciziilor eronate cu efecte ireparabile, municipiul trebuie să se înveţe a suporta încă foarte mult timp rodul amar al acestora.

  •   Renunţarea la constituirea unui Centru nou în zona Libertăţii (pentru care a şi fost organizat un concurs prin anii ’70), ceea ce cu siguranţă ar fi evitat demolările ulterioare ale oraşului tradiţional.
  •   Răspândirea aleatorie prin municipiu a unor dotări majore (Sala de sport Traian, Biblioteca judeţeană, Casa Tineretului, Teatrul „Anton Pann”, etc) şi chiar a unor locuinţe colective pe principiul terenului liber găsit în respectivul moment, în lipsa unei viziuni consecvente asupra constituirii în ansamblu a unui Centru civic.
  •   Rezolvarea tuturor documentaţiilor majore de urbanism plecând de la ideea (cu tot mai incertă finalizare) eliminării căii ferate din oraş, o ipoteză care s-a dovedit eronată şi care, în lipsa unor soluţii reale de integrare, nu a putut duce vreodată la soluţii eficiente privitoare la circulaţiile majore. Admiţând (cu un optimism care probabil că ar friza patologicul) scoaterea circulaţiei CF şi înlocuirea ei probabilă cu o linie de tramvai rapid pe traseul Bujoreni – Platforma chimică(?), vom fi probabil primul oraş în care un bulevard traversează o linie de tramvai printr-un pasaj suprateran de sute de metri.
  •   Construirea blocului „Cozia”, paravan înalt cu faţade gri-anoste plasat într-o poziţie nefericită, cu influenţe nefaste asupra întregii zone centrale (aspectul tipic locuinţelor colective, umbrirea masivă a vecinătăţilor, aglomerarea de persoane într-o zonă deja aglomerată).
  •   Construirea unui nou pod peste Olăneşti („Carol I”), într-o poziţie care îl face inutil şi care dă peste cap toată circulaţia din zona centrală.

Mă opresc aici cu enumerarea deciziilor. Cinci e mult? E puţin? Uneori şi una singură poate afecta iremediabil un om, o întreagă comunitate, un popor, o lume…

Ce mai cade din cer…

http://www.gandul.info/news/armata-sua-a-pierdut-contactul-cu-avionul-care-poate-sa-zboare-de-20-de-ori-mai-repede-decat-sunetul-8607871

Ieri, în jurul orelor 6 şi un sfert, cetăţenul Milu Retevoi din satul Perşunari, judeţul Prahova, a fost trezit de zgomote neobişnuite suprapuse peste cotcodăcelile agitate ale păsărilor. Ieşind în grabă, îmbrăcat numai în izmene şi papuci, acesta a descoperit în curtea casei un obiect metalic ciudat care emana o căldură insuportabilă. „La început am crezut că e nebunul de Tilică, băiatul secretarului, că ăla umblă ca nebunul prin sat cu maşina lui ta’su şi n-are nici carnet şi a mai stricat nişte stîlpi de curent şi a mai omorît păsările oamenilor pe uliţă şi era s-a omoare şi pe ţaţa Rada acu vreo două luni!…” ne-a declarat domnul Retevoi. ” Dar nu. Eu cred că e vorba de avionul hipersonic fără pilot, aflat în curs de testare, Falcon Hypersonic Test Vehicle 2 (HTV-2), cu care armata americană a pierdut contactul încă de joi, la scurt timp după lansare.”

Avionul HTV-2 ar fi trebuit să atingă viteza de 21.000 de kilometri pe oră. Agenţia Statelor Unite pentru Proiecte şi Cercetare Avansată în domeniul Apărării (DARPA), care finanţează programul HTV-2 şi supraveghează testele, afirma că avionul de mici dimensiuni este capabil să atingă o viteză de 21.000 de kilometri pe oră. DARPA mai preciza că HTV-2 va fi supus unor temperaturi de 2.000 de grade Celsius dacă atinge viteza dorită în timpul testelor.

La numai trei ore după incident, Doru Bardaş, primarul comunei Cocorăşti Colţ din care face parte satul Perşunari, a convocat de urgenţă Consiliul local care a  hotărît cu majoritate simplă:

1. Trecerea imediată a avionului hipersonic în domeniul privat al comunei Cocorăşti Colţ;

2. Acordarea de despăgubiri familiei Retevoi pentru pagubele provocate de armata americană (6 metri de gard de ulucă rupt, 3 găini ologite şi distrugerea în totalitate a coteţului de păsări);

3. Declararea zilei de 12 august ca zi de sărbătoare, liberă, în care se va organiza în fiecare an Festivalul şi concursul de muzică populară „Hipersonicul din Cocorăşti Colţ”.

Deoarece încă nu se cunoaşte ce şi cît combustibil consumă avionul, pînă la această oră Consiliul local nu a putut însă hotărî dacă avionul va fi utilizat pentru curse regulate Perşunari-Bucureşti sau pentru a transporta în fiecare zi elevii la singura şcoala situată în centrul comunei. O problemă o constituie şi faptul că, la viteza comunicată de oficialii americani, avionul hipersonic va ajunge la oricare din destinaţiile de mai sus chiar înainte să decoleze, fapt ce va creea serioase impedimente urcării şi coborîrii pasagerilor.