Aceasta nu este o postare electorală

„Dacă aveți măcar o idee de senzație că ceva s-a schimbat în bine în ăștia 25 de ani, măcar un atom acolo, măcar faptul că puteți să scrieți pe bloguri sau pe Facebook despre cât sunteți de nemulțumiți și cât nu vă interesează nimic din ce se întâmplă în jur (ca mine), aveți obligația să votați duminică. Chiar dacă vă simțiți într-o minoritate neputincioasă. Minoritățile neputincioase adunate laolaltă ar putea pune de-o minoritate-semnal care ar putea face măcar să pară că o parte din populație știe în ce an suntem și în ce lume trăim.”

Surorile Marx

Oamenilor,

Parcă am explicat la un moment dat de ce, în ciuda succeselor ei profesionale reale și incontestabile și mai palpabile decât plagiatul lui Ponta, nu pot vota cu Monica Macovei. Da, nu mi se pare, chiar am explicat. (Hm. Una dintre puținele dăți când am plecat spre calculator să fac ceva și chiar am reușit să fac lucrul ăla, în ultima vreme. Note to self: să-mi aduc aminte ce-am băut în ziua aia.) Cu riscul să fiu melodramatică, nu, chiar dacă pentru prima dată în ceva ani mulți se pare că chiar avem de unde alege. („Avem” adică eu și voi, că o să ne punem mâinile în cap la ce o să ne dezvăluie procentele post-turul 1 despre restul populației.) Când te faci de râsul curcilor cu fiecare ocazie publică pe care o ai, când ratezi șansele de a convinge oamenii cu creier în cap și când intri…

Vezi articol original 859 de cuvinte mai mult

Cărţile pe care NU le-am citit

4_nBântuie ca un virus pe Facebook-ul autohton o leapşă care sună cam aşa: Înşiră, friend-ul meu drag, cărţile care ţi-au marcat fericita existenţă!

Aşadar, voi pune şi eu aici cinci cărţi pe care NU le-am citit. De ce cinci? Simplu: mi-e mult mai greu să argumentez pentru ce nu le-am citit, decât să susţin că o carte mi-a plăcut „pentru că”.

Prin urmare:

1) „Orbitor” de Mircea Cărtărescu – Pentru că, în pofida efortului depus cu bună-credinţă, nu reuşeam să aflu nimic în plus faţă de ce ştiam până să o deschid.

2) „Fraţii Karamazov” de Dostoievski – Pentru că, până la întâlnirea din camera stareţului Zosima, adică vreo sută de pagini, am aşteptat să se întâmple ceva. Nu s-a întâmplat! (Aici, pentru lipsa de respect pentru Ooooh-Dostoievski, o să mi-o iau de la intelectualii mai subţiri decât mine. 🙂 )

3) „Mândrie şi prejudecată” de Jane Austen – Pentru că am încercat-o imediat după ce am sfârşit, cu părere de rău, „Shirley” de Charlotte Bronte (un reper romantic greu de depăşit!).

4) Toate cărţile lui Paulo Coelho, cu excepţia „Alchimistului” – Pentru că mi-a arătat cum se poate lungi o parabolă, ca o peltea, pe sute de pagini şi mi-a dat impresia apartenenţei ei la un val trecător, asemenea colegelor de marketing literaro-financiar izvodite de numiţii Brown: Sandra (pentru lumea visătoarelor domniţe) sau Dan (pentru universul liber-cugetătorilor veşnic dubitativi). Să fie limpede: nu am citit nimic de Sandra iar din Dan m-am limitat la „Codul lui Da Vinci”.

5) „Don Quijote de la Mancha” de Miguel Cervantes – Pentru că ideea însănătoşirii finale a personajului principal, urmată de moarte, m-a descurajat. Dacă nu eşti zdravăn, ţine-o tot aşa până la capăt, nu te da sănătos taman la ultima împărtăşanie!

De celelalte cărţi pe care nu le-am citit sunt pline bibliotecile lumii!

Oricum, cărţile bune sunt cele pe care toată lumea le citează şi nimeni nu le mai citeşte.

Proiectarea de arhitectură, între specialişti şi părerişti

De la caţavencianul personaj aprig lătrător de tribună spoită în afişe urât mirositoare şi până la zăvorancele oracole drăguşane urcate pe câte o ladă soioasă în colţul Hyde Park-ului televiziunilor dâmboviţene maculate de dejecţii, mai tot românul continuă să dovedească consecvent, ca de altfel în toată istoria sa multimilenar asumată, o apetenţă auto-mulţumitoare spre datul cu părerea şi împrăştierea, mai ceva ca fiul risipitor, de opinii personale. Asta n-ar fi de condamnat, oricare posesor de materie mai mult sau mai puţin cenuşie, amplasat pe tărâm mioritic şi înzestrat de Mama Natură cu darul vorbirii/scrisului, se simte cândva dator faţă de semenii lui măcar cu o părere. Îmi pare că niciun Hagi Tudose de păreri nu s-a născut încă pe dealurile, văile şi munţii patriei sau, dacă s-a ivit pe undeva, cu siguranţă a murit sărac şi părăsit de Miticii adiacenţi lui.

Spre satisfacţia mulţumită a cetăţeanului captiv şi captivat de democraţia atât de râvnită, reţelele de socializare împletite pe mai toate şleaurile internetului, de la Facebook-ul deşălat de călăreţii tastelor şi până la Twitter-ul sprinţar ca un gin-tonic, îi dau ocazia să se manifeste fără nicio cheltuială de timp, bani sau nervi, despre orice, oricine şi oricând.

Atunci când este vorba despre fotbal, politică sau despre reţetele de pus varză la butoi pentru iarnă, mai treacă-meargă. Pentru că românul se pricepe cel mai bine la fotbal, politică şi varză, orice părere în domeniu se poate califica din start drept avizată, discursul este clar şi nu trebuie descifrat cu lexicoane sau dicţionare de specialitate iar rezultatele, în majoritatea cazurilor, pot fi utile fotbaliştilor, politicienilor sau mâncătorilor de sarmale, dar uneori chiar şi muritorilor de rând.

Când însă se iese la luptă dreaptă, de dimineaţă până-n seară, cu păreri despre lucruri/fenomene/rezultate a căror înţelegere ar necesita un lung parcurs asimilator de cunoştinţe specializate, situaţia ar putea fi serioasă dacă nu ar fi hilară. Nu am văzut însă vreo polemică viguroasă iscată de veşnica contradicţie dintre piuliţele cu filet M12 şi şuruburile cu filet M8, de hormonii hiperglicemianţi secretaţi de pancreas sau de armarea planşeelor cu dublă curbură. În schimb, printre domeniile accesibile oricui şi disponibile violurilor axiologice există unul fermentator de opinii exultate „competent” în toate mediile răbdătoare: proiectarea de arhitectură. Un patriarh (este vorba de inegalabilul Frank Lloyd Wright), creator de opere la care este obligată să se refere toată creaţia arhitecturală a secolului trecut şi nu numai, a refuzat să proiecteze pentru vreo administraţie şi să participe vreodată la concursuri/licitaţii în domeniu. De ce? Pentru că, spunea el cu justificat temei, orice concurs de arhitectură, jurizat de un grup eterogen (cu opinii diferite) pe baza unor criterii (dintre care cele economice nu sunt cele de pe urmă), scoate în faţă la potou, media şi nu vârful, banalul şi nu valoarea. Altfel spus, oricât de antipatic ar suna, arhitectura de calitate nu a fost niciodată democratică şi nu s-a realizat pe bază de sufragiu popular!

Acestea fiind zise, părerile neofiţilor pot fi ascultate, aidoma trilurilor cintezoilor. În lipsa de argumente profesioniste, îmbinată nu de puţine ori cu o căpoşenie bosumflată, se mai aude uneori şi ciripitul graţios al specialiştilor. Ceea ce contează însă cu adevărat, creând premisele apariţiei unor obiecte de arhitectură visate şi valoroase (chiar împotriva curentului), este încrederea în propria meserie şi în propria experienţă  şi în propria inspiraţie, laolaltă cu responsabilitatea faţă de Golemul ce urmează a fi modelat.

Inconsecvenţă ?

Când a fost agitaţie naţională cu „legea lui Ionuţ” se umpluse Facebook-ul de poze cu căţei mai mult sau mai puţin drăgălaşi.

Acum. înainte de Crăciun, mă aşteptam să văd şi eu măcar o fotografie cu un purcel! Da’ nimic.

Să nu fie cu supărare dar bag eu una, pour la bonne bouche:

purcelusAştept Sfintele Paşti, poate apar atunci şi d’alea cu miei…

Decizii, decizii…

ramnicu_valcea_3Am constatat de-a lungul timpului că în domeniul urbanismului, acolo unde urmările unei decizii nu se arată decât după trecerea unei anumite perioade, există două mari categorii de hotărâri eronate pe care o administraţie locală riscă să le adopte. Din prima categorie fac parte cele cu efecte trecătoare care, peste o perioadă mai mică sau mai mare de timp şi cu eforturi financiare moderate, pot fi oarecum lesnicios corectate sau atenuate. O a doua categorie se constituie din cele practic ireparabile, cu repercusiuni pe termen lung asupra unei întregi comunităţi şi pentru a căror îndreptare sunt necesare cheltuieli de nejustificat în evoluţia unei societăţii normale.

Şi Râmnicul, alături de alte oraşe româneşti, a „beneficiat” din plin de asemenea decizii. Deoarece s-au încadrat într-o politică generală dictată de sus şi aplicată la bază cu o obedienţă băloasă, nu mă interesează aici şi acum demolările masive din deceniile şapte şi opt care i-au şters brutal o bună parte din identitate; acest demers a implicat aproape nesemnificativ factorii locali de decizie. În acest sens, întrebările de genul „unde au fost atunci arhitecţii?” arată o oarecare naivitate greu de înţeles, completată însă de o oarecare auto-mândreală („uite ce puternici eram noi, arhitecţii: am avut posibilitatea să evităm distrugerile dar n-am vrut să o folosim!”) Dar, aşa după cum îi scriam undeva distinsului ziarist Petre Tănăsoaica, subiectul responsabilităţii arhitectului (în mod special a celui cu activitate prin Vâlcea) în perioada comunistă este prea vast pentru a putea fi dezbătut într-un banal schimb de mesaje pe Facebook.

ramnicu_valcea_2Revenind la subiect, deciziile eronate cu efecte trecătoare se pot combate şi remedia, cu voinţă şi fonduri accesibile (menţinerea pieţei agro-alimentare în centrul oraşului, desfiinţare benzilor verzi dintre stradă şi trotuar, amplasarea de lucrări de artă non-figurative sau de o calitate submediocră în spaţiul public, instituirea de sensuri unice sau giratorii nejustificate, expansiunea neruşinată şi agresivă a publicităţii stradale, „blindarea” fără rost a faţadelor spaţiilor comerciale şi multe, multe altele).

ramnicu_valcea_1Cât priveşte a doua categorie, cea a deciziilor eronate cu efecte ireparabile, municipiul trebuie să se înveţe a suporta încă foarte mult timp rodul amar al acestora.

  •   Renunţarea la constituirea unui Centru nou în zona Libertăţii (pentru care a şi fost organizat un concurs prin anii ’70), ceea ce cu siguranţă ar fi evitat demolările ulterioare ale oraşului tradiţional.
  •   Răspândirea aleatorie prin municipiu a unor dotări majore (Sala de sport Traian, Biblioteca judeţeană, Casa Tineretului, Teatrul „Anton Pann”, etc) şi chiar a unor locuinţe colective pe principiul terenului liber găsit în respectivul moment, în lipsa unei viziuni consecvente asupra constituirii în ansamblu a unui Centru civic.
  •   Rezolvarea tuturor documentaţiilor majore de urbanism plecând de la ideea (cu tot mai incertă finalizare) eliminării căii ferate din oraş, o ipoteză care s-a dovedit eronată şi care, în lipsa unor soluţii reale de integrare, nu a putut duce vreodată la soluţii eficiente privitoare la circulaţiile majore. Admiţând (cu un optimism care probabil că ar friza patologicul) scoaterea circulaţiei CF şi înlocuirea ei probabilă cu o linie de tramvai rapid pe traseul Bujoreni – Platforma chimică(?), vom fi probabil primul oraş în care un bulevard traversează o linie de tramvai printr-un pasaj suprateran de sute de metri.
  •   Construirea blocului „Cozia”, paravan înalt cu faţade gri-anoste plasat într-o poziţie nefericită, cu influenţe nefaste asupra întregii zone centrale (aspectul tipic locuinţelor colective, umbrirea masivă a vecinătăţilor, aglomerarea de persoane într-o zonă deja aglomerată).
  •   Construirea unui nou pod peste Olăneşti („Carol I”), într-o poziţie care îl face inutil şi care dă peste cap toată circulaţia din zona centrală.

Mă opresc aici cu enumerarea deciziilor. Cinci e mult? E puţin? Uneori şi una singură poate afecta iremediabil un om, o întreagă comunitate, un popor, o lume…

Revenire?

Au trecut mai bine de şapte luni de la ultima postare. Şi nu am dureri de cap sau junghiuri în articulaţii pentru că nu am mai scris nimic pe-aici! În timpul ăsta m-am dat pe Facebook (www.facebook.com/arhdinulescu), am tras cu ochiul pe Tweeter, m-am plimbat pe net în toate direcţiile, ba chiar şi pe Pinterest am tras cu ochiul şi am lăsat câteva urme de paşi. Câteva zile am înşelat cu neruşinare WordPress-ul cu Blogger-ul aşternând timid o închipuire de blog cu rol „terapeutic”, Coclenderul (dinulescu.blogspot.ro/), destinat celor care sunt dispuşi să înţeleagă ce vor ei din ceea ce citesc. Una peste alta, m-am distrat după voia inimii şi a fost mişto rău!

Acum, după „lovitura de start” de azi, mi-am mai revenit…