O întrebare retorică: De ce se urâţesc oraşele?

bust-arethia-tatarescuAr trebui, poate, să zâmbim şi să ne vedem de ale noastre ori să fim atenţi la “problemele grave ale ţării”: o statuie din Târgu Jiu va fi, cică, dată jos de pe soclu, căci nu a primit aviz de la Ministerul Culturii. Dar în spatele acestui incident “administrativ” stă o problemă cu totul serioasă.

Statuia – un bust – o înfăţişează pe Aretia Tătărescu şi a fost instalată în spaţiul public alături de bustul soţului ei, fostul fruntaş liberal Gheorghe Tătărescu. Ministerul Culturii a dat aviz negativ. Cică ar fi prea “sexoasă”, prea “voluptuoasă”: pe scurt, ar avea sânii prea mari. „Din punct de vedere artistic, s-a exagerat. Din punct de vedere estetic, înseamnă că nu corespunde cu imaginea reală a personalităţii” – zice un responsabil cultural local. Cică şi un reprezentant al Ministerului Culturii i-ar fi adus acelaşi reproş, dar sculptorul (citat de mai multe ziare şi televiziuni) nu e de acord: „Este un motiv cât se poate de subiectiv şi ţine de alte gusturi. Nu la toţi (!?) trebuie să ne placă acelaşi tip de dame, cum nici la dame (!?) nu le place acelaşi tip de macho”.

Despre ce vorbim? Şi în ce termeni? Va să zică, amplasarea unei statui în spaţiul public e o chestie de gusturi pentru „dame”?… Iar de la intenţia nobilă de omagiere a unor personalităţi din trecut se ajunge la un schimb de replici bune de spus la cârciumă? Mă tem că da. Iar cazul de la Târgu Jiu nu este unic. În general, oraşele patriei s-au umplut de statui şi alte “opere de artă” făcute şi amplasate în pripă, după gustul şi ideile vreunui primar sau ale unor consilieri locali. Tot aşa s-au dat şi nume de străzi (iar unele s-au schimbat când au venit “ceilalţi” la putere). Tot aşa s-au amplasat în parcuri şi în pieţe tot felul de năzbâtii şi kitsch-uri – de la animăluţe din becuri colorate de Crăciun la “singurul sat biblic din Europa” (?!) inaugurat zilele acestea în sectorul 3 al Capitalei. Aşa se urâţesc şi clădirile vechi, cărora li se “articulează” câte o faţadă brambura, li se pun termopane ori li se rad ornamentele originale în numele “modernizării”. Şi, mai ales, se demolează case vechi şi se construiesc blocuri urâte din sticlă. De ce? Dincolo de orice interese subterane, afaceri imobiliare şi “firme prietene” care trebuie răsplătite din bani publici, cred că mai există o cauză a urâţirii spaţiului public: incultura. Da, există corupţie şi “enterese”, dar ignoranţa are şi ea un rol. Dacă edilii sunt inculţi şi au gusturi primitive, atunci oraşele se transformă după gusturile lor. N-au bunul simţ să ceară părerea experţilor, căci ei – aleşi de popor fiind – le ştiu pe toate, nu? Iar dacă au mai şi fost prin vreun oraş occidental şi le-a plăcut ceva acolo, vin acasă şi se apucă să “implementeze” ce-au văzut şi ce-au înţeles, cu mintea lor neantrenată şi cu gusturile lor de tarabă.

Problema e că sunt lăsaţi să facă asta. Cetăţenii n-au nimic de zis. Sau dacă au, cine-i bagă în seamă? Ministerul Culturii poate să nu avizeze o statuie sau alta, dar dacă o face pe motive de “sîni prea mari” (sau pe tot felul de consideraţiuni “estetice” discutabile), atunci mai bine lipsă. Ce se amplasează în spaţiul public ar trebui decis după criterii şi proceduri serioase, nu după simple opinii (chiar şi atunci când ele sunt corecte).

Sigur, mi se va spune că ţara are “probleme serioase” (politice, economice etc.), iar eu scriu despre fleacuri. Oare ignoranţa şi incultura celor care ne conduc nu reprezintă o problemă serioasă? Şi nu cumva am avea mai puţine probleme politice şi economice dacă am alege nişte conducători – locali şi naţionali – mai inteligenţi şi mai cultivaţi?

Autor: Mircea Vasilescu (adev.ro/n44vqe) – subl.ns.

Între penibil şi ridicol (Noile statui ale Râmnicului)

Într-un oraş norocos, monumentele valoroase (şi mă refer de această dată numai la ansambluri statuare) stabilesc punctele de interes major, reperele pe care atât locuitorii cât şi cei veniţi de prin alte părţi le reţin cu precădere. Amplasamentul Porţii Brandemburg este mai (re)cunoscut decât cel al Primăriei Berlinului. Statuia lui David (chiar dacă e doar o replică) defineşte în mentalul colectiv un punct infinit mai relevant decât nu ştiu care atelier florentin de marochinărie sau decât garnizoana carabinierilor locali. Pentru asta este însă nevoie de câteva condiţii: plastica obiectelor să aibă calitatea necesară, amplasarea lor să fie gândită cu responsabilitate de cei în drept şi, nu în cele din urmă, ele să aibă potenţialul necesar de a se regăsi în gusturile cetăţenilor-privitori.

Păstrând proporţiile, peisajul Râmnicului s-a procopsit în anii din urmă cu câteva opere de artă. Monumentală. Mai mult sau mai puţin monumentale. Care păcătuiesc, după modesta mea părere, fie prin pervertirea cerinţelor estetice, fie prin amplasarea neiscusită pe socluri disproporţionate, fie prin locurile neinspirat alese.

Hidosica„Revoluţionarul în pantaloni scurţi” din faţa Prefecturii ocupă de departe primul loc în topul nereuşitelor. A fost de la început o surpriză pentru râmniceni. Neplăcută. Nu atât prin contradictoriile păreri privind participarea râmnicenilor la evenimentele din 1989 (asta-i altă poveste!), cât prin – ca să fiu elegant – lipsa de iscusinţă a autorului. În ceea ce priveşte reacţia privitorilor, este semnificativ un comentariu anonim (pentru care autorul ar merita felicitat) :

„Edilii ar trebui să înţeleagă că orice intervenţie în peisajul urban nu se poate face doar după chipul şi asemănarea lor; că fiecare pas trebuie sa însemne act de cultură durabil. Cetăţenii se trezesc cu tot felul de artefacte, unele dintre ele hidoase chiar, care nu se încadrează nicicum, fie din lipsa caracteristicilor estetice, fie din lipsa semnificaţiei. Ambiţia edililor de a face de capul lor totul, fără consultarea specialiţtilor, lasă în urmă adevărate răni, uneori greu de reparat şi adeseori costisitoare. Statuia cu pricina nu are ce căuta acolo! Femeia cu hârdăul pe cap (vă mai amintiti de ea?) s-a întors, sub altă formă…”

George ŢărneaUn alt exemplu este statuia poetului George Ţărnea din Parcul Mircea cel Bătrân, anostă şi inexpresivă, ofensând de-a dreptul memoria celor care l-au cunoscut pe sensibilul poet. Nu e de ajuns disproporţia siluetei, care sugerează că un bust iniţial a fost completat de sculptor cu un costum de haine pentru care bronzul (sau banul?) a fost însă insuficient! Dar la nereuşită contribuie şi amplasarea care face ca, privită dinspre Bulevardul Tudor Vladimirescu, silueta intrigă şi nedumereşte.

Nici Spiru Haret, I.Gh.Duca sau mai puţin cunoscutul (dar o personalitate a Râmnicului de altădată)  Grigore Procopiu nu au fost mai norocoşi. Bustuleţele lor meschine (unele vopsite în alb de o pensulă necruţătoare), aruncate pe unde nici cu gândul nu gândeşti, jignesc inteligenţa oricărui privitor.

Profesorul Allan A. Metcalf, ca orice american care se respectă, a emis concis, cu o precizie anglo-saxonă, o definiţie a pseudoartei ce propăşeşte prostul gust:

„Kitschul este cel mai bine definit ca arta care ţinteşte sus şi cade jos. Este monumentală, dar în sensul în care aşa-zisa lucrare artistică stă ca un monument de prost gust.”

O lucrare de şevalet nereuşită se ascunde, cu puţin noroc, într-o galerie de artă. La umbra altor opere de valoare. O sculptură de mici dimensiuni, fără valoare, se poate ţine acasă, pe noptiera sau pe televizorul autorului. O tapiserie îmbâcsită de platitudine poate fi călcată în picioare de copiii neastâmpăraţi. Sau atârnată pe peretele dinspre baie. Dar arta monumentală, de mari dimensiuni, unde s-o pui, dacă nu în parcuri, pe străzi, în grădini sau în faţa unor clădiri publice?

Câteva note despre şi pentru Râmnic

rmvl

Ramnicu-Valcea-1

Într-un număr al revistei de istorie „Buridava” (despre a cărei existenţă recunosc, cu smerită ignoranţă, că nu ştiu mai nimic), domnul profesor Sorin Oane publică articolul „Ce fel de oraş este Râmnicu-Vâlcea. Un material pentru folosul primarilor Râmnicului (şi nu doar pentru ei)”  (http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B10_20.pdf) care merită apreciat pentru concizia şi limpezimea cu care analizează oraşul în care trăim. Şi în care am desluşit şi oarece dragoste de loc şi de oameni, acest posibil izvor de revoltate insatisfacţii pentru un om trăitor pe aici, om pentru care mai nimic nu ar trebui să treacă neobservat.

Îmi permit aici câteva completări şi observaţii, după felicitările pe care le-am furnizat deja autorului.

Plecând de la afirmaţia unui fost edil referitoare la „profilul turistic” al Râmnicului, domnul profesor demontează mai întâi, cu argumente, acest mit în vogă (împărtăşit, de altfel, şi de alţi locuitori ai urbei, pentru care serviciile turistice au de-a dreptul o aură de „nobleţe” sau, de ce nu, sunt o alternativă la dispariţia nedorită a Oltchim-ului).

„Nu. Râmnicul nu este acum oraş turistic.”

Mai întâi pentru că „lipsesc strategiile”, spune domnul profesor. Da, deşi trăim o inflaţie de „strategii”, pe termen mic, mediu, de perspectivă, mai lung sau mai scurt, etc pe care le adoptăm cu frenezie şi pe care le părăsim imediat înlocuindu-le cu alte strategii, după interese pre sau post electorale. Desigur, nici Râmnicu Vâlcea nu face excepţie de la regulă. Orice program de perspectivă se îngroapă sau, în cel mai bun caz, se adaptează „după cum o cer interesele partidului”.

Mai apoi, pentru că „lipseşte infrastructura necesară”, afirmă domnul profesor. Eu cred că nici nu se poate ajusta o infrastructură corespunzătoare sau măcar minim-civilizată. Pentru aceasta ar fi nevoie de o voinţă politică fermă şi perseverentă (ceea ce este greu de crezut că va putea apărea într-un previzibil viitor) care să permită aplicarea unor operaţii chirurgicale dureroase asupra reţelelor urbane de orice natură (demolări, strămutări, schimbări de trasee şi gabarite, etc) şi care s-ar repercuta cu siguranţă în blestematele de voturi care domină de atâţia ani existenţa edililor. Cu o tramă stradală croită de-alungul vremurilor pentru rădvane şi căruţe, Râmnicul a suportat două explozii (la numai 40 de ani una de alta!) care l-au surprins cu totul nepregătit: cea demografică ( a anilor ’60) şi cea auto (de după ’90). Cu aşezarea sa improprie extinderii (între deal şi apă), nici nu putea să reziste. Paleativele şi micile aspirine aplicate nu au tratat boala, efectele se simt acum din ce în ce mai puternic resimţite, necesităţile ne împing de la spate iar soluţiile sunt tot mai îndepărtate…

Trebuie să spun că am ratat un moment. La începutul anilor ’70, un concurs naţional organizat de Uniunea Arhitecţilor din România a avut ca temă constituirea unui nou centru administrativ al tinerei capitale de judeţ, în zona Libertăţii. Aparent o fantezie, a fost însă unul dintre primele (şi puţinele) momente de luciditate ale autorităţilor, de gândire deschisă şi responsabilă ale acestora spre timpurile viitoare ale urbei. Dacă ideea nu ar fi fost abandonată din considerente economice (deşi concursul s-a desfăşurat până la capăt), cu siguranţă alta ar fi fost soarta municipiului. S-ar fi rezolvat circulaţia nord-sud, ar fi fost evitate demolările patrimoniului din vechea zonă centrală, amplasarea instituţiilor de interes nu s-ar mai fi făcut haotic, pe „principiul tirbuşonului”, adică pe terenurile găsite libere la un moment-dat (vezi clădirea Bibliotecii judeţeană, a Sălii de sport „Traian”, a Teatrului „Anton Pann”, etc). În puţine cuvinte, s-ar fi reuşit a se păstra câte ceva din vechea urbe dintre Capela şi Olt. De care acum ducem lipsă…

În al treilea rând, pentru că „oraşul nu are prea multe obiective şi monumente de vizitat sau arătat”. Aici mă despart de opinia domnului profesor Oane. Obiective ar cam fi, monumente încă mai există. Dar cum le punem în valoare, cum le întreţinem, cum le protejăm, cum le extindem importanţa, cum le promovăm?

În încheiere merită redate câteva afirmaţii asupra cărora ar trebui meditat:

„(…) nu avem primari visători. Am avut doar primari administratori. Adică oameni care doar asfaltează şi schimbă borduri.”

„Soarta unui oraş nu se decide la „plebicist”. Toţi primarii vâlceni invocă voinţa locuitorilor că să-şi justifice acţiunile. (…) Asta este doar făţărnicie şi prostie. Primarul trebuie să se consulte cu specialiştii.”

„Oraşul a fost frumos doar atâta timp cât a fost mic. Dar el vrea să fie mare fără să aibă nici o idee de viitor.”

Şi o speranţă. Pe care o împărtăşesc.

„Aştept aşadar primarul care să înţeleagă importanţa definirii profilului nostru de oraş, profil de la care trebuie să înceapă, de fapt, orice proiect de viitor.”