Centrul de altădată

 

Pentru că se apropie momentul răscolirii centrului, să ne reamintim câte ceva din parfumul a ceea ce a fost…

Râmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru.

În centru se găseau pe vremuri de toate: hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii. „Café Royal”, pe Mihai Bravu, te primea, de îndată ce intrai din stradă, într-o încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. Un suflu innoitor, de lux şi bunăstare, respira în tot stabilimentul. Alături, magazinul de coloniale al lui Sarkisian, armeanul, revărsa în stradă arome de cacao, de cafea şi portocale ademenitoare. Patronul era de o amabilitate obsecvioasă. Copil fiind, îmi făcea plăcere să intru în magazin doar pentru a întîlni figura jovială a armeanului, care-ţi înghesuia în palmă, cînd n-aveai bani să cumperi, bomboane sau caramele cu cacao.

Într-unul dintre cele patru colţuri ale patrulaterului sus amintit, la încrucişarea străzii Mihai Bravu cu Traian, se afla librăria lui Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu. Fară pretenţia de a fi un centru al vieţii literare, librăria atrăgea clienţi şi însemna un punct de referinţă în viaţa culturală a oraşului. În ambianţa agonizantă de dinainte de război, se întîlneau aici profesori, doctori, avocaţi şi discutau literatură. Clădirea, ea însăşi, impunea, fiind reprezentativă pentru stilul, pe linia in­fluenței orientale, de sfîrșit de secol. Caracteristic era balconul de la etaj, ieşit în stradă, adevărată broderie în ipsos, marcînd prin rotunjimea formei răscrucea dintre cele două principale străzi ale oraşului.

Prin centru nu puteai să treci în fugă, fiindcă erai oprit la fiecare pas de o vitrină, de o firmă nouă şi strălucitoare, de afişe care anunţau spectacolele circului „Medrano” sau „Kludsky”, sau descinderea în localitate „doar pentru o reprezentaţiune” a trupelor lui Iulian sau Constantin Tănase. Sosirea lui Tănase în Rîmnic făcea să fie asaltată agenţia de bilete a lui Fundătureanu, de pe Traian, deşi preţul biletelor era destul de piperat.

În astfel de ocazii oraşul prindea viaţă. Clienţii cafenelei Tanţu îşi rezervau din vreme cîte o masă la restaurantul Elysée, unde obişnuia maestrul să cineze după spectacol. A doua zi, prin urbe circulau o sumedenie de glume atribuite marelui actor, culese, cele mai multe dintre ele, de prin almanahuri, sau relatări suspecte despre succesele înregistrate de fanţii Bulevardului cu balerinele frumoase si temperamentale ale ansamblului.

O fotografie mai veche a centrului oraşului (din anul 1929) ne arată că pe locul „librăriei şcoalelor” a lui Anastasiu şi Petrescu se afla farmacia „La Salvator”, „droguerie, parfumerie”, proprietatea lui Constantin Nicolaescu. În anii următori a dispărut, fiind înlocuită cu farmacia lui George Pentifranga, într-o clădire alăturată librăriei. Pe vremuri farmaciile erau puţin căutate de clienţi din pricina, probabil, a preţului medicamentelor, şi ori de cîte ori intram pe uşa farmaciei, care avea un clopoţel strident, mă cuprindea un sentiment de spaimă inexplicabilă. Semiobscuritatea încăperii abia îmi permitea să văd printre flacoane, sticle şi stative cu eprubete figura albă, cadaverică a patronului, ce mă privea cu ochii stinşi printr-un pince-nez cu rame aurii. De altminteri, era un om extrem de cumsecade.

Un loc care stîrneşte nostalgia rîmnicenilor de odinioară era pompa de benzină de la intersecţia străzii Traian cu Bulevardul. Se afla, după o expresie folosită astăzi, la kilometrul zero al oraşului. Părea mai mult decorativă, fiindcă arareori oprea aici să se alimenteze cîte un cupeu sau o maşina sport, decapotabilă. Băiatul de la pompă, ce dormita mai toata vremea pe o băncuţă, în cazul cînd nu stătea de vorbă, la o ţigară, cu vînzătorul din magazinul „La Pipera” din dreptul pompei, sărea ca ars şi îşi oficia cu demnitate îndatoririle. Vreo doi-trei puşti se opreau ca să admire linia aerodinamică a automobilului. Pe canapeua din spatele şoferului se întrezărea o siluetă de femeie cu pălarioară albă, cu voaletă, fumînd cu mîna leneş sprijinită de geamul portierei. O fotografie a benzinăriei din centrul Rîmnicului nu ni s-a păstrat. Nu era obiectiv turistic, dar prezenţa ei în inima oraşului, statornic loc de întîlnire pentru tineri, îi conferea acelaşi rol sentimental pe care l-a împlinit în Bucureştii de odinioară ceasul de la Uni­versitate.

Oraşul avea în centru si hoteluri, asa cum îi stătea bine unei reşedinţe de judeţ. Hotelurile de pe vremuri n-aveau nimic comun cu marile construcţii polivalente ale civilizaţiei de azi. Fotografia din 1925 a unuia dintre hotelurile rîmnicene, situat la intersecţia dintre Bulevard şi strada Praporgescu (vizavi de Poşta veche) ne arată o clădire veche, simplă, cu un etaj pe colţ şi trei rînduri de ferestre pe fiecare dintre cele două laturi care dau spre stradă. Îmi imaginez că era, în general, nelocuit. Un hol îngust, întunecos, cu o scară mirosind a mucegai ce conducea la camerele de la etaj, nu era de natură să încurajeze pe vilegiaturiştii nimeriţi în Rîmnic. Şi totuşi, hotelul exista. Hotelul Bulevard, de care am amintit, ca şi hotelul Ragina Maria, de pe Traian, au rezistat pînă la naţionalizare si existența lor era atît de bine înțelenită în conştiinţa publică încît părea fixată în structurile nepieritoare ale urbei.

Mai mici decît în zona pieţii, băcăniile din centru aveau în schimb un aer de intimitate îmbietoare. Patronii erau mai totdeauna cei care serveau. Obedienţa şi promptitudinea cu care îşi etalau produsele te îndatorau şi îţi venea destul de greu să pleci fără sa cumperi ceva din bunătăţile recomandate. O impresie sui generis despre originalitatea băcăniilor vîlcene ne lasă Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”, impresie pe care deşi e îndepărtată de amintirile copilăriei mele, îmi iau îngăduinţa de a o transcrie integral: „Băcăniile la Rîmnicu – Vîlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, destupînd cîte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Rîmnic pînă la Orleşti stîrnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întîlnire a bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit cîte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la coltul străzii.”

O anumită celebritate au avut pe vremuri legătoria de cărţi „Bertuoli”, librăria „Fundătoreanu”, precum şi magazinul „La Voaleta”, de unde cuconetul putea să cumpere cele mai fine stofe şi mătăsuri aduse din capitalele europene. Pe locul unde se ridică astăzi librăria „Anton Pann” se afla clădirea unei bănci care lăsa o largă perspectivă spre Capela şi spre monumentul Independenţei. Reprezentarea centrului de odinioară al oraşului, acum cînd, în afară de biserici, nici o urmă nu a mai supravieţuit condiţiei timpurilor, cere un efort de reconstituire arheologică. (…) Privesc fotografia „librăriei şi tipografiei” O. Thüringer, situată la întîlnirea străzii Mihai Bravu cu Praporgescu. E o clădire sărăcăcioasă, cu etaj, pe colţ, cu un balcon dreptunghiular lipsit de decoraţiuni. Construcţia în sine nu spune nimic, n-are istorie, deşi e veche, probabil de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Istoria i-o creem de fapt noi înşine, dintr-un impuls secret pe care sîntem gata să-l amendăm cu tot atîta uşurinţă cu cît am acceptat să i ne supunem. Din locul acesta, strada Praporgescu începe să coboare brusc, pe lîngă Cercul Militar, ca să-şi încheie drumul la intersectia străzii Ştirbei Vodă cu Traían. A fost una dintre cele mai frumoase şi reprezentative rezervaţii ale oraşului de odinioară. Pe acest mărunt segment de stradă în pantă, de nici 80 de metri (astăzi o deplorabilă desfăşurare de trepte, bănci multicolore şi verdeaţă), se înşirau de-a valma bazare, frizerii („La Epuruş”), cofetării şi studiouri foto („Mihălcescu şi Ilarion”), diverse magazine şi ateliere mici, înghesuite unul într-altul, lustragerii de ghete (neuitata lustragerie a lui Ibrahim, infirm de ambele picioare), boiangerii. O stradă forfotind de lume, agitată, vie, ticsită de vitrine şi reclame ademenitoare, stridentă şi obositoare, îndrăgită totuşi de locuitorii urbei.

Atracţia principală a locului era cofetăria coanei Miţa, renumită pentru savarinele, eclerurile, şarlotele şi cataifele întotdeauna proaspete, precum şi pentru îngheţata cu fistic sau portocale, făcute în laboratorul propriu. Patroana, o femeie încă tînără, răpusă de obezitate, cu obrajii roşii strălucind de bunătate, întruchipa imaginea cofetăresei ideale. Părea desprinsă dintr-o pictură olandeză. Stătea la casă şi zîmbea superb cu ochi de mamă atentă şi îngăduitoare. Localul era întotdeauna plin de lume, bătrîni şi tineri, părinţi cu cîte un copil de mînă, elevi în uniformă sau vizitatori din alte locuri.

Odată cu dispariţia cofetăriei coanei Miţa şi a împrejurimilor atît de pitorești din centru se prăbuşesc col­oanele si bolta de susţinere a oraşului de altădată.”

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s