Bijuteria de la Inăteşti

În curtea Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă biserica cu hramul „Buna Vestire“ care, la prima vedere, dinspre răsărit, seamănă cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească.

Photo: Din trecutul Schitului Inăteşti din Râmnicu Valcea</p><p>În curtea clădirii Seminarului „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea se conservă o frumoasă biserică, cu hramul „Buna Vestire“, care la prima vedere, dinspre răsărit, ar semăna cu o veche culă oltenească. Arhitectura monumentului trădează stilul epocii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, cu o pronunţată amprentă brâncovenească. Spunem că se aseamănă cu o culă deoarece, alături de obişnuitele abside de la naos, în partea altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv veşmântar.<br />De asemenea, biserica are o turlă deasupra naosului cu o înălţime apreciabilă, care îi conferă spaţiu. Intrarea se face printr-un pridvor format din coloane sculptate în piatră şi cu scena Judecăţii de Apoi, imagine specifică lăcaşurilor olteneşti din acea perioadă. Încă se mai păstrează ancadramentul cu motive florale din jurul uşii, tot aşa cum întâlnim la ferestre.<br />Portalul este străjuit de pisania cu litere chirilice, care ne spune că biserica a fost ridicată la 1747. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Ulterior, la restaurare s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti.<br />Ulterior, va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.<br />La 1903, biserica fostului Schit Inăteşti a fost reparată şi transformată în lăcaş al Parohiei „Buna Vestire“. Patru ani mai târziu, paroh a fost numit preotul Grigore Predescu, absolvent al Seminarului Teologic inferior. Parohia avea ca filii bisericile: „Sfântul Dimitrie“ (1786), „Sfântul Gheorghe“ (1863) şi „Sfântul Ioan Botezătorul“ (1817) şi 433 de familii, respectiv 1.249 de suflete. Între 1925 şi 1926, biserica a fost reparată din nou, pe lângă aceasta funcţionând un cămin cultural, o bibliotecă, o cantină şcolară şi „patronajul parohial“, o iniţiativă pentru ajutorarea săracilor.<br /> În perioada interbelică aici a slujit preotul Grigore Rădoescu, fost director al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ şi al Liceului „Alexandru Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea şi membru în Adunarea eparhială. </p><p>sursa ->http://www.ziarullumina.ro

Pridvorul bisericii este deschis, fiind sprijinit pe stâlpi sculptaţi în piatră, care se presupune că provin de la vechea biserică. Acelaşi lucru se crede şi despre ancadramentele din piatră care conturează ferestrele. Uşa de la intrare este şi ea străjuită de un frumos ancadrament sculptat în piatră.

inatesti 1În zona altarului, biserica are alte două abside, cu rol de proscomidie, respectiv diaconicon (veşmântar).

inatesti 2

Pictura bisericii a fost executată între anii 1751-1753.

inatesti 3

Pisania cu litere chirilice ne spune că biserica a fost ridicată la 1747 de către „jupânii Moldoveanu şi Grigorie” din Sibiu. În pronaos, regăsim tabloul votiv al ctitorilor şi cel al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al fraţilor episcopi Grigorie şi Climent ai Râmnicului. Mai târziu, la restaurare, s-a adăugat portretul domnitorului Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail voievod, care, potrivit tradiţiei, ar fi fost primii ctitori ai acestui lăcaş. (În fapt, la 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân întărea printr-un hrisov mai multe moşii Mănăstirii Cozia, printre care şi cea de la Inăteşti)Ulterior, aici va fi fost un metoc al Coziei pe lângă Episcopia Râmnicului din vecinătate. Lăcaşul a îndeplinit rolul de biserică de schit până la secularizare, când a fost vândut de stat. A funcţionat ca paraclis pe moşia boierului Olănescu, după ce, o vreme, chiliile au fost spaţii pentru arest preventiv.

De-a lungul vremii, biserica Schitului Inatesti a fost refăcută de mai multe ori, după cum urmeaza: 1862-1864; 1902-1903; 1991-1998, când se realizează consolidarea interioară şi exterioară, precum şi restaurarea integrală a picturii originale.

inatesti 4
Releveu 1961
inatesti 5
Releveu 1961
inatesti 6
Releveu 1961
inatesti 8
Releveu 1961
inatesti 7
Releveu 1961

Auto-băgarea în seamă

Mai în glumă, mai în serios, inegalabilul Petre Ţuţea îşi mărturisea cândva intenţia, ratată din nefericire, de a compune o teză de doctorat cu subiectul „Băgarea în seamă la români”. Nici nu pot să-mi imaginez ce monument ar fi clădit inteligenţa explozivă a domniei sale dacă analiza respectivă ar fi apucat să fiinţeze! Pentru că material de studiu ar fi avut destul.

Aşa, de un parexamplu, odată cu expunerea acestui blog pe tarabă mi-am asumat şi riscurile prezenţei în spaţiul public. Păstrând însă proprietatea personală asupra conţinutului şi libertatea de a-l administra după bunul meu plac, deopotrivă cu respectarea dreptului fiecărui trecător prin el de a-şi exprima opiniile.

Dar mi se pare o impardonabilă pierdere de vreme să răspund comentariilor prin care cineva îşi dă cu părerea fără a-şi da mai întâi osteneala necesară să parcurgă expunerea până la capăt.

Aşa cum crezi că extragerea din context a unui citat (pe care îl consideri izvorâtor şi susţinător al propriilor convingeri) te ajută să îţi argumentezi concluziile tale neclintite, comentarea părţii (cu acelaşi scop) fără a citi întregul este la fel de dăunătoare.

Sunt de părere că un enunţ valabil conţinând un adevăr sau o constatare care se potriveşte momentului actual, istoriei trecute sau viitorului, nu poate fi aruncat la gunoi doar pentru că autorul a fost afemeiat sau alcoolic sau nu s-a spălat pe dinţi înainte de culcare.

Din fericire, adevărul nu depinde de puterea staţiei de amplificare, nici de graiul în care este rostit. Şi nu depinde nici de calitatea urechilor care îl înregistrează sau a minţii care îl primeşte (sau nu, după voia fiecăruia).

A ne ofusca pe nepusă masă doar pentru că 1+1=2 a fost spus de cineva care nu ne place nouă (sau nu mai e la modă azi, că mâine nu se ştie…) nu face decât să arate celorlalţi muritori că al nostru orgoliu este cam supradimensionat…

Ne cam băgăm singuri în seamă, adicătălea!

Între penibil şi ridicol (Noile statui ale Râmnicului)

Într-un oraş norocos, monumentele valoroase (şi mă refer de această dată numai la ansambluri statuare) stabilesc punctele de interes major, reperele pe care atât locuitorii cât şi cei veniţi de prin alte părţi le reţin cu precădere. Amplasamentul Porţii Brandemburg este mai (re)cunoscut decât cel al Primăriei Berlinului. Statuia lui David (chiar dacă e doar o replică) defineşte în mentalul colectiv un punct infinit mai relevant decât nu ştiu care atelier florentin de marochinărie sau decât garnizoana carabinierilor locali. Pentru asta este însă nevoie de câteva condiţii: plastica obiectelor să aibă calitatea necesară, amplasarea lor să fie gândită cu responsabilitate de cei în drept şi, nu în cele din urmă, ele să aibă potenţialul necesar de a se regăsi în gusturile cetăţenilor-privitori.

Păstrând proporţiile, peisajul Râmnicului s-a procopsit în anii din urmă cu câteva opere de artă. Monumentală. Mai mult sau mai puţin monumentale. Care păcătuiesc, după modesta mea părere, fie prin pervertirea cerinţelor estetice, fie prin amplasarea neiscusită pe socluri disproporţionate, fie prin locurile neinspirat alese.

Hidosica„Revoluţionarul în pantaloni scurţi” din faţa Prefecturii ocupă de departe primul loc în topul nereuşitelor. A fost de la început o surpriză pentru râmniceni. Neplăcută. Nu atât prin contradictoriile păreri privind participarea râmnicenilor la evenimentele din 1989 (asta-i altă poveste!), cât prin – ca să fiu elegant – lipsa de iscusinţă a autorului. În ceea ce priveşte reacţia privitorilor, este semnificativ un comentariu anonim (pentru care autorul ar merita felicitat) :

„Edilii ar trebui să înţeleagă că orice intervenţie în peisajul urban nu se poate face doar după chipul şi asemănarea lor; că fiecare pas trebuie sa însemne act de cultură durabil. Cetăţenii se trezesc cu tot felul de artefacte, unele dintre ele hidoase chiar, care nu se încadrează nicicum, fie din lipsa caracteristicilor estetice, fie din lipsa semnificaţiei. Ambiţia edililor de a face de capul lor totul, fără consultarea specialiţtilor, lasă în urmă adevărate răni, uneori greu de reparat şi adeseori costisitoare. Statuia cu pricina nu are ce căuta acolo! Femeia cu hârdăul pe cap (vă mai amintiti de ea?) s-a întors, sub altă formă…”

George ŢărneaUn alt exemplu este statuia poetului George Ţărnea din Parcul Mircea cel Bătrân, anostă şi inexpresivă, ofensând de-a dreptul memoria celor care l-au cunoscut pe sensibilul poet. Nu e de ajuns disproporţia siluetei, care sugerează că un bust iniţial a fost completat de sculptor cu un costum de haine pentru care bronzul (sau banul?) a fost însă insuficient! Dar la nereuşită contribuie şi amplasarea care face ca, privită dinspre Bulevardul Tudor Vladimirescu, silueta intrigă şi nedumereşte.

Nici Spiru Haret, I.Gh.Duca sau mai puţin cunoscutul (dar o personalitate a Râmnicului de altădată)  Grigore Procopiu nu au fost mai norocoşi. Bustuleţele lor meschine (unele vopsite în alb de o pensulă necruţătoare), aruncate pe unde nici cu gândul nu gândeşti, jignesc inteligenţa oricărui privitor.

Profesorul Allan A. Metcalf, ca orice american care se respectă, a emis concis, cu o precizie anglo-saxonă, o definiţie a pseudoartei ce propăşeşte prostul gust:

„Kitschul este cel mai bine definit ca arta care ţinteşte sus şi cade jos. Este monumentală, dar în sensul în care aşa-zisa lucrare artistică stă ca un monument de prost gust.”

O lucrare de şevalet nereuşită se ascunde, cu puţin noroc, într-o galerie de artă. La umbra altor opere de valoare. O sculptură de mici dimensiuni, fără valoare, se poate ţine acasă, pe noptiera sau pe televizorul autorului. O tapiserie îmbâcsită de platitudine poate fi călcată în picioare de copiii neastâmpăraţi. Sau atârnată pe peretele dinspre baie. Dar arta monumentală, de mari dimensiuni, unde s-o pui, dacă nu în parcuri, pe străzi, în grădini sau în faţa unor clădiri publice?

Câteva note despre şi pentru Râmnic

rmvl

Ramnicu-Valcea-1

Într-un număr al revistei de istorie „Buridava” (despre a cărei existenţă recunosc, cu smerită ignoranţă, că nu ştiu mai nimic), domnul profesor Sorin Oane publică articolul „Ce fel de oraş este Râmnicu-Vâlcea. Un material pentru folosul primarilor Râmnicului (şi nu doar pentru ei)”  (http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B10_20.pdf) care merită apreciat pentru concizia şi limpezimea cu care analizează oraşul în care trăim. Şi în care am desluşit şi oarece dragoste de loc şi de oameni, acest posibil izvor de revoltate insatisfacţii pentru un om trăitor pe aici, om pentru care mai nimic nu ar trebui să treacă neobservat.

Îmi permit aici câteva completări şi observaţii, după felicitările pe care le-am furnizat deja autorului.

Plecând de la afirmaţia unui fost edil referitoare la „profilul turistic” al Râmnicului, domnul profesor demontează mai întâi, cu argumente, acest mit în vogă (împărtăşit, de altfel, şi de alţi locuitori ai urbei, pentru care serviciile turistice au de-a dreptul o aură de „nobleţe” sau, de ce nu, sunt o alternativă la dispariţia nedorită a Oltchim-ului).

„Nu. Râmnicul nu este acum oraş turistic.”

Mai întâi pentru că „lipsesc strategiile”, spune domnul profesor. Da, deşi trăim o inflaţie de „strategii”, pe termen mic, mediu, de perspectivă, mai lung sau mai scurt, etc pe care le adoptăm cu frenezie şi pe care le părăsim imediat înlocuindu-le cu alte strategii, după interese pre sau post electorale. Desigur, nici Râmnicu Vâlcea nu face excepţie de la regulă. Orice program de perspectivă se îngroapă sau, în cel mai bun caz, se adaptează „după cum o cer interesele partidului”.

Mai apoi, pentru că „lipseşte infrastructura necesară”, afirmă domnul profesor. Eu cred că nici nu se poate ajusta o infrastructură corespunzătoare sau măcar minim-civilizată. Pentru aceasta ar fi nevoie de o voinţă politică fermă şi perseverentă (ceea ce este greu de crezut că va putea apărea într-un previzibil viitor) care să permită aplicarea unor operaţii chirurgicale dureroase asupra reţelelor urbane de orice natură (demolări, strămutări, schimbări de trasee şi gabarite, etc) şi care s-ar repercuta cu siguranţă în blestematele de voturi care domină de atâţia ani existenţa edililor. Cu o tramă stradală croită de-alungul vremurilor pentru rădvane şi căruţe, Râmnicul a suportat două explozii (la numai 40 de ani una de alta!) care l-au surprins cu totul nepregătit: cea demografică ( a anilor ’60) şi cea auto (de după ’90). Cu aşezarea sa improprie extinderii (între deal şi apă), nici nu putea să reziste. Paleativele şi micile aspirine aplicate nu au tratat boala, efectele se simt acum din ce în ce mai puternic resimţite, necesităţile ne împing de la spate iar soluţiile sunt tot mai îndepărtate…

Trebuie să spun că am ratat un moment. La începutul anilor ’70, un concurs naţional organizat de Uniunea Arhitecţilor din România a avut ca temă constituirea unui nou centru administrativ al tinerei capitale de judeţ, în zona Libertăţii. Aparent o fantezie, a fost însă unul dintre primele (şi puţinele) momente de luciditate ale autorităţilor, de gândire deschisă şi responsabilă ale acestora spre timpurile viitoare ale urbei. Dacă ideea nu ar fi fost abandonată din considerente economice (deşi concursul s-a desfăşurat până la capăt), cu siguranţă alta ar fi fost soarta municipiului. S-ar fi rezolvat circulaţia nord-sud, ar fi fost evitate demolările patrimoniului din vechea zonă centrală, amplasarea instituţiilor de interes nu s-ar mai fi făcut haotic, pe „principiul tirbuşonului”, adică pe terenurile găsite libere la un moment-dat (vezi clădirea Bibliotecii judeţeană, a Sălii de sport „Traian”, a Teatrului „Anton Pann”, etc). În puţine cuvinte, s-ar fi reuşit a se păstra câte ceva din vechea urbe dintre Capela şi Olt. De care acum ducem lipsă…

În al treilea rând, pentru că „oraşul nu are prea multe obiective şi monumente de vizitat sau arătat”. Aici mă despart de opinia domnului profesor Oane. Obiective ar cam fi, monumente încă mai există. Dar cum le punem în valoare, cum le întreţinem, cum le protejăm, cum le extindem importanţa, cum le promovăm?

În încheiere merită redate câteva afirmaţii asupra cărora ar trebui meditat:

„(…) nu avem primari visători. Am avut doar primari administratori. Adică oameni care doar asfaltează şi schimbă borduri.”

„Soarta unui oraş nu se decide la „plebicist”. Toţi primarii vâlceni invocă voinţa locuitorilor că să-şi justifice acţiunile. (…) Asta este doar făţărnicie şi prostie. Primarul trebuie să se consulte cu specialiştii.”

„Oraşul a fost frumos doar atâta timp cât a fost mic. Dar el vrea să fie mare fără să aibă nici o idee de viitor.”

Şi o speranţă. Pe care o împărtăşesc.

„Aştept aşadar primarul care să înţeleagă importanţa definirii profilului nostru de oraş, profil de la care trebuie să înceapă, de fapt, orice proiect de viitor.”

Rîmnicul şi Isisul

„Omul de afaceri Nicolae Sofianu a promis că în curtea Centrului Expoziţional Troianu, sculptorul Paul Popescu va construi cea mai mare statuie a zeiţei egiptene Isis din Europa, care va avea în jur de 14 metri. Sculptura va fi amplasată în curtea Centrului, unde mai există, din câte am aflat, o replică mai mică a zeiţei, care atinge un metru. Desăvârşirea operei de artă va dura peste trei ani şi se anunţă a fi un produs artistic spectaculos. (…) Originile zeiței Isis sunt necunoscute, deși se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeități egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume.” (via Nicolae Sofianu va avea cea mai înaltă Isis din Europa | Vocea Valcii – 6 octombrie 2011)

Nu mă lăsaţi! Ciupiţi-mă, călcaţi-mă pe pantof sau daţi-mi o castană, ca să mă trezesc!

La început am crezut că nu citesc eu bine: poate că nu este vorba de Isis, ci de Ibis sau Isus… Ceea ce tot ar fi comportat discuţii dar, oricum, s-ar fi plecat de la o temă cît de cît logică. Recitind am înţeles însă că tocmai zeiţa egipteană este subiectul unui nou monument ce va apărea peste trei ani în Rîmnicul Vîlcea!

Pe lîngă „Piramidele” de pe Valea Stăncioiului (monumente ale naturii aflate la cîţiva kilometri, în cartierul Goranu), Isis îşi găseşte locul meritat în Rîmnicul Vîlcea… Iar în compania „monumentelor” pietroase, incitante şi diforme din mai toate giratoriile oraşului, ideea apariţiei unei statui cu asemenea subiect nu ne mai miră. Doar ne stupefiază. În sfîrşit, Rîmnicul îşi va găsi identitatea: statuia unei zeiţe egiptene la Rîureni! Vorba lui Bulă: „Asta ne mai lipsea!” Adio Statuia Independenţei, adio Parcul Zăvoi, adio Mircea cel Bătrîn! Dragă Isis, bine ai venit!

Fac precizarea că nu am nimic personal nici cu Egiptul, nici cu Mubarak, nici cu Delta Nilului, nici cu Isis. Îmi pun doar o singură întrebare: cum funcţionează gîndirea cuiva care se hotărăşte dintr-odată să ridice un monument închinat unei zeităţi egiptene într-o vatră de istorie a României? Răspunsul poate fi găsit doar în dorinţa obsesivă a cuiva de a deveni un Mecena local. Dorinţă care unora ne poate îmbîrliga cărările minţii.

Domnule Sofianu, arta de a face bani este doar o expresie. Ea nu aşează în niciun caz mercantilismul, dorinţa de a face bani, afacerile (mai mult sau mai puţin curate) în rîndul artelor frumoase. Vă amintiţi de unul dintre miliardarii de carton apăruţi după 89 care şi-a construit un turn Eiffel şi un Dallas pe terenurile Bărăganului proprietate personală, încîntat de realizare? O fi vreo diferenţă? Om fi mers noi înainte, măcar în acest domeniu, în aceşti ultimi 20 de ani?

Eu tot mai nădăjduiesc că totul este o glumă sau o informaţie falsă. Vă rog, spuneţi-mi că-i aşa! Pentru că nu este vorba numai despre cîţiva pitici de grădină pe care domnul Sofianu ar putea să şi-i împrăştie peste tot în curtea casei, după voia, banii şi muşchii domniei sale!

PS – În altă ordine de idei şi pentru cine nu realizează amploarea monumentului, fac precizarea că un bloc cu patru etaje are doar 11 metri, cu vreo trei metri mai mic deci Isis-ul preconizat! Oare nu cumva o fi nevoie şi de o autorizaţie de construcţie bazată pe un studiu de amplasament pentru o construcţie de asemenea dimensiuni? Sau chiar de un aviz al Ministerului Culturii?