Primarul Constanței, Radu Mazăre, a declarat, miercuri, că va aplica legea de ucidere în masă a câinilor maidanezi. El a precizat că întreținerea unui singur câine, în perioada de 14 zile lucrătoare, va costa 100 de euro, adică aproximativ 900 de lei pe lună. Primarul susține că este de acord să plângem uciderea câinilor și când vine vorba de miei, “să umplem mațul”.
Radu Mazăre a declarat că va fi organizată o licitaţie pentru desemnarea firmei care se va ocupa de strângerea maidanezilor, conform Mediafax. El estimează că numărul câinilor se va reduce la zero într-un an și jumătate. Primarul Constanței a adăugat că municipalitatea va cheltui 100 de euro pentru întreţinerea unui maidanez timp de două săptămâni.
El a explicat: “Mă gândeam că trebuie să alocăm 100 de euro de câine, pe nişte calcule preliminare, cu prinsul, să vedem cum îi prinde, dacă aleargă după ei cu laţul, dacă e cu tranchilizant, dar în orice caz o să găsim bani ca să aplicăm această lege. La 100 euro pe două săptămâni, pe o lună de zile ca să adăpostesc un câine ar însemna 200 de euro. 200 de euro mi se pare că e pe undeva venitul mediu, să fim serioşi mai bine iau banii ăştia şi îi dau oamenilor”.
Cât despre mustrările de conștiință ale oamenilor cu privire la uciderea în masă a câinilor, Radu Mazăre spune că “Mie nu-mi plac fariseii. Știu că ne plac animalele, ştiu că ţi-e milă de el, că nu e normal să-l omori, că avem suflet, dar când mâncăm mieii ăia care se uită cu privirea blândă la noi nu mai avem nicio problemă. Umplem maţul, stăm cu el în sus şi gâfâim şi pe ăia i-am omorât şi nu mai avem nicio mustrare de conştiinţă. Avem probleme de conştiinţă numai cu câinii, nu e în regulă”. (http://www.dcnews.ro/2013/10/mazare-despre-uciderea-maidanezilor-nu-mi-plac-fariseii/)
Etichetă: primar
Podul vrajbei noastre
La 2 iunie 2012, cu prilejul inaugurării celui de al doilea pod peste Olăneşti, fostul primar Romeo Rădulescu declara:
„Proiectul contribuie la creşterea gradului de siguranţă a circulaţiei, facilitarea accesului pietonilor şi a autovehiculelor, la reducerea poluării rezultate din emisii şi noxe. De asemenea, va creşte calitatea serviciilor publice (salvare, pompieri), se va reduce suprasolicitarea prin trafic a zonei centrale a municipiului, se vor crea condiţii optime de desfăşurare a activităţii operatorilor de transport din zonă, un acces mai rapid la serviciile medicale, de învăţământ, administrative, juridice pentru populaţia din zonă. Totodată, se va realiza o creştere a volumului şi a calităţii transportului, precum şi o satisfacere mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor”
Adaug eu:
- „Proiectul mai contribuie” la aglomerarea inutilă a traficului, dublată de o semnalizare şi marcare ce pun pe gânduri orice conducător auto. Nu trebuie să fii specialist ca să constaţi că distanţa între cele două poduri peste Olăneşti este prea mică pentru a da posibilitatea organizării fluente a circulaţiei auto într-o zonă deja aglomerată de parcările din faţa Mall-ului dar este prea mare pentru a se rezolva clar (eventual prin giraţie) această nouă problemă a centrului.
- „Proiectul mai contribuie” la încâlcirea incredibilă a circulaţiei auto, dacă ne gândim doar la existenţa în imediata vecinătate a parcărilor supraterane şi subterane de la River Plaza Mall precum şi a principalului acces spre cartierul şi parcul Zăvoi.
- „Proiectul mai contribuie” la apariţia câtorva mii de metri pătraţi de asfalt şi betoane gri într-un punct al Râmnicului pe care ni-l imaginam tot mai verde. Dacă în faza de studii preliminare, cele două surori siameze trans-olăneştene erau unite printr-o dală cuprinzând spaţii verzi amenajate (soluţie discutabilă dar cu oarecare sens), ulterior a dispărut ceea ce era mai interesant: verdele. Aşadar, printr-o graţioasă piruetă administrativă, s-a renunţat din nou la cetăţeni în favoarea maşinilor. Priviţi cei câţiva pietoni stingheri care traversează Olăneştiul pe noul pod, ca să vedeţi cum se traduce „satisfacere mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor”!
- „Proiectul mai contribuie” la cheltuirea fără rost a 5 milioane de lei (din care aproape 2 milioane din buzunarul cetăţenilor iubiţi) pentru dublarea neinspirată a podului existent. Ce-ar fi fost dacă aceste sume s-ar fi investit în construirea uneia sau mai multor parcări subterane?
- Dacă mai vorbim şi despre „un acces mai rapid la serviciile medicale, de învăţământ, administrative, juridice pentru populaţia din zonă”, atunci înţelegem că, pentru România, secolul trecut de la moartea lui Caragiale nu a fost îndestulător!
Câteva note despre şi pentru Râmnic
Într-un număr al revistei de istorie „Buridava” (despre a cărei existenţă recunosc, cu smerită ignoranţă, că nu ştiu mai nimic), domnul profesor Sorin Oane publică articolul „Ce fel de oraş este Râmnicu-Vâlcea. Un material pentru folosul primarilor Râmnicului (şi nu doar pentru ei)” (http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B10_20.pdf) care merită apreciat pentru concizia şi limpezimea cu care analizează oraşul în care trăim. Şi în care am desluşit şi oarece dragoste de loc şi de oameni, acest posibil izvor de revoltate insatisfacţii pentru un om trăitor pe aici, om pentru care mai nimic nu ar trebui să treacă neobservat.
Îmi permit aici câteva completări şi observaţii, după felicitările pe care le-am furnizat deja autorului.
Plecând de la afirmaţia unui fost edil referitoare la „profilul turistic” al Râmnicului, domnul profesor demontează mai întâi, cu argumente, acest mit în vogă (împărtăşit, de altfel, şi de alţi locuitori ai urbei, pentru care serviciile turistice au de-a dreptul o aură de „nobleţe” sau, de ce nu, sunt o alternativă la dispariţia nedorită a Oltchim-ului).
„Nu. Râmnicul nu este acum oraş turistic.”
Mai întâi pentru că „lipsesc strategiile”, spune domnul profesor. Da, deşi trăim o inflaţie de „strategii”, pe termen mic, mediu, de perspectivă, mai lung sau mai scurt, etc pe care le adoptăm cu frenezie şi pe care le părăsim imediat înlocuindu-le cu alte strategii, după interese pre sau post electorale. Desigur, nici Râmnicu Vâlcea nu face excepţie de la regulă. Orice program de perspectivă se îngroapă sau, în cel mai bun caz, se adaptează „după cum o cer interesele partidului”.
Mai apoi, pentru că „lipseşte infrastructura necesară”, afirmă domnul profesor. Eu cred că nici nu se poate ajusta o infrastructură corespunzătoare sau măcar minim-civilizată. Pentru aceasta ar fi nevoie de o voinţă politică fermă şi perseverentă (ceea ce este greu de crezut că va putea apărea într-un previzibil viitor) care să permită aplicarea unor operaţii chirurgicale dureroase asupra reţelelor urbane de orice natură (demolări, strămutări, schimbări de trasee şi gabarite, etc) şi care s-ar repercuta cu siguranţă în blestematele de voturi care domină de atâţia ani existenţa edililor. Cu o tramă stradală croită de-alungul vremurilor pentru rădvane şi căruţe, Râmnicul a suportat două explozii (la numai 40 de ani una de alta!) care l-au surprins cu totul nepregătit: cea demografică ( a anilor ’60) şi cea auto (de după ’90). Cu aşezarea sa improprie extinderii (între deal şi apă), nici nu putea să reziste. Paleativele şi micile aspirine aplicate nu au tratat boala, efectele se simt acum din ce în ce mai puternic resimţite, necesităţile ne împing de la spate iar soluţiile sunt tot mai îndepărtate…
Trebuie să spun că am ratat un moment. La începutul anilor ’70, un concurs naţional organizat de Uniunea Arhitecţilor din România a avut ca temă constituirea unui nou centru administrativ al tinerei capitale de judeţ, în zona Libertăţii. Aparent o fantezie, a fost însă unul dintre primele (şi puţinele) momente de luciditate ale autorităţilor, de gândire deschisă şi responsabilă ale acestora spre timpurile viitoare ale urbei. Dacă ideea nu ar fi fost abandonată din considerente economice (deşi concursul s-a desfăşurat până la capăt), cu siguranţă alta ar fi fost soarta municipiului. S-ar fi rezolvat circulaţia nord-sud, ar fi fost evitate demolările patrimoniului din vechea zonă centrală, amplasarea instituţiilor de interes nu s-ar mai fi făcut haotic, pe „principiul tirbuşonului”, adică pe terenurile găsite libere la un moment-dat (vezi clădirea Bibliotecii judeţeană, a Sălii de sport „Traian”, a Teatrului „Anton Pann”, etc). În puţine cuvinte, s-ar fi reuşit a se păstra câte ceva din vechea urbe dintre Capela şi Olt. De care acum ducem lipsă…
În al treilea rând, pentru că „oraşul nu are prea multe obiective şi monumente de vizitat sau arătat”. Aici mă despart de opinia domnului profesor Oane. Obiective ar cam fi, monumente încă mai există. Dar cum le punem în valoare, cum le întreţinem, cum le protejăm, cum le extindem importanţa, cum le promovăm?
În încheiere merită redate câteva afirmaţii asupra cărora ar trebui meditat:
„(…) nu avem primari visători. Am avut doar primari administratori. Adică oameni care doar asfaltează şi schimbă borduri.”
„Soarta unui oraş nu se decide la „plebicist”. Toţi primarii vâlceni invocă voinţa locuitorilor că să-şi justifice acţiunile. (…) Asta este doar făţărnicie şi prostie. Primarul trebuie să se consulte cu specialiştii.”
„Oraşul a fost frumos doar atâta timp cât a fost mic. Dar el vrea să fie mare fără să aibă nici o idee de viitor.”
Şi o speranţă. Pe care o împărtăşesc.
„Aştept aşadar primarul care să înţeleagă importanţa definirii profilului nostru de oraş, profil de la care trebuie să înceapă, de fapt, orice proiect de viitor.”
Ce mai cade din cer…
Ieri, în jurul orelor 6 şi un sfert, cetăţenul Milu Retevoi din satul Perşunari, judeţul Prahova, a fost trezit de zgomote neobişnuite suprapuse peste cotcodăcelile agitate ale păsărilor. Ieşind în grabă, îmbrăcat numai în izmene şi papuci, acesta a descoperit în curtea casei un obiect metalic ciudat care emana o căldură insuportabilă. „La început am crezut că e nebunul de Tilică, băiatul secretarului, că ăla umblă ca nebunul prin sat cu maşina lui ta’su şi n-are nici carnet şi a mai stricat nişte stîlpi de curent şi a mai omorît păsările oamenilor pe uliţă şi era s-a omoare şi pe ţaţa Rada acu vreo două luni!…” ne-a declarat domnul Retevoi. ” Dar nu. Eu cred că e vorba de avionul hipersonic fără pilot, aflat în curs de testare, Falcon Hypersonic Test Vehicle 2 (HTV-2), cu care armata americană a pierdut contactul încă de joi, la scurt timp după lansare.”
Avionul HTV-2 ar fi trebuit să atingă viteza de 21.000 de kilometri pe oră. Agenţia Statelor Unite pentru Proiecte şi Cercetare Avansată în domeniul Apărării (DARPA), care finanţează programul HTV-2 şi supraveghează testele, afirma că avionul de mici dimensiuni este capabil să atingă o viteză de 21.000 de kilometri pe oră. DARPA mai preciza că HTV-2 va fi supus unor temperaturi de 2.000 de grade Celsius dacă atinge viteza dorită în timpul testelor.
La numai trei ore după incident, Doru Bardaş, primarul comunei Cocorăşti Colţ din care face parte satul Perşunari, a convocat de urgenţă Consiliul local care a hotărît cu majoritate simplă:
1. Trecerea imediată a avionului hipersonic în domeniul privat al comunei Cocorăşti Colţ;
2. Acordarea de despăgubiri familiei Retevoi pentru pagubele provocate de armata americană (6 metri de gard de ulucă rupt, 3 găini ologite şi distrugerea în totalitate a coteţului de păsări);
3. Declararea zilei de 12 august ca zi de sărbătoare, liberă, în care se va organiza în fiecare an Festivalul şi concursul de muzică populară „Hipersonicul din Cocorăşti Colţ”.
Deoarece încă nu se cunoaşte ce şi cît combustibil consumă avionul, pînă la această oră Consiliul local nu a putut însă hotărî dacă avionul va fi utilizat pentru curse regulate Perşunari-Bucureşti sau pentru a transporta în fiecare zi elevii la singura şcoala situată în centrul comunei. O problemă o constituie şi faptul că, la viteza comunicată de oficialii americani, avionul hipersonic va ajunge la oricare din destinaţiile de mai sus chiar înainte să decoleze, fapt ce va creea serioase impedimente urcării şi coborîrii pasagerilor.
Trafic
„Sigur nu e o conferinţă despre biciclete?”, mă întreabă Matei, un amic arhitect care venise până acolo dând la pedale. Nu era despre biciclete, ci despre viaţa între clădiri şi utilizările spaţiului public, cu prilejul lansării cărţii cu acelaşi nume a arhitectului danez Jan Gehl, editată de igloomedia. (…)
La finalul anilor 60 automobilele au invadat oraşele lumii dezvoltate, iar de atunci oamenii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să le facă loc. Au apărut inginerii de trafic, care, cu multă pricepere, au reuşit să facă maşinile fericite.„La voi invazia a avut loc în urmă cu 20 de ani, însă trebuie să remarc că oamenii fac tot posibilul să-şi facă maşinile fericite, să le facă mai mult loc. E ca şi cum, cu cât avem mai multe maşini, cu atât suntem mai fericiţi,” explic Gehl. „Însă filozofia datează de pe vreme petrolului ieftin, care, apropo, nu o să mai vină niciodată!”
Capacitatea oraşului de a prelua un număr cât mai mare de automobile, fie cu ajutorul mai multor benzi de circulaţie, fie prin pasaje superioare sau prin transformarea diferitelor spaţii în parcări, este un ţel spre care tinde orice primar. Peste tot în lume există statistici cu privire la trafic. Câte maşini se duc în direcţia aia, câte în cealaltă. Dar există foarte puţine statistici despre cum folosesc oamenii oraşul, câţi traversează o anumită stradă şi cât timp petrec în diferite locuri. Traficul este foarte bine reprezentat în orice planificare urbană, nu însă şi oamenii sau comportamentul lor în oraş.
via Bucureşti, oraşul ostil – unde ar fi trebuit să fie Sorin Oprescu pe 8 iunie | Romania Libera.
Schimbați-vă „consilierii”, domnule Primar!
Nu am intenţionat, atunci când am conceput Scrisoarea deschisă adresată Consiliului Local al municipiului, şi nici nu intenţionăm să deschidem o polemică de presă. Din cel puţin două motive:
În primul rând, consider că legislaţia în domeniul urbanismului, destul de aridă şi uneori neclară chiar şi pentru profesioniştii domeniului, nu prezintă un interes special pentru cititori decât în ceea ce priveşte rezultatele vizibile ale aplicării ei, mai mult sau mai puţin iscusite.
În al doilea rând, aspectele pe care le-am comentat se refereau nu neapărat la politica de urbanism a Primăriei (domeniu de interes general asupra căruia vom reveni, poate), ci la modul în care, prin necunoaştere sau cu rea-intenţie, această politică este călcată în picioare de către cei care au responsabilitatea respectării şi îndeplinirii ei.
Pentru că vom crede în continuare că litera şi spiritul legii nu pot fi subiecte de tranzacţii sau “târguieli”! Pentru că vom crede în continuare că interesul public şi interesul privat nu sunt două noţiuni antagonice. Buna lor împletire dă măsura unei bune gestionări administrative a unei localităţi. Iar ruperea echilibrului între public şi privat dă naştere fie la o dictatură aparent „democratică”, fie la corupţie şi „şpăguială”.
S-a făcut afirmaţia surprinzătoare că întocmitorii proiectelor de urbanism „îşi asumă întreaga responsabilitate” pentru documentaţiile pe care le elaborează.
„Consilierii” domnului Primar îl dezinformeză încă odată!
Mai întâi, documentaţiile de urbanism constituie doar o bază de discuţii aplicate care, laolaltă cu consultarea reală a populaţiei şi transparenţa decizională, pot şi trebuie să creeze opinii, uneori şi divergenţe de păreri. Apoi, aceste documentaţii produc efecte doar după aprobarea lor de către forurile îndrituite de lege, în cunoştinţă de cauză şi conştiente că, din acel moment, îşi asumă întreaga responsabilitate şi se angajează să le pună în practică.
Se mai spune în Răspunsul domnului Primar la Scrisoarea deschisă că „şedinţele Comisiei de urbanism sunt disponibile spre consultare pe internet, pe pagina Primăriei”.
„Consilierii” domnului Primar îl dezinformeză iar!
Pentru că nu e deloc aşa, pe site-ul primariavl.ro sunt publicate (parţial, iar unele chiar în ziua desfaşurării acestor şedinţe!) doar extrase din proiectele ce urmează a fi supuse analizei. La solicitarea noastră de a face publice dezbaterile, ni s-a răspuns că nu intră în obligaţiile Primăriei să procedeze la difuzarea proceselor-verbale ale şedinţelor! Poate pentru că numai în acest mod ar fi fost evident că „divergenţele” din discuţii nu au fost „generate de orgolii sau motivaţii personale”, ci au fost provocate de evidenţierea încălcării unor prevederi legale, atât în eliberarea unor Certificate de urbanism cât şi în întocmirea propriu-zisă a documentaţiilor supuse avizării. Dacă acest lucru reprezintă „blocarea efectivă a activităţii Comisiei”, atunci într-adevăr se justifică (!) reducerea numărului de membri ai acesteia şi păstrarea în componenţa ei numai a celor care, din motive pe care nu vrem să le detaliem, spun DA în orice condiţii… Nu vi se pare o acţiune cunoscută, practicată cu spor în anumite momente nefaste ale istoriei noastre?
În sfârşit, aflăm că Planul Urbanistic General al municipiului Rm.Vâlcea este în curs de actualizare de către Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti.
Să fie oare adevărat? Sau „consilierii” l-au dezinformat iarăşi pe domnul Primar?
Pentru că nu avem cunoştinţă de vreo licitaţie publică pentru PUG Rm.Vâlcea la care UAUIM Bucureşti să fi participat, necum să fi câştigat! Dar poate că acum, după ce în câteva rânduri – în calitate de membru al Comisiei de urbanism – am solicitat fără succes informații referitoare la acest subiect delicat, cetăţenii municipiului vor reuşi să afle „misterioasele” căi ale licitaţiei şi contractului derivat din aceasta (stadiul lucrărilor de proiectare, termenele de predare, valoarea care se suportă din bani publici…).
Acestea fiind zise, să avem parte numai de bine! Că de rău ne-am cam săturat!…
arh.Cristian Dinulescu
(Curierul de Râmnic, 05.05.2009)
cristian dinulescu 