Muzeul Satului Vâlcean

Info

Muzeul Satului Vâlcean  a fost infiinţat in anul 1966 in jurul culei Bujoreni si a fost introdus in circuitul turistic in anul 1974, sub forma unui sat-muzeu, menit să reconstituie pe o suprafaţă de 8 hectare, imaginea funcţională a unei aşezări rurale tradiţionale, cu toate instituţiile sale social-culturale.

În organizarea acestui muzeu în aer liber s-a ţinut cont de câţiva factori constitutivi ai unui sat adevărat – formele de relief ale zonei, vatră şi hotarul lui cu toate elementele sale – în funcţie de care au fost amplasate gospodăriile şi construcţiile comunitare, transferate din diferitele localităţi ale judeţului Vâlcea.

Muzeul este reprezentativ prin cele patru sectoare ale sale:

1. Sectorul Gospodărie – locuinţa cuprinde un număr de 42 unităţi şi peste 12.000 piese muzeistice, ilustrând structura gospodăriei, în funcţie de ocupaţiile tradiţionale: agricultura, pomicultura, viticultura, creşterea animalelor sau o serie de meşteşuguri şi tehnici populare, urmărind în acelaşi timp, diversitatea şi evoluţia planimetrică şi volumetrică a locuinţelor cu una sau mai multe încăperi. În cadrul muzeului se remarcă în mod deosebit casele cu foişor din zona etnografică Horezu (din comunele Măldăreşti, Stoeneşti, Bărbăteşti), gospodăriile specializate în viticultură, transferate din zona Drăgăşani (satele Prundeni, Olteanca), în pomicultură (comunele Alunu, Tomşani, Cernişoara) ori în creşterea animalelor din zona montană (satele Boişoara, Pâscoaia-Brezoi). Alături de locuinţe, în cadrul gospodăriilor au fost transferate şi o serie de construcţii anexe: pătule, magazii, fânare, coteţe destinate depozitării unor produse agroalimentare sau pentru creşterea unor păsări şi animale.

2. Sectorul Social – cultural al monumentelor de utilitate publică cuprinde o şcoală primară rurală de la începutul secolului al XX-lea, din vremea lui Spiru Haret; un han de la sfârşitul secolului al XIX-lea din satul Sălişte, comuna Mălaia; o biserica din lemn, construită la 1785 şi transferată din comuna Nicolae Bălcescu; un scrânciob din comuna Stoeneşti, iar în perspectivă acest sector va fi completat cu alte obiective cu valoare arhitectonică.

3. Sectorul Meşteşuguri – tehnici populare prezintă procedeele şi tehnicile de prelucrare a unor materii prime necesare pentru făurirea unor unelte, vase şi diferite obiecte de uz casnic, metodele folosite pentru prelucrarea fibrelor vegetale şi animale sau tehnicile tradiţionale pentru obţinerea unor produse animale şi vegetale. În cadrul muzeului au fost transferate şi reconstituite o serie de ateliere meşteşugăreşti: atelierul de olărit din centrul Vlădeşti (secolul al XX-lea); atelierul de dulgherie-tâmplărie (secolul al XX-lea) din satul Şerbăneşti, comuna Sălătrucel; atelierul de prelucrarea părului de capră (începutul secolului al XX-lea), din satul Curtea, comuna Popeşti; precum şi un atelier de fierărie din comuna Prundeni. Sunt de semnalat şi instalaţiile tehnice – morile de mâna şi de apă din zona etnografică Loviştea, cazanele pentru ţuică din localităţile Stoeneşti şi Buda, piva din localitatea Costeşti, cuptorul pentru uscat prune din satul Muiereasca de Sus, sau o serie de instalaţii pentru obţinerea vinului (teascuri, linuri etc.), organizate în cadrul unor gospodării de viticultori, transferate din localităţile Mitrofani, Olteanca, Prundeni, din zona podgoriei Drăgăşani.

4. Sectorul Construcţiilor specializate – reprezentat prin câteva unităţi, ilustrând pe cele din hotarul satului sau din zona montană: troiţe de drum, transferate din localităţile Govora-sat şi Feteni, fântâni de hotar, stupine de albine, o stâna transferata din muntele Smeurat, un conac de vie transferat din comuna Fârtăteşti, foişoare de pază etc.

În final, dar nu în ultimul rând, valoroasa artă populară vâlceană este ilustrată în muzeu, prin prezentarea ei în decorarea interioarelor locuinţelor, în cadrul atelierelor meşteşugăreşti, prin piesele textile sau de ceramică, din lemn, metal, de iconografie şi mobilier popular.

1MA48WQXTRR30CA2ZS6DJEQ10Păreri de turist

Ce ne-a placut:
– S-a reprodus intocmai structura si atmosfera dintr-un sat. Puteam sa jur ca nu sunt oameni in jur doar pentru ca sunt orele dupa-amiezei si s-au retras pentru un pui de somn.
– Tariful de intrare: 3 lei pentru adulti, 2 lei pentru copii. Nu scria nicaieri cum se face departajarea(probabil dupa cum se simte fiecare). Erau afisate si tarife pentru fotografiat si filmat, dar nu ne-a intrebat nimeni nimic despre asta, deci poze gratis:D.
– Pe unele case si mai ales pe cele din sectorul socio-cultural se gaseau inramate detalii despre istorie, traditii, stilul arhitectural.
Ce nu ne-a placut:
– desi ne-am bucurat ca am scapat ieftin, preferam sa dam mai multi bani, dar sa primim si un ghid, sau macar niste usi deschise. Absolut totul era incuiat. A trebuit sa ne chinuim sa descifram cate ceva din interiorul scolii, birtului si gospodariilor doar prin spatiile minuscule lasate neacoperite de perdelele(sau mai bine zis cearsafurile) de la geamuri.
– se vedea ca oamenii care administreaza muzeul au grija sa arate ca un sat autentic, dar din momentul in care vacile pasc pe acolo si lasa baligi la tot pasul parca e prea autentic pentru gustul meu.
– se puteau mai multe indicatoare sau panouri informative. Mai multe detalii despre satul de alta data. Mai ales cei mai tineri dintre noi habar nu au de obiceiuri, de tehnici traditionale de obtinere a unor produse, de portul si decorarea interioara o lucuintelor.
Concluzia finala : a fost dragut, dar am ramas cu multe chestii nelamurite. In Romania turistul pleaca dintr-un loc cu mai multe intrebari decat raspunsuri.”

Vâlcea – judeţul în care jumătate din populaţie are buda în fundul grădinii

Vâlcea – judeţul în care jumătate din populaţie are buda în fundul grădinii

Râmnicul, un oraş fără noroc?

„Norocul şi-l face omul.” Despre un oraş nu se spune nimic în zicerea asta!

Este demoralizant să constat că imaginea actuală a Râmnicului nu este cea pe care mi-o imaginam în urmă cu patruzeci de ani, atunci când descoperisem, oarecum surprins, sentimentalul, patriarhalul şi parfumatul oraş de sub Capela. Acesta începea să îmbrace straiele incomode şi cam strâmte ale unei proaspete capitale de judeţ, imediat după invazia de salopete muncitoreşti ale Combinatului pe care micul târg patriarhal se străduia, gâfâind, să le adăpostească şi să le asimileze.

Anii au trecut.

Mai întâi, socialismul a dărâmat şi ceea ce merita păstrat.

Odată cu locuinţele insalubre şi peticite, cu rufe întinse dezinvolt şi trai „la comun”,  au dispărut şi casele cu arhitectură spumoasă care reprezentau mândria şi istoria oraşului. Au dispărut grădinile îngrijite părinteşte, florile rostuite cuminte în marginea străzilor şi, mai cu seamă, sentimentul râmnicenilor de apartenenţă la un spaţiu mândru de tihna lui seculară. În locul lor, din necesitate şi cu o altă filozofie a locuirii, au apărut blocurile noi. Mai frumoase sau mai urâte, după cum au fost „indicaţiile” de sus şi după cum ne-am priceput noi, arhitecţii (pe atunci) tineri ai Vâlcii.

Apoi a năvălit capitalismul. Care a construit şi ceea ce nu trebuia construit.

Un Mall cu o prezenţă şocantă, aşezat exact acolo unde nu trebuia, pus în locul unui hotel prevăzut în mai toate documentaţiile de urbanism premergătoare. Un pod inutil peste Olăneşti care nu face decât să complice mai abitir o circulaţie şi aşa complicată. Un pasaj ghebos peste o cale ferată din ce în ce mai puţin folosită. O Billa, conservă roşie care, în alte oraşe, şi-ar fi găsit locul departe de centru. În sfârşit, construcţii (plicticoase, atunci când nu sunt obraznice) înşurubate între blocuri, autorizate fără noimă pe terenuri retrocedate fără noimă.

Cine e de vină?

Se spunea odată că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Nu cred. Salturile pot fi spre înălţimi dar şi în gol.

Nu cumva Râmnicul este un oraş lipsit de noroc, intrat pe o spirală fără sfârşit, lustruită de o administraţie arogantă, de investitori grobieni, de locuitori dezinteresaţi şi, mai abitir, de o lipsă de viziune generalizată?

Vâlcea, dormi liniştită! Nu te mai deranjează nici fluier de locomotivă, nici gaze de eşapament!

Imagine

Dacă vreţi să mai aveţi industrie auto în România, dacă vreţi ca aceasta să prospere, dacă vreţi ca viitoarele investiţii ale Dacia şi Ford să fie făcute în România, iar nu în alte ţări, dacă vreţi ca zecile de producători de subansamble să nu închidă fabricile şi să se mute mai la Vest, atunci faceţi cu prioritate autostrada Piteşti – Sibiu. Terminaţi mai întâi autostrada Sibiu – Nădlac, ca să nu mai mergem pe bucăţele de autostradă, apoi începeţi şi terminaţi Centura de Sud a Capitalei. Abia apoi uniţi Ploieştiul de Braşov şi, dacă vă mai rămân bani, şi de Buzău. Acolo sunt fluxurile cele mai mari de transport, acestea ar trebui să vă fie priorităţile pe următorii 5 ani, cele reale, care ţin cont de banii existenţi.

Puteţi să comentaţi orice dar de Bucureşti-Alexandria să nu vă atingeţi! Şi lăsaţi-o mai moale şi cu Centura de Sud a Bucureştilor; ce, nu mai au curvele unde să presteze? Ford şi Renault-Dacia să nu mai bocească; să pună mâna să-şi facă singuri drumuri, că d’aia-s mari!

Iar Vâlcea… Da’unde mai e şi Vâlcea? A, e aia cu Oltchimul? Păi, la ce o să le mai trebuiască autostradă?…

Notă: Sictir, bre!

Noua cale ferată rămâne ca-n tren?

Imagine
Inaugurat în anul 1989 în mare grabă deşi lucrările nu erau încheiate, acest tronson de cale ferată parte a unei linii care urma să lege oraşele Bucureşti şi Sibiu urmând Valea Oltului (scurtând cu 100km distanţa înregistrată în prezent), poate fi trecut cu uşurinţă la capitolul nereuşite feroviare ale statului român.
Încercările de a reconstrui acest tronson în anii 90 s-au dovedit a fi neinspirate, motivaţia principală fiind lipsa finanţării deşi autorităţile încheiaseră în acest sens un contract cu o firmă italiană pentru a finaliza aceste lucrări.
viaductÎncet şi sigur, tronsonul în cauză a devenit subiect electoral pentru tot felul de oameni politici care s-au perindat atât prin Parlament, prin Guvernul României sau la conducerea judeţului Vâlcea. În timp ce din lucrările (chipurile conservate!) au început să dispară tot felul de obiecte iar degradarea continuă…
Subiectul CF Vâlcele-Râmnicu Vâlcea revine în actualitate din când în când, însă fără să se mai pună accentul pe vechiul amplasament şi implicit pe lucrările deja efectuate.
Dincolo de dezamăgirea noastră, locală, iscată de dezinteresul statului pentru ceea ce înseamnă transport ecologic, ar trebui să existe un interes naţional pentru ca acestă linie să fie realizată (trenurile de marfă ar putea astfel să preia o parte din traficul coridorului IV).
Având însă în vedere opinia păguboasă că România nu va avea nevoie de o cale ferată care să scurteze o rută spre Vest atâta vreme cât are în planurile sale realizarea unei rute de mare viteză pe un alt traseu, rezultă că, în ceea ce priveşte Râmnicul Vâlcea, totul rămâne în continuare…ca-n tren!