Viol în grup

1Vă mai amintiţi de bancul cu tipa revoltată că a fost violată dar care se mai duce şi mâine?

Dacă mă uit numai la numărul cetăţenilor care au participat la dezbaterea bugetului local, ca şi la alte dezbateri care ar trebui să le stârnească interesul, îmi dau seama cât de mult seamănă Râmnicul cu sărmana messalină de mai sus. Violat în grup de atâtea ori, nerăbdător să mai stea o tură.

Dacă primul viol în grup s-a desfăşurat, cu surle şi trâmbiţe, odată cu amplasarea platformei chimice chiar peste gardul târgului liniştit de altădată, al doilea, cel mai sângeros, s-a comis prin demolarea construcţiilor vechi. De-a valma, rând pe rând sau toate grămadă.

Au urmat altele, mai mari sau mai mici. De la amplasarea alandala a unor clădiri care s-ar fi dorit reprezentative, pe baza repetatului argument al terenului „liber”, până la investiţii pe cât de costisitoare, pe atât de inutile.

Trebuie să mai spunem cu sfială că la aceste violuri de pe urmă a contribuit oleacă şi Uniunea Europeană. Care ne-a dat bani dar nu şi înţelepciunea de a-i cheltui.

Tânăra din poveste avea libertatea să renunţe şi să meargă la un suc.

Râmnicul nu are opţiunea asta. El îşi pregăteşte viitorul prin vocea locuitorilor lui. Iar aceştia vor avea oraşul pe care îl merită.

Anunțuri

Piaţa alimentară din centru – un altfel de Axinte (pentru cine cunoaşte!)

Piata-CentralaPiaţa Naţiunii din Bucureşti, cât era ea de piaţă alimentară, şi tot a fost desfiinţată. Numai la Râmnicu Vâlcea tragem cu dinţii de o piaţă jegoasă, rămasă în buricul târgului, în centrul centrului. Şi o mai şi modernizăm, în loc să o ducem altundeva sau să o radiem, pur şi simplu.

Nu vreau să spun că avem parte de diriguitori inculţi sau incompetenţi sau şi una şi alta! Dar, a dezbate în paralel o Strategie de dezvoltare a Râmnicului pentru următorii zece ani şi a te grăbi, ca mireasa la aşternut, să „modernizezi” piaţa alimentară din Centru arată taman ce nu vreau să spun.

Să trăncăneşti despre viitorul turistic luminos al oraşului, sau despre consultarea specialiştilor şi a cetăţenilor, sau despre evenimente culturale în noile spaţii publice, e ca şi cum tu, administraţie înţeleaptă, îţi faci nevoile la uşa noastră. După care suni şi ne ceri hârtie igienică!

Râmniceni, dormiţi mai departe: coliva e gata!

Astăzi încep, oficial, lucrările la „Reorganizarea şi amenajarea spaţiului public central din municipiul Râmnicu Vâlcea”. Adică la masacrarea centrului. Ce se întâmplă azi este în acelaşi timp serbarea care marchează, o dată în plus, victoria prostiei indolente (interesate sau nu?) asupra bunului-simţ elementar.

Coliva e gata, colacii sunt pe masă, sticla cu vin prost a fost aşezată la căpătâiul defunctului. Corul de bocitoare tocmite se înşiră şi dau pe afară de durere. Mai lipseşte numai dricul cu cai mascaţi şi inevitabilul sobor de preoţi.

Cu marmură şi pietre scumpe de-ar fi placată, hidoasa piscină fără apă va sluţi cu nesimţire centrul Râmnicului şi va marca peste ani această perioadă. La fel cum demolările isterice care au schilodit iremediabil istoria locului rămân reperele anilor ’70-’80.

Lucrările care încep azi vor dărui centrului duhoarea respingătoare a betonului încins de soare, delta băltoacelor rămase după ploile de vară, plictisul suprafeţelor aride, lipsite de semnificaţie. La care se va adăuga, fără doar şi poate, imaginea dughenelor ce nu vor întârzia să apară pe noua suprafaţă plană, tocmai bună pentru un gheşeft bazat pe bere, mici şi manele.

Acceptând autosuficienţa şi superficialitatea inculturii şi copierea inabilă a pieţelor transilvane (care aparţin unei alte istorii), suntem condamnaţi să mestecăm borhotul servit cu de-a sila, ca „mare realizare”, de briganzii şi şmecherii pe care acest loc îi duce în spate. Şi de care nu putem sau nu vrem să ne eliberăm. Deocamdată.

În definitiv, fiecare oraş se croieşte după chipul şi asemănarea locuitorilor lui. Sau a cetăţenilor lui, ceea ce nu-i acelaşi lucru!

Suntem proşti? Suntem inerţi? Sau şi una şi alta?

Ce nu va mai fi

Centrul de altădată

 

Pentru că se apropie momentul răscolirii centrului, să ne reamintim câte ceva din parfumul a ceea ce a fost…

Râmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru.

În centru se găseau pe vremuri de toate: hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii. „Café Royal”, pe Mihai Bravu, te primea, de îndată ce intrai din stradă, într-o încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. Un suflu innoitor, de lux şi bunăstare, respira în tot stabilimentul. Alături, magazinul de coloniale al lui Sarkisian, armeanul, revărsa în stradă arome de cacao, de cafea şi portocale ademenitoare. Patronul era de o amabilitate obsecvioasă. Copil fiind, îmi făcea plăcere să intru în magazin doar pentru a întîlni figura jovială a armeanului, care-ţi înghesuia în palmă, cînd n-aveai bani să cumperi, bomboane sau caramele cu cacao.

Într-unul dintre cele patru colţuri ale patrulaterului sus amintit, la încrucişarea străzii Mihai Bravu cu Traian, se afla librăria lui Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu. Fară pretenţia de a fi un centru al vieţii literare, librăria atrăgea clienţi şi însemna un punct de referinţă în viaţa culturală a oraşului. În ambianţa agonizantă de dinainte de război, se întîlneau aici profesori, doctori, avocaţi şi discutau literatură. Clădirea, ea însăşi, impunea, fiind reprezentativă pentru stilul, pe linia in­fluenței orientale, de sfîrșit de secol. Caracteristic era balconul de la etaj, ieşit în stradă, adevărată broderie în ipsos, marcînd prin rotunjimea formei răscrucea dintre cele două principale străzi ale oraşului.

Prin centru nu puteai să treci în fugă, fiindcă erai oprit la fiecare pas de o vitrină, de o firmă nouă şi strălucitoare, de afişe care anunţau spectacolele circului „Medrano” sau „Kludsky”, sau descinderea în localitate „doar pentru o reprezentaţiune” a trupelor lui Iulian sau Constantin Tănase. Sosirea lui Tănase în Rîmnic făcea să fie asaltată agenţia de bilete a lui Fundătureanu, de pe Traian, deşi preţul biletelor era destul de piperat.

În astfel de ocazii oraşul prindea viaţă. Clienţii cafenelei Tanţu îşi rezervau din vreme cîte o masă la restaurantul Elysée, unde obişnuia maestrul să cineze după spectacol. A doua zi, prin urbe circulau o sumedenie de glume atribuite marelui actor, culese, cele mai multe dintre ele, de prin almanahuri, sau relatări suspecte despre succesele înregistrate de fanţii Bulevardului cu balerinele frumoase si temperamentale ale ansamblului.

O fotografie mai veche a centrului oraşului (din anul 1929) ne arată că pe locul „librăriei şcoalelor” a lui Anastasiu şi Petrescu se afla farmacia „La Salvator”, „droguerie, parfumerie”, proprietatea lui Constantin Nicolaescu. În anii următori a dispărut, fiind înlocuită cu farmacia lui George Pentifranga, într-o clădire alăturată librăriei. Pe vremuri farmaciile erau puţin căutate de clienţi din pricina, probabil, a preţului medicamentelor, şi ori de cîte ori intram pe uşa farmaciei, care avea un clopoţel strident, mă cuprindea un sentiment de spaimă inexplicabilă. Semiobscuritatea încăperii abia îmi permitea să văd printre flacoane, sticle şi stative cu eprubete figura albă, cadaverică a patronului, ce mă privea cu ochii stinşi printr-un pince-nez cu rame aurii. De altminteri, era un om extrem de cumsecade.

Un loc care stîrneşte nostalgia rîmnicenilor de odinioară era pompa de benzină de la intersecţia străzii Traian cu Bulevardul. Se afla, după o expresie folosită astăzi, la kilometrul zero al oraşului. Părea mai mult decorativă, fiindcă arareori oprea aici să se alimenteze cîte un cupeu sau o maşina sport, decapotabilă. Băiatul de la pompă, ce dormita mai toata vremea pe o băncuţă, în cazul cînd nu stătea de vorbă, la o ţigară, cu vînzătorul din magazinul „La Pipera” din dreptul pompei, sărea ca ars şi îşi oficia cu demnitate îndatoririle. Vreo doi-trei puşti se opreau ca să admire linia aerodinamică a automobilului. Pe canapeua din spatele şoferului se întrezărea o siluetă de femeie cu pălarioară albă, cu voaletă, fumînd cu mîna leneş sprijinită de geamul portierei. O fotografie a benzinăriei din centrul Rîmnicului nu ni s-a păstrat. Nu era obiectiv turistic, dar prezenţa ei în inima oraşului, statornic loc de întîlnire pentru tineri, îi conferea acelaşi rol sentimental pe care l-a împlinit în Bucureştii de odinioară ceasul de la Uni­versitate.

Oraşul avea în centru si hoteluri, asa cum îi stătea bine unei reşedinţe de judeţ. Hotelurile de pe vremuri n-aveau nimic comun cu marile construcţii polivalente ale civilizaţiei de azi. Fotografia din 1925 a unuia dintre hotelurile rîmnicene, situat la intersecţia dintre Bulevard şi strada Praporgescu (vizavi de Poşta veche) ne arată o clădire veche, simplă, cu un etaj pe colţ şi trei rînduri de ferestre pe fiecare dintre cele două laturi care dau spre stradă. Îmi imaginez că era, în general, nelocuit. Un hol îngust, întunecos, cu o scară mirosind a mucegai ce conducea la camerele de la etaj, nu era de natură să încurajeze pe vilegiaturiştii nimeriţi în Rîmnic. Şi totuşi, hotelul exista. Hotelul Bulevard, de care am amintit, ca şi hotelul Ragina Maria, de pe Traian, au rezistat pînă la naţionalizare si existența lor era atît de bine înțelenită în conştiinţa publică încît părea fixată în structurile nepieritoare ale urbei.

Mai mici decît în zona pieţii, băcăniile din centru aveau în schimb un aer de intimitate îmbietoare. Patronii erau mai totdeauna cei care serveau. Obedienţa şi promptitudinea cu care îşi etalau produsele te îndatorau şi îţi venea destul de greu să pleci fără sa cumperi ceva din bunătăţile recomandate. O impresie sui generis despre originalitatea băcăniilor vîlcene ne lasă Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”, impresie pe care deşi e îndepărtată de amintirile copilăriei mele, îmi iau îngăduinţa de a o transcrie integral: „Băcăniile la Rîmnicu – Vîlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, destupînd cîte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Rîmnic pînă la Orleşti stîrnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întîlnire a bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit cîte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la coltul străzii.”

O anumită celebritate au avut pe vremuri legătoria de cărţi „Bertuoli”, librăria „Fundătoreanu”, precum şi magazinul „La Voaleta”, de unde cuconetul putea să cumpere cele mai fine stofe şi mătăsuri aduse din capitalele europene. Pe locul unde se ridică astăzi librăria „Anton Pann” se afla clădirea unei bănci care lăsa o largă perspectivă spre Capela şi spre monumentul Independenţei. Reprezentarea centrului de odinioară al oraşului, acum cînd, în afară de biserici, nici o urmă nu a mai supravieţuit condiţiei timpurilor, cere un efort de reconstituire arheologică. (…) Privesc fotografia „librăriei şi tipografiei” O. Thüringer, situată la întîlnirea străzii Mihai Bravu cu Praporgescu. E o clădire sărăcăcioasă, cu etaj, pe colţ, cu un balcon dreptunghiular lipsit de decoraţiuni. Construcţia în sine nu spune nimic, n-are istorie, deşi e veche, probabil de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Istoria i-o creem de fapt noi înşine, dintr-un impuls secret pe care sîntem gata să-l amendăm cu tot atîta uşurinţă cu cît am acceptat să i ne supunem. Din locul acesta, strada Praporgescu începe să coboare brusc, pe lîngă Cercul Militar, ca să-şi încheie drumul la intersectia străzii Ştirbei Vodă cu Traían. A fost una dintre cele mai frumoase şi reprezentative rezervaţii ale oraşului de odinioară. Pe acest mărunt segment de stradă în pantă, de nici 80 de metri (astăzi o deplorabilă desfăşurare de trepte, bănci multicolore şi verdeaţă), se înşirau de-a valma bazare, frizerii („La Epuruş”), cofetării şi studiouri foto („Mihălcescu şi Ilarion”), diverse magazine şi ateliere mici, înghesuite unul într-altul, lustragerii de ghete (neuitata lustragerie a lui Ibrahim, infirm de ambele picioare), boiangerii. O stradă forfotind de lume, agitată, vie, ticsită de vitrine şi reclame ademenitoare, stridentă şi obositoare, îndrăgită totuşi de locuitorii urbei.

Atracţia principală a locului era cofetăria coanei Miţa, renumită pentru savarinele, eclerurile, şarlotele şi cataifele întotdeauna proaspete, precum şi pentru îngheţata cu fistic sau portocale, făcute în laboratorul propriu. Patroana, o femeie încă tînără, răpusă de obezitate, cu obrajii roşii strălucind de bunătate, întruchipa imaginea cofetăresei ideale. Părea desprinsă dintr-o pictură olandeză. Stătea la casă şi zîmbea superb cu ochi de mamă atentă şi îngăduitoare. Localul era întotdeauna plin de lume, bătrîni şi tineri, părinţi cu cîte un copil de mînă, elevi în uniformă sau vizitatori din alte locuri.

Odată cu dispariţia cofetăriei coanei Miţa şi a împrejurimilor atît de pitorești din centru se prăbuşesc col­oanele si bolta de susţinere a oraşului de altădată.”

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea)

Muzeul Satului Vâlcean

Info

Muzeul Satului Vâlcean  a fost infiinţat in anul 1966 in jurul culei Bujoreni si a fost introdus in circuitul turistic in anul 1974, sub forma unui sat-muzeu, menit să reconstituie pe o suprafaţă de 8 hectare, imaginea funcţională a unei aşezări rurale tradiţionale, cu toate instituţiile sale social-culturale.

În organizarea acestui muzeu în aer liber s-a ţinut cont de câţiva factori constitutivi ai unui sat adevărat – formele de relief ale zonei, vatră şi hotarul lui cu toate elementele sale – în funcţie de care au fost amplasate gospodăriile şi construcţiile comunitare, transferate din diferitele localităţi ale judeţului Vâlcea.

Muzeul este reprezentativ prin cele patru sectoare ale sale:

1. Sectorul Gospodărie – locuinţa cuprinde un număr de 42 unităţi şi peste 12.000 piese muzeistice, ilustrând structura gospodăriei, în funcţie de ocupaţiile tradiţionale: agricultura, pomicultura, viticultura, creşterea animalelor sau o serie de meşteşuguri şi tehnici populare, urmărind în acelaşi timp, diversitatea şi evoluţia planimetrică şi volumetrică a locuinţelor cu una sau mai multe încăperi. În cadrul muzeului se remarcă în mod deosebit casele cu foişor din zona etnografică Horezu (din comunele Măldăreşti, Stoeneşti, Bărbăteşti), gospodăriile specializate în viticultură, transferate din zona Drăgăşani (satele Prundeni, Olteanca), în pomicultură (comunele Alunu, Tomşani, Cernişoara) ori în creşterea animalelor din zona montană (satele Boişoara, Pâscoaia-Brezoi). Alături de locuinţe, în cadrul gospodăriilor au fost transferate şi o serie de construcţii anexe: pătule, magazii, fânare, coteţe destinate depozitării unor produse agroalimentare sau pentru creşterea unor păsări şi animale.

2. Sectorul Social – cultural al monumentelor de utilitate publică cuprinde o şcoală primară rurală de la începutul secolului al XX-lea, din vremea lui Spiru Haret; un han de la sfârşitul secolului al XIX-lea din satul Sălişte, comuna Mălaia; o biserica din lemn, construită la 1785 şi transferată din comuna Nicolae Bălcescu; un scrânciob din comuna Stoeneşti, iar în perspectivă acest sector va fi completat cu alte obiective cu valoare arhitectonică.

3. Sectorul Meşteşuguri – tehnici populare prezintă procedeele şi tehnicile de prelucrare a unor materii prime necesare pentru făurirea unor unelte, vase şi diferite obiecte de uz casnic, metodele folosite pentru prelucrarea fibrelor vegetale şi animale sau tehnicile tradiţionale pentru obţinerea unor produse animale şi vegetale. În cadrul muzeului au fost transferate şi reconstituite o serie de ateliere meşteşugăreşti: atelierul de olărit din centrul Vlădeşti (secolul al XX-lea); atelierul de dulgherie-tâmplărie (secolul al XX-lea) din satul Şerbăneşti, comuna Sălătrucel; atelierul de prelucrarea părului de capră (începutul secolului al XX-lea), din satul Curtea, comuna Popeşti; precum şi un atelier de fierărie din comuna Prundeni. Sunt de semnalat şi instalaţiile tehnice – morile de mâna şi de apă din zona etnografică Loviştea, cazanele pentru ţuică din localităţile Stoeneşti şi Buda, piva din localitatea Costeşti, cuptorul pentru uscat prune din satul Muiereasca de Sus, sau o serie de instalaţii pentru obţinerea vinului (teascuri, linuri etc.), organizate în cadrul unor gospodării de viticultori, transferate din localităţile Mitrofani, Olteanca, Prundeni, din zona podgoriei Drăgăşani.

4. Sectorul Construcţiilor specializate – reprezentat prin câteva unităţi, ilustrând pe cele din hotarul satului sau din zona montană: troiţe de drum, transferate din localităţile Govora-sat şi Feteni, fântâni de hotar, stupine de albine, o stâna transferata din muntele Smeurat, un conac de vie transferat din comuna Fârtăteşti, foişoare de pază etc.

În final, dar nu în ultimul rând, valoroasa artă populară vâlceană este ilustrată în muzeu, prin prezentarea ei în decorarea interioarelor locuinţelor, în cadrul atelierelor meşteşugăreşti, prin piesele textile sau de ceramică, din lemn, metal, de iconografie şi mobilier popular.

1MA48WQXTRR30CA2ZS6DJEQ10Păreri de turist

Ce ne-a placut:
– S-a reprodus intocmai structura si atmosfera dintr-un sat. Puteam sa jur ca nu sunt oameni in jur doar pentru ca sunt orele dupa-amiezei si s-au retras pentru un pui de somn.
– Tariful de intrare: 3 lei pentru adulti, 2 lei pentru copii. Nu scria nicaieri cum se face departajarea(probabil dupa cum se simte fiecare). Erau afisate si tarife pentru fotografiat si filmat, dar nu ne-a intrebat nimeni nimic despre asta, deci poze gratis:D.
– Pe unele case si mai ales pe cele din sectorul socio-cultural se gaseau inramate detalii despre istorie, traditii, stilul arhitectural.
Ce nu ne-a placut:
– desi ne-am bucurat ca am scapat ieftin, preferam sa dam mai multi bani, dar sa primim si un ghid, sau macar niste usi deschise. Absolut totul era incuiat. A trebuit sa ne chinuim sa descifram cate ceva din interiorul scolii, birtului si gospodariilor doar prin spatiile minuscule lasate neacoperite de perdelele(sau mai bine zis cearsafurile) de la geamuri.
– se vedea ca oamenii care administreaza muzeul au grija sa arate ca un sat autentic, dar din momentul in care vacile pasc pe acolo si lasa baligi la tot pasul parca e prea autentic pentru gustul meu.
– se puteau mai multe indicatoare sau panouri informative. Mai multe detalii despre satul de alta data. Mai ales cei mai tineri dintre noi habar nu au de obiceiuri, de tehnici traditionale de obtinere a unor produse, de portul si decorarea interioara o lucuintelor.
Concluzia finala : a fost dragut, dar am ramas cu multe chestii nelamurite. In Romania turistul pleaca dintr-un loc cu mai multe intrebari decat raspunsuri.”

Să ne luăm rămas bun!

1

Din greşeală în greşeală, spre victoria finală

I-auzi una: deputatul Romeo Rădulescu, cu nici o lună înainte de începerea lucrărilor în centrul oraşului:

„În studiul de trafic al municipiului nu este prevăzută necesitatea obligatorie a realizării acestui pasaj subteran. Fiind o intersecţie semaforizată, devine clar că circulaţia nu se va fluidiza mutând trecătorii în subteran. Experienţa marilor oraşe ne arată că aceste pasaje sunt insalubre şi sunt evitate de pietoni care preferă să traverseze la suprafaţă, de multe ori fraudulos.”

I-auzi două: consilierul local Gheorghe Ioniţă, ca răspuns la declaraţia lui R.R.:

„Consecvenţi proiectului „Râmnicu Vâlcea – Casa Noastră”, consilierii liberali vor susţine atât acest proiect cât şi realizarea în cel mai scurt timp şi a celorlalte două pasaje de la Hermes – zona Ostroveni şi de la intersecţia străzii General Magheru cu Calea lui Traian.”

Aşadar, onorabililor, până acum aţi tăcut mâlc. Nicio vorbă despre oportunitatea şi necesitatea lucrărilor, despre valoarea estetică îndoielnică, despre eficienţa şi utilitatea unei platforme betonate săpate în inima oraşului, despre banii ce se vor cheltui aiurea.

Cu a zecea parte din sumele preconizate a se fitui, se puteau reconfigura terasele actuale (cu care locuitorii s-au obişnuit), s-ar fi refăcut finisajele şi pavimentul existent, se putea regândi vegetaţia.

Cât priveşte pasajul subteran din centru şi celelalte pasaje, consilierii liberali pot să le susţină cât „vrea muşchii lor”, acesta nu face decât să consfinţească victoria maşinilor asupra oamenilor, contrar tuturor tendinţelor mondiale, actuale şi viitoare.

Un experiment de o săptămână, cu semaforizarea intersecţiei în trei timpi, ar fi demonstrat cu siguranţă inutilitatea ascunderii pietonilor prin canale.

Şi, dintr-o dată, simţind că e rost de vreun posibil scandal public legat de blocarea circulaţiei  de orice fel prin centru, v-a apucat un dor nebun de dat cu părerea!

Chiar nu aţi învăţat nimic din cele două mari prostii păstorite cu convingere tot de voi: pasajul inutil peste calea ferată şi podul inutil peste Olăneşti?

Cu ce începem?

Râmnicul Vâlcea, ca oraş, trece prin cea mai tristă şi de-rele-prevestitoare perioade a dezvoltării lui.

Peste ani, amintirea anilor trişti în care centrul vechi a fost desfiinţat va avea o concurenţă serioasă în amintirea anilor aceştia, în care s-a construit. Prost, ineficient, haotic, cu dorinţa arzătoare de a cheltui banii altora, fără număr şi fără rost.

Aş îndrăzni să spun că demolarea lasă loc unor posibile viitoare edificări care să dreagă busuiocul. Pe când construirea fără noimă schilodeşte un oraş. Pe termen lung şi (adesea) într-un mod ireparabil.

N-am niciun motiv de optimism. Cu o gaşcă politică mereu schimbătoare, cu o administraţie neputincioasă, veşnic în curs de calificare la locul de muncă, cu viziuni şi planuri de acţiune care nu depăşesc cei patru ani dintre alegeri, cu organisme de control incapabile sau reticente în a aplica legile, orizontul nu trece dincolo de gard şi rămâne în continuare întunecat.

Râmnicul „lucrului bine făcut”. Cu ce începem?

Minţiţi-ne mai elegant!

Minciuna nu stă la masă doar cu Regele, minciuna e mai democrată decât am bănui.

Falsele argumente, aduse în sprijinul unor investiţii profitabile (material sau electoral) numai pentru unii, duc în general la false rezolvări urbanistice care ating, mai devreme sau mai târziu, întreaga comunitate.

  • Construcţia River Plaza Mall (18 milioane euro, investiţie privată) va asigura o parcare subterană în subsolul propriu.

Parcarea s-a realizat…pe domeniul public.

  • Podul Carol I (13 milioane lei), aşezat la doar 90 de metri de Podul Vinerii Mari, va descongestiona circulaţia în Centru şi este vital pentru axa nord-sud a traficului în zona central-comerciala a Ramnicului. „Va fi un pod de maximă importanţă pentru fluidizarea traficului şi va realiza un inel de giraţie cu ce avem in prezent”.

Vital? Mai vitală era construirea unor parcări supra sau subterane şi descongestionarea străzii Carol de maşinile aşezate pe trei rânduri… Giraţie? Poate în capul investitorului.

  • Pasajul peste calea ferată (24 milioane lei) va fluidiza circulaţia pe axa nord-sud a oraşului. Durata de execuţie este de 12 luni.

Nu va fluidiza nimic, până la executarea bretelelor de acces şi a legăturii cu zona de nord.

  • Zona Centrală, între Cozia şi Parcul Mircea cel Bătrân (65 milioane lei), va fi restructurată şi ridicată la nivelul unui oraş european.

Zona ar fi şi în prezent „la nivelul unui oraş european”, cu costuri minime, dacă s-ar repara şi s-ar reface/înlocui finisajele depreciate moral, deteriorate firesc de trecerea timpului.

  • Pizza OK, Jet Set şi Magazinul Billa vor avea caracter provizoriu, cu o durată de funcţionare limitată.

Rămâne cum am stabilit!…