Fascinația romanului în fața escrocilor

Bun! Şi atât de evident, încât te întrebi cui foloseşte…

Politica ta

history-con-manVali Petcu l-a prins pe Sima Cristian cu o minciunica si omul din Elvetia, sensibil, a simtit nevoia sa explice printr-o reactie cel putin amuzanta : lasa bai , nu mai vorbi ca stiu eu cum ai luat  un plic cu 2000 de la Vintu. Intre noi fie vorba, daca tot nu are memoria cifrelor, brokerul-escroc autoexilat putea sa scrie si el un 5000 acolo, ca sa fie masa bogata.
In fine, plecand de la snoava asta, hai sa ne gandim cati escroci, unii deja condamnati, bat campii uneori zilnic despre cate luna si in stele, de la analize politice sau scenarii cu spioni pana la povesti nemuritoare autobiografice  : Voiculescu, S.O.Vintu, S.R.Stanescu, Udrea Elena si lista ramane deschisa. Ce  mai poate reabilita credibilitatea acestor oameni, de ce mai pune destula lume botul la gogoritele lor ?
Cred ca e vorba despre fascinatia romanului in fata escrocului.
„Uite al dracu’ X cum s-a descurcat si i-a…

Vezi articol original 140 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Domnişoara Maricica loveşte iar!

1Românul se pricepe la fotbal, e născut poet şi se trage tot timpul din Traian şi Decebal.

Eu aş mai adăuga, fiind în branşă, că românul se pricepe deopotrivă la arhitectură şi urbanism.

Când este întrebat, are opiniuni ferme despre felul în care arată oraşul lui, amintiri despre cât de frumos era acesta în vremea tinereţii lui şi imagini de nezdruncinat despre cum ar trebui să arate acesta peste ani.

Se extaziază copios şi intelectual în faţa unei dărăpănături cu pridvor (tradiţia noastră strămoşească, nu?), la fel cum e topit după „saivanul” cu două etaje şi zece camere, vosit în albastru şi oranj, al vecinului (suntem şi noi moderni, nu?).

Îi plac construcţiile rubensiene, neapărat cu arcade (chiar vopsite cu pensula pe tencuială) şi lucarne multe (iar tradiţia!). Îi plac garajele la subsol (în care îşi depozitează borcanele cu gogoşari, butoiul cu varză şi cufărul cu cărţi moştenite) şi mansardele (în care nu urcă decât de câteva ori pe an, să şteargă praful sau să verifice câte ţigle s-au spart peste iarnă). Îi plac şemineele cu lemne din ipsos scăldate în lumina roş-portocalie a becurilor.

Înjură strămoşeşte că nu are unde să parcheze când iese la cumpărături cu familia şi, enervat, lasă maşina cloşcă pe trotuar, de obicei lângă parcarea alăturată (liberă, dar cu plată).

Este nemulţumit că maşina Salvării nu are loc să ajungă până la mama-soacră dar nici el, nici vecinii nu ar ceda  o jumătate de metru din propriul teren pentru ca strada în cauză să fie adusă la dimensiuni normale.

Şi aşa mi-am adus aminte iar de domnişoara Maricica, cea care prăjea cartofi şi făcea politică, concomitent şi în acelaşi timp…

Gunoiul de sub preş

Românul are somnul bun şi greu. Din care nu-l trezeşte decât un eveniment deosebit : o catastrofă, un accident, un cutremur, o inundaţie, un viscol, ceva cu totul ieşit din domolul mers al unei vieţi obişnuite. Sforăie cu nesaţ, visează că va avea cândva mulţi bani şi se întoarce de pe o parte pe alta înjurând, din principiu, situaţia.

În tot acest timp, sub preş se adună gunoiul: obiceiurile de neam prost, resentimentele faţă de cei mai cu minte ca el, admiraţia pentru şmecherii hăhăitori pe care îi votează periodic, dorinţa de chilipiruri nemeritate, afacerile care aduc profituri cât mai grase şi cât mai iuţi, ura faţă de vecin şi capra acestuia, automulţumirea fără motiv, minciunile deşănţate capabile să ascundă greşelile proprii, incompetenţa, mitocănia admirată şi ridicată la rang de virtute, bolnăviciosul complex de inferioritate amestecat în aceeaşi soluţie cu suficienţa idioată de „popor ales”, curvăsăreala aducătoare de sinecuri şi posturi nemeritate dar bine plătite, legi cel mai adesea proaste sau pe care, dacă se întâmplă să fie bune, nu are cine să le aplice.

Din când în când, destul de rar, ceva sau cineva ridică un colţ al preşului. Şi atunci, o parte din gunoiul rău mirositor iese la iveală.

Un copil moare muşcat de câini. Românul se agită, scoate la iveală o lege, apoi amână nesimţit de mult naşterea instrucţiunilor de aplicare a ei până când somnul îi revine pe la gene, uşurel. Fără ca vreun ipochimen responsabil de siguranţa noastră, a tuturor plătitorilor de impozite, să fie pus la colţ, pe coji de nucă.

O explozie la o instalaţie de gaz, aparent verificată (potrivit procedurilor, desigur), omoară oameni. Românul îşi întrerupe picoteala, găseşte câţiva mici ţapi ispăşitori şi apoi se culcă liniştit. Fără ca adevăraţii vinovaţi, care nu şi-au făcut treaba, să fie deranjaţi.

Un avion se prăbuşeşte în pădure (nu în deşert sau în jungla Amazonului), câţiva oameni mor, câţiva oameni scapă ca prin minune şi sunt descoperiţi, după ore bune de căutări. Nu de către cei care sunt pregătiţi şi dotaţi, pe bani buni, tocmai în acest scop, ci de câţiva localnici cu felinare şi credinţă în Dumnezeu. Românul se trezeşte brusc, face ochii mari, cu  surprindere, găseşte câteva personaje (majoritatea bubuitor de proaste) cu care dă uşurel de pământ, după care îşi aranjează, din nou, perna sub cap.

Dacă vrem să ne facem vreodată bine, prin noi înşine, ar cam fi cazul să tragă cineva preşul în întregime. Astfel încât duhoarea să-l trezească pe român şi să-l facă să înţeleagă că incompetenţa unor lipitori de afişe puşi în funcţii înalte nu poate conduce o ţară. Iar minciunile (în care nepricepuţii cu ştaif se încurcă mereu şi fără ruşine) nu fac decât să amâne o prăbuşire previzibilă.

Când s-a născut El…

teiul-lui-eminescu

Ce minune s-a petrecut atunci când s-a născut El?

Oare ce ordine dumnezeiască a aliniat astrele atunci când s-a născut El?

Şi cum au foşnit codrii şi cum au cântat apele atunci când s-a născut El?

Generaţii întregi s-au iscat, au trudit şi au plecat pentru ca să apară, din acest pământ, El!

Cum ar fi sunat limba română fără El? Cum ne-am fi îndrăgostit şi cum am fi iubit fără El? Şi cum am fi murit fără El?

Şi, mai ales, cât de români am mai fi fost acum, fără acea zi de 15 ianuarie în care prea puţin darnicele ursitoare ale geniului s-au apropiat cu duioşie, în sfârşit, de El şi de acest popor?

Naşterea lui a fost ca o lovitură de bardă dată de Cel Atotputernic culturii şi istoriei noastre. Prin care le-a despărţit, pentru veşnicie, în două: înainte şi după Eminescu

Întrebări la început de an

Trebuie să acceptăm faptul că termenii folosiţi în urările de sărbători sunt, în majoritatea cazurilor, nişte convenţii. Plăcute, fără îndoială. Şi pe care le acceptăm ca atare. Şi care ne bucură, indiferent din partea cui se produc şi indiferent dacă persoana emiţătoare ne este mai mult sau mai puţin apropiată.

Sunt însă şi urări, nu multe, pe care le citim cu atenţie încercând să ne aruncăm o privire scormonitoare şi în spatele cortinei.

Pe blogul său (www.soviani.com), domnul Radu Soviani îmi doreşte cu amabilitate, pentru anul care tocmai şi-a deschis porţile, „speranţă şi încredere„. Îi mulţumesc. Faptul mă flatează dar, în momentul următor, termenii mă fac să-mi pun câteva întrebări.

Pentru că, în privinţa „speranţei„, treburile sunt mai limpezi: cu toate că ceea se întâmplă în ultima vreme prin societatea românească nu ne dă vreun semnal de bine, avem datoria să ne menţinem măcar fărâma de speranţă ascunsă în ungherele sufletului. Iar dacă nu mai găsim nimic acolo, să ne îngrijorăm şi să-i găsim un izvor nou. La început în chipurile luminoase de copii pe care le-am văzut zilele astea, în diverse medii. Restul va veni de la sine.

Dar cu „încrederea„, aici treaba se complică. Pentru că termenul defineşte un sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva. Aşadar, mai ales la acest început de an teribil de electoral pentru România, a avea încredere „în cineva”, după atâtea dezamăgiri servite periodic, devine un demers aproape prostesc, dacă nu chiar sinucigaş. Cinste, bună-credință, sinceritate?! Să fim realişti!

Poate e vorba de  încrederea „în ceva„. În ce? Eu cred că în românul care „stă la poartă şi nu zice nimica„, vorba unui colind. Şi de care, pe domnii cei mari ar cam trebui „să-i apuce frica„.

Alt mit spulberat: „Românul poliglot”

Mitul exista în urmă cu mulţi ani. Acum nu mai este valabil.

69,6% dintre români (7 din 10) nu cunosc nicio limbă străină, ceea ce ne plasează pe locul doi în acest top al ruşinii, după Ungaria. (Am fi fost chiar pe primul loc, dacă nu aveam minorităţi importante).

Nici la alte capitole nu stăm mai bine: la numărul românilor care ştiu o limbă străină, două, trei sau mai multe.

Mai rău e că mulţi români nu cunosc nici măcar limba română!

(Sursa: Adrian Cristescu – „MITUL ROMANULUI DESTEPT” – http://goo.gl/f0NdGV)

Sa nu ne bosumflam definitiv!

Andrei_Plesu

Acelaşi Andrei Pleşu, la fel de spumos pe cât îl arată şi fizicul:

Ştiu că nu e frumos să te legi de numele oamenilor, dar e greu să nu recunoşti că o ţară în care ajung la rampă inşi pe care îi cheamă Triţă Făniţă, Culiţă Tărîţă, Genică Boierică, sau William Brânză e departe de a fi o ţară…banală. Şi limba noastră e – cum ştim – ”o comoară”. De la o vreme, ea este însă, pentru mulţi, cum spune Radu Paraschivescu, ”o povară”: zice ”locaţie” cînd vrea să zică ”loc”, ”a lectura”, cînd avem ”a citi”, ”a viziona”, cînd avem ”a vedea”, ca să nu mai vorbesc de ”obvios”, ”a deleta”, ”a dilui” ş.a.m.d. Sau de poceli savuroase, de genul: liloneum, ambruscadă, politurc, repungă, curtoane ş.a. O sursă inepuizabilă de veselie tragi-comică este versificaţia manelelor, cu abisuri metafizice cum ar fi ”Te iubesc, dar nu pe tine”, sau ”Vreau să te am oriunde-am fost”. La fel, lumea inepuizabilă a titlurilor cu care unele ziare (toate!) vor să facă rating. (”O femeie s-a electrocutat cu un castravete”, ”Bărbatul spaniol însărcinat cu gemeni a trebuit să avorteze”, ”Un bătrîn în vîrstă de 75 de ani a încercat să violeze o femeie de 85”). Dar celebrul îndemn vanghelian: ”Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!” ? Dar becalianul: ”Aşa a vrut Dumnezeu ca eu să pasc acestă ţară!?

Cine reuşeşte să te facă să rîzi – trist, dar fără parapon – de drăcoveniile fiecărei zile merită omagiul compatrioţilor, ca un iubitor de oameni ce este. Mesajul ar fi: Să nu ne bosumflăm definitiv! Să păstrăm un dram de speranţă! Poate scăpăm! (Sursa: http://goo.gl/lwo0y8)

Eu traduc aşa:

Sunteţi români o dată pe an. În rest,  spargeţi seminţe pe stradă, vă aruncaţi gunoiul de la balcon, urlaţi în trafic ca babuinii, vă înjuraţi cu vecinii, vă prăjiţi chiftelele între blocuri, utilizaţi rar săpunul, beţi ca porcii, trişaţi la examene, vă cumpăraţi diplome universitare dar nu ştiţi să vorbiţi şi să scrieţi corect româneşte, pe unde treceţi lăsaţi munţi de gunoaie, sunteţi leneşi, hoţi şi şmecheri, etc. În rest, sunteţi băieţi buni… Şi haioşi foc!

Bravo, maestre!

florin-codre

„Românii simt nevoia să îşi şteargă trecutul pentru că sunt complexaţi şi pentru că nu l-au cunoscut niciodată. Noi suntem un popor foarte genuin în fond, suntem un popor tânăr, o populaţie veche, dar care nu ştie să meargă în două picioare, încă mergem târâş. Există un teritoriu, iar teritoriul ăsta curge în timp, e populat de indivizi, indivizii au conştiinţe, voinţe, credinţe. Dacă acestea nu se întâlnesc undeva, niciodată n-o să avem un popor, o să avem populaţii, dar popor nu. Problema este o conştiinţă colectivă, autentică. Adică: ce-i în credinţa mea să fie şi-n a ta, să credem toţi acelaşi lucru. Noi suntem aici tot felul de adunături, ne adună unii şi alţii ca pe oi, stăm grămadă că suntem încercuiţi, dar nu stăm grămadă pentru că avem o coeziune moleculară între noi. Dacă noi nu credem în acelaşi lucru care să ne unească suntem doar o turmă, o populaţie care în funcţie de vremuri îşi însuşeşte un stăpân care vine de obicei cu bâta şi apoi vine şi-ţi dă o credinţă- care de obicei e o păcăleală.”

Ştiam despre Florin Codre că este autorul statuii lui Carol I din Piaţa Revoluţiei. Dar nu ştiam că are două mari iubiri: sculptura şi caii, că a fost cascador şi că a realizat primul film românesc din iniţiativă particulară după 1989 – „Şobolanii roşii”.

Şi mai vorbeşte maestrul ceva. Cu care eu – deşi nu-mi face plăcere –  parcă aş fi iar de acord.

„De la Decebal încoace teritoriul ăsta duce lipsă de bărbaţi adevăraţi. Avem doar şoareci de bibliotecă care vin să înnebunească lumea cu citatele altora.”

Butonatul la români

iphone-20Butonatul, la fel ca sentimentul veşniciei şi aplecarea spre infinit a oricărui român, ne-a intrat în sânge.  Românul butonează oriunde. La volan în traficul de pa Calea lui Traian sau pe trecerea de pietoni de la Hermes, la coadă la ouă în Piaţa din Nord sau în timpul unui spectacol la „Anton Pann”, pe bancă în Zăvoi sau împingând căruciorul cu cel mic pe aleile dintre blocuri. Mesajele vin şi pleacă precum anotimpurile. Se pare că nimic nu ar mai merge pe aceste plaiuri fără o comunicare perpetuă a evenimentelor despre care suntem convinşi că ne marchează iremediabil existenţa: cum ni se simte pisicuţa, pe cine am văzut aseară la City Garden, care e cursul francului elveţian la ING, ce mai face Getuţa cu Costel ziua sau Getuţa cu Gigel noaptea, ce cool a fost în club sau cum sperăm că va fi vacanţa următoare la Halkidiki. Tastele mititele ale telefonului se înroşesc obosite, şoferii ajunşi la disperare ne claxonează, cei din jur ( fără telefon la ei) ne privesc cu reproş…

Ce dor îmi e de imaginea unei fete aşezate pe o bancă de pe Terasă, scriind îmbujorată cu pixul o scrisoare de dragoste pe un petic de hârtie!

Avem un singur Prostu în ţară!

„În România există zece români care au numele de familie Președinte şi 22 – Ministru. Sunt însă români, 219 la număr, care se numesc Bețivu, iar 850 poartă numele de Nebunu, 515 de Blegu, 65 de Portocală și 18 de Lămâia. Doi cetățeni poartă prenumele de Justiția, unul de Expertiza, unul de Prostu, trei de Poliția, doi de Facultatea, unul de Farmacia și unul de Semafor.

Distracţia maximă vine însă când întâlnim persoane pe care le cheamă Păsărică (1.600), Bucă (2.996), Bucilă (228), Coi (3), Mortu (581), Pipi (226), Curu (6), Bounegru (611), Boubătrân (119), Puţică (244), Regulatu (27), Sfârc (16), Găinaţ (61), Bulan (7), Gunoi (50), Jegu (90), Nespălatu (71), Găleată (276), Castron (25), Belibou (507), Labă (880), Flocea (1.728), Sulică (540), Muia (233) sau Oasenegre (109).”

(Iuliana Knospe – Senior Editor Politic, pesurse.ro)