Râmniceni, dormiţi mai departe: coliva e gata!

Astăzi încep, oficial, lucrările la „Reorganizarea şi amenajarea spaţiului public central din municipiul Râmnicu Vâlcea”. Adică la masacrarea centrului. Ce se întâmplă azi este în acelaşi timp serbarea care marchează, o dată în plus, victoria prostiei indolente (interesate sau nu?) asupra bunului-simţ elementar.

Coliva e gata, colacii sunt pe masă, sticla cu vin prost a fost aşezată la căpătâiul defunctului. Corul de bocitoare tocmite se înşiră şi dau pe afară de durere. Mai lipseşte numai dricul cu cai mascaţi şi inevitabilul sobor de preoţi.

Cu marmură şi pietre scumpe de-ar fi placată, hidoasa piscină fără apă va sluţi cu nesimţire centrul Râmnicului şi va marca peste ani această perioadă. La fel cum demolările isterice care au schilodit iremediabil istoria locului rămân reperele anilor ’70-’80.

Lucrările care încep azi vor dărui centrului duhoarea respingătoare a betonului încins de soare, delta băltoacelor rămase după ploile de vară, plictisul suprafeţelor aride, lipsite de semnificaţie. La care se va adăuga, fără doar şi poate, imaginea dughenelor ce nu vor întârzia să apară pe noua suprafaţă plană, tocmai bună pentru un gheşeft bazat pe bere, mici şi manele.

Acceptând autosuficienţa şi superficialitatea inculturii şi copierea inabilă a pieţelor transilvane (care aparţin unei alte istorii), suntem condamnaţi să mestecăm borhotul servit cu de-a sila, ca „mare realizare”, de briganzii şi şmecherii pe care acest loc îi duce în spate. Şi de care nu putem sau nu vrem să ne eliberăm. Deocamdată.

În definitiv, fiecare oraş se croieşte după chipul şi asemănarea locuitorilor lui. Sau a cetăţenilor lui, ceea ce nu-i acelaşi lucru!

Suntem proşti? Suntem inerţi? Sau şi una şi alta?

Anunțuri

„Terasa” de altădată

terasa

Terasa, împreună cu Bulevardul, strada Traian şi strada Mihai Bravu alcătuiau pe vremuri un careu ce desemna pe de o parte perimetrul central al urbei, iar pe de alta un teritoriu predilect de recreaţie şi promenadă. Dispunerea ei ciudată era o mixtură între construcţia medievală a pieţelor din burgurile transilvănene şi centrul compozit şi colorat – balcanic al oraşelor din Bărăgan sau din Dobrogea. De-o parte Bărăţia, cu aspectul ei vetust, pe urmă întinderea pavată a Terasei, iar partea cealaltă a drumului biserica Buna Vestire, cu pridvor brâncovenesc, şi Parcul, etalîndu-şi vegetaţia luxuriantă.

Terasa a fost mai multe secole de-a rîndul piaţa orașului. O imagine mai veche, unică de altfel, datorată unei litografii executate de Carol Popp de Szathmary la jumătatea veacului trecut, ne oferă posibilitatea să ne închipuim cum vor fi arătat aceste locuri pe vremea cînd oraşul nu ieşise încă de sub influenţa orientală, impresia generală e de bazar balcanic, cu lume amestecată, predominînd sătenii îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. În prim-plan, un călugăr cu sutană şi potcap înalt se tîrguieşte cu o femeie. Atmosfera e vie, ca o acuarelă impresionistă, şi foarte sugestivă pentru amploarea tîrgului, pentru varietatea şi bogăţia mărfurilor, pentru îmbrăcămintea tîrgoveţilor. În stînga se ridică o clădire cu ferestre înguste zăbrelite, şi contraforţi puternici, ce aminteşte de cula de la Bujoreni. Un han, probabil. În dreapta se vede un edificiu cu două nivele, cu decoraţii simple la cornişe şi magazine la parter, dotate cu apărătoare de soare, în bună tradiţie orientală. Pe fundalul imaginii, sub streaşina unui deal, se desluşeşte o turlă de biserică, pe care am putea-o identifica, fără să greşim, cu ctitoria lui Pătraşcu cel Bun.

Vecină cu Terasa, făcînd corp comun cu ea și adăugîndu-i un spor de înfiorată frumuseţe, se afla complexul de clădiri al Bărăţiei, din care nu se mai păstrează astăzi decât biserica, ascunsă cu ocrotitoare „ură de cele sfinte” îndărătul unor blocuri ce nu comunică nici o impresie estetică privitorului. Catolicismul, în Rîmnicu Vîlcea, are o vechime ce coboară, probabil, pînă în secolul al XIV – lea. Din informaţiile existente, construcţia Bărăţiei a început în secolul al XVIII-lea. Un document arată că franciscanii au cumpărat ia 20 august 1704, cu banii lui Petru Duralia, un loc de casă cu pivniță în oraş (de la un oarecare Radu Dima Almaş), loc „care este acum temelia bisericii Bărăţia”. Călugării catolici au zidit aici o casă cu cinci camere, bucătărie şi sufragerie (pe latura de vest a viitoarei Bărăţii), într-una din camere deschizînd un oratoriu, în chiar centrul oraşului, peste drum de curtea domnească. Intrarea în funcţiune a oratoriului catolic a indignat pe patri­arhul Ierusalimului Dositei, care cateriseşte pe episcopul Ilarion al Rîmnicului, printre altele, şi pentru neglijenţă în apărarea drepturilor Episcopiei, deoarece „consimțise ca ad­oratorii papii să construiască o biserică chiar în oraşul Rîmnic”(1705).

În perioada interbelică Terasa va înflori şi va cunoaşte anii ei de glorie. Ea este, acum, adevăratul centru de atracţie al oraşului. Companiile publicitare o fotografiază, turiştii trimit vederi din Rîmnic, în special, cu Terasa. Nimic spectaculos nu se întîmplă aici şi totuşi întreaga viaţă a orăşelului se concentrează în acest spaţiu avînd aspectul unei pieţe largi, bine pavată cu bucăţi pătrate de pavele şi protejată, de rîndul acesta, în partea dinspre strada General Praporgescu, de un brîu de castani falnici, ce dau o replică fastuoasă vegetaţiei bogate a Parcului. Un restaurant, pe urmă o cofetărie con­stituiau prilejul de întîlnire a localnicilor. Aici se aduna pro­tipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Sub umbreluţele de pînză colorate apăreau rochiţe albe, înspumate şi pălărioare cu voaletă, se dăruiau surîsuri, se înfiripau speranţe. La ora înserării se adunau la mese bărbaţi vîrstnici. Se discuta cu voce tare. Se juca table. Oraşul îşi trăia cu însufleţire destinul său balcanic. De pe terasă te întîmpina priveliştea odihnitoare a Parcului, cu bustul lui Alexandru Lahovari, şi biserica Buna Vestire, purtînd cu semeţie frumosul pridvor brâncovenesc.

De partea cealaltă a Parcului, după o străduţă îngustă ce supravieţuieşte încă, se întindea clădirea pretenţioasă a Simienilor, unde a funcţionat o vreme, la parter, Banca de scont. Alături, se ridica masivul edificiu cu un etaj, în stilul epocii, al Cercului militar, care fusese construit prin contribuţia ostaşilor din garnizoană. În sala de spectacole a Cercului militar, a treia ca mărime din Rîmnic, aveau loc nunţi, sărbători aniversare, botezuri, spectacole de teatru şi se desfăşurau încîntătoare baluri mascate care trezeau oraşul din somnolenţa lui provincială.

O întîmplare petrecută pe Terasă, al cărui erou e Nicolae Iorga, ne povesteşte Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”. Facînd abstracţie de rezervele pe care le păstrăm în ceea ce priveşte autenticitatea relatării, istoria e verosimilă şi edificatoare pentru spiritul provincial al urbei:

„Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică, în piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui licean, cu caiete la subţioară.

– Tinere, stii cine sînt eu?

– …!!

– Cine sînt eu, uită-te bine la mine.

– Nu ştiu, domnule.

Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat:

– Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga?

– Nu ştiu, domnule.

Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat sever pe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să se oprească în oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, dar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor.”

(…)

Terasa, care a jucat un rol atît de important în viaţa Rîmnicului, astăzi nu mai este (doar numele i se păstrează!). Edilii comunişti au acoperit-o cu o construcţie searbădă, în scopul vădit de a masca vederea Bărăţiei. Astfel, bătrîna biserică a franciscanilor, care a contribuit chiar numai prin prezenţa sa la conturarea acestui spaţiu romantic, plin de pitoresc balcanic, a fost ea însăşi, fără voie, pricina încheierii unui capitol din istoria vie a Rîmnicului. Un act barbar şi inutil am spune. În zona în care a existat Terasa pluteşte parcă duhul oraşului de odinioară pe care, poate, doar bătrînii îl mai pre­simt în clipele de obosită şi rară aducere aminte.

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 103-109.)

To kitsch or not to kitsch…

Proliferează cu spor. Ca o epidemie de gripă, în prag de toamnă, găsindu-şi repede culcuşul subversiv în organismele slăbite. Îl întâlnim mai peste tot în ţară, adesea chiar îngrijit cu duioşie de cei plătiţi să ne ocrotescă de el. Râmnicul nu se putea lăsa mai prejos. Şi a altoit în peisajul lui atât de agresat  de-a lungul timpului câteva obiecte a căror prezenţă dă frisoane estetice oricărui cetăţean neturmentat.

Picture 011Pe unii ne îngrijorează, măcar din când în când, deşi în doze mici. În 2006, în Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti a funcţionat expoziţia „Kitschul, un stil de viaţă” organizată de doamna Mihaela Pop, conferenţiar la Facultatea de Filozofie şi studenţi de la Facultatea de Istorie. Cu această ocazie, dânsa a declarat:

„El (kitsch-ul) are şi funcţie socială. Obiectele-kitsch sunt alese de posesorii lor pentru a sublinia statutul lor. Putem vorbi de un om-kitsch, de o mentalitate kitsch, axată pe fericirea imediată, facilă, pe frenezia posesivă, pe dorinţa de a avea cât mai multe obiecte”.

w (3)

Aliniat, ca tot românul verde, la procesul de „înfrumuseţare” şi „cosmetizare” al peisajului, râmniceanul cu ştaif nu a participat (deşi era îndreptăţit cu asupră de măsură!) la expoziţia sus-menţionată. Dar – în frenezia sa posesivă – şi-a adus plenar contribuţia la formarea, pe malul Olăneştiului şi nu numai, a unui om-kitsch cu o mentalitate-kitsch. După chipul şi asemănarea ‘mnealui.

w (2)

Filozoful americano-neozeelandez Denis Dutton, specialist în domeniu, spunea undeva cu îndreptăţire:

„Kitsch-ul este o caracteristică inevitabilă a unei lumi în care banii și dorința sunt răspândite mai larg decât gustul și cunoaşterea.”

Există două pericole pe care le putem ocoli. Mai întâi pericolul de a nu observa şi a nu amenda caraghioslâcurile. Apoi pericolul de a nu le sancţiona prompt, de a ne obişnui cu prezenţa lor în preajmă şi a le considera normală existenţa parazitară.

Împotriva avalanşei de prost-gust se poate interpune doar barajul unei culturi serioase, singura care poate conduce la adoptarea unei atitudini anti-kitsch.

Update 18 decembrie 2013: http://www.primariavl.ro/201312183075/primaria-municipiului/directii-si-servicii-ale-primariei/compartimentul-cultura-sport-si-tineret/precizari-privind-mutarea-monumentului-dedicat-revolutiei-din-decembrie-1989.html