Centrul de altădată

 

Pentru că se apropie momentul răscolirii centrului, să ne reamintim câte ceva din parfumul a ceea ce a fost…

Râmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru.

În centru se găseau pe vremuri de toate: hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii. „Café Royal”, pe Mihai Bravu, te primea, de îndată ce intrai din stradă, într-o încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. Un suflu innoitor, de lux şi bunăstare, respira în tot stabilimentul. Alături, magazinul de coloniale al lui Sarkisian, armeanul, revărsa în stradă arome de cacao, de cafea şi portocale ademenitoare. Patronul era de o amabilitate obsecvioasă. Copil fiind, îmi făcea plăcere să intru în magazin doar pentru a întîlni figura jovială a armeanului, care-ţi înghesuia în palmă, cînd n-aveai bani să cumperi, bomboane sau caramele cu cacao.

Într-unul dintre cele patru colţuri ale patrulaterului sus amintit, la încrucişarea străzii Mihai Bravu cu Traian, se afla librăria lui Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu. Fară pretenţia de a fi un centru al vieţii literare, librăria atrăgea clienţi şi însemna un punct de referinţă în viaţa culturală a oraşului. În ambianţa agonizantă de dinainte de război, se întîlneau aici profesori, doctori, avocaţi şi discutau literatură. Clădirea, ea însăşi, impunea, fiind reprezentativă pentru stilul, pe linia in­fluenței orientale, de sfîrșit de secol. Caracteristic era balconul de la etaj, ieşit în stradă, adevărată broderie în ipsos, marcînd prin rotunjimea formei răscrucea dintre cele două principale străzi ale oraşului.

Prin centru nu puteai să treci în fugă, fiindcă erai oprit la fiecare pas de o vitrină, de o firmă nouă şi strălucitoare, de afişe care anunţau spectacolele circului „Medrano” sau „Kludsky”, sau descinderea în localitate „doar pentru o reprezentaţiune” a trupelor lui Iulian sau Constantin Tănase. Sosirea lui Tănase în Rîmnic făcea să fie asaltată agenţia de bilete a lui Fundătureanu, de pe Traian, deşi preţul biletelor era destul de piperat.

În astfel de ocazii oraşul prindea viaţă. Clienţii cafenelei Tanţu îşi rezervau din vreme cîte o masă la restaurantul Elysée, unde obişnuia maestrul să cineze după spectacol. A doua zi, prin urbe circulau o sumedenie de glume atribuite marelui actor, culese, cele mai multe dintre ele, de prin almanahuri, sau relatări suspecte despre succesele înregistrate de fanţii Bulevardului cu balerinele frumoase si temperamentale ale ansamblului.

O fotografie mai veche a centrului oraşului (din anul 1929) ne arată că pe locul „librăriei şcoalelor” a lui Anastasiu şi Petrescu se afla farmacia „La Salvator”, „droguerie, parfumerie”, proprietatea lui Constantin Nicolaescu. În anii următori a dispărut, fiind înlocuită cu farmacia lui George Pentifranga, într-o clădire alăturată librăriei. Pe vremuri farmaciile erau puţin căutate de clienţi din pricina, probabil, a preţului medicamentelor, şi ori de cîte ori intram pe uşa farmaciei, care avea un clopoţel strident, mă cuprindea un sentiment de spaimă inexplicabilă. Semiobscuritatea încăperii abia îmi permitea să văd printre flacoane, sticle şi stative cu eprubete figura albă, cadaverică a patronului, ce mă privea cu ochii stinşi printr-un pince-nez cu rame aurii. De altminteri, era un om extrem de cumsecade.

Un loc care stîrneşte nostalgia rîmnicenilor de odinioară era pompa de benzină de la intersecţia străzii Traian cu Bulevardul. Se afla, după o expresie folosită astăzi, la kilometrul zero al oraşului. Părea mai mult decorativă, fiindcă arareori oprea aici să se alimenteze cîte un cupeu sau o maşina sport, decapotabilă. Băiatul de la pompă, ce dormita mai toata vremea pe o băncuţă, în cazul cînd nu stătea de vorbă, la o ţigară, cu vînzătorul din magazinul „La Pipera” din dreptul pompei, sărea ca ars şi îşi oficia cu demnitate îndatoririle. Vreo doi-trei puşti se opreau ca să admire linia aerodinamică a automobilului. Pe canapeua din spatele şoferului se întrezărea o siluetă de femeie cu pălarioară albă, cu voaletă, fumînd cu mîna leneş sprijinită de geamul portierei. O fotografie a benzinăriei din centrul Rîmnicului nu ni s-a păstrat. Nu era obiectiv turistic, dar prezenţa ei în inima oraşului, statornic loc de întîlnire pentru tineri, îi conferea acelaşi rol sentimental pe care l-a împlinit în Bucureştii de odinioară ceasul de la Uni­versitate.

Oraşul avea în centru si hoteluri, asa cum îi stătea bine unei reşedinţe de judeţ. Hotelurile de pe vremuri n-aveau nimic comun cu marile construcţii polivalente ale civilizaţiei de azi. Fotografia din 1925 a unuia dintre hotelurile rîmnicene, situat la intersecţia dintre Bulevard şi strada Praporgescu (vizavi de Poşta veche) ne arată o clădire veche, simplă, cu un etaj pe colţ şi trei rînduri de ferestre pe fiecare dintre cele două laturi care dau spre stradă. Îmi imaginez că era, în general, nelocuit. Un hol îngust, întunecos, cu o scară mirosind a mucegai ce conducea la camerele de la etaj, nu era de natură să încurajeze pe vilegiaturiştii nimeriţi în Rîmnic. Şi totuşi, hotelul exista. Hotelul Bulevard, de care am amintit, ca şi hotelul Ragina Maria, de pe Traian, au rezistat pînă la naţionalizare si existența lor era atît de bine înțelenită în conştiinţa publică încît părea fixată în structurile nepieritoare ale urbei.

Mai mici decît în zona pieţii, băcăniile din centru aveau în schimb un aer de intimitate îmbietoare. Patronii erau mai totdeauna cei care serveau. Obedienţa şi promptitudinea cu care îşi etalau produsele te îndatorau şi îţi venea destul de greu să pleci fără sa cumperi ceva din bunătăţile recomandate. O impresie sui generis despre originalitatea băcăniilor vîlcene ne lasă Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”, impresie pe care deşi e îndepărtată de amintirile copilăriei mele, îmi iau îngăduinţa de a o transcrie integral: „Băcăniile la Rîmnicu – Vîlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, destupînd cîte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Rîmnic pînă la Orleşti stîrnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întîlnire a bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit cîte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la coltul străzii.”

O anumită celebritate au avut pe vremuri legătoria de cărţi „Bertuoli”, librăria „Fundătoreanu”, precum şi magazinul „La Voaleta”, de unde cuconetul putea să cumpere cele mai fine stofe şi mătăsuri aduse din capitalele europene. Pe locul unde se ridică astăzi librăria „Anton Pann” se afla clădirea unei bănci care lăsa o largă perspectivă spre Capela şi spre monumentul Independenţei. Reprezentarea centrului de odinioară al oraşului, acum cînd, în afară de biserici, nici o urmă nu a mai supravieţuit condiţiei timpurilor, cere un efort de reconstituire arheologică. (…) Privesc fotografia „librăriei şi tipografiei” O. Thüringer, situată la întîlnirea străzii Mihai Bravu cu Praporgescu. E o clădire sărăcăcioasă, cu etaj, pe colţ, cu un balcon dreptunghiular lipsit de decoraţiuni. Construcţia în sine nu spune nimic, n-are istorie, deşi e veche, probabil de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Istoria i-o creem de fapt noi înşine, dintr-un impuls secret pe care sîntem gata să-l amendăm cu tot atîta uşurinţă cu cît am acceptat să i ne supunem. Din locul acesta, strada Praporgescu începe să coboare brusc, pe lîngă Cercul Militar, ca să-şi încheie drumul la intersectia străzii Ştirbei Vodă cu Traían. A fost una dintre cele mai frumoase şi reprezentative rezervaţii ale oraşului de odinioară. Pe acest mărunt segment de stradă în pantă, de nici 80 de metri (astăzi o deplorabilă desfăşurare de trepte, bănci multicolore şi verdeaţă), se înşirau de-a valma bazare, frizerii („La Epuruş”), cofetării şi studiouri foto („Mihălcescu şi Ilarion”), diverse magazine şi ateliere mici, înghesuite unul într-altul, lustragerii de ghete (neuitata lustragerie a lui Ibrahim, infirm de ambele picioare), boiangerii. O stradă forfotind de lume, agitată, vie, ticsită de vitrine şi reclame ademenitoare, stridentă şi obositoare, îndrăgită totuşi de locuitorii urbei.

Atracţia principală a locului era cofetăria coanei Miţa, renumită pentru savarinele, eclerurile, şarlotele şi cataifele întotdeauna proaspete, precum şi pentru îngheţata cu fistic sau portocale, făcute în laboratorul propriu. Patroana, o femeie încă tînără, răpusă de obezitate, cu obrajii roşii strălucind de bunătate, întruchipa imaginea cofetăresei ideale. Părea desprinsă dintr-o pictură olandeză. Stătea la casă şi zîmbea superb cu ochi de mamă atentă şi îngăduitoare. Localul era întotdeauna plin de lume, bătrîni şi tineri, părinţi cu cîte un copil de mînă, elevi în uniformă sau vizitatori din alte locuri.

Odată cu dispariţia cofetăriei coanei Miţa şi a împrejurimilor atît de pitorești din centru se prăbuşesc col­oanele si bolta de susţinere a oraşului de altădată.”

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea)

Reclame

Trăsurile Râmnicului

 

5003d452a8da016f3ed02a6385cf54e8_L
Râmnicu Vâlcea – Piaţa Traian 1923

„Imaginea e dominată de clădirea cu etaj a farmaciei Bejan, pe coltul străzii Ştirbei Vodă cu Traian, de o arhitectură inexpresivă, cu un turn deasupra nivelului acoperişului (un soi de Campanilla), cu rol mai mult decorativ. În jurul farmaciei (una din cele mai căutate ale oraşului) sînt băcănii, bodegi şi o „sălămărie”. (…) Clădirea farmaciei e impresionantă alături de primitivitatea magazinelor învecinate. De un pitoresc in­descriptibil e strada, în care mişună ţărani şi tîrgoveţi ce par plantaţi pe caldarîm de un metteur en scène cu nostalgia sfîrşitului de secol. Două automobile negre parcate la rigolă, desenate, am zice, după maşinile din filmele cu Buster Keaton, stau în vecinătatea unei căruţe cu doi cai la chiar încrucişarea drumurilor. Se mai observă un tomberon şi linia curbă a străzii ce urcă, ocolind la dreapta, spre librăria Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu.

Piaţa „Traian” era cu 70 de ani în urmă un loc de referinţă al oraşului. Cunoaştem puţine lucruri despre ea, dar fantezia poate lucra nestingherită acolo unde arhivele şi iconografia rămîn neputincioase. Aici se afla ceea ce numeau cu ani în urmă rîmnicenii „piaţa de trăsuri”. Aveau trăsurile, în vremea aceea, nu numai întrebuinţări utilitare, dar jucau fără îndoială şi un suav şi delectabil rol sentimental. (…) Acestea au circulat în Rîmnic pînă după război, fiind înlocuite definitiv cu binecunoscutele maşini Pobeda, de provenienţă răsăriteană, un fel de simbol al anilor de aplicare a armistiţiului româno-sovietic de tristă amintire.”

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară)

„Terasa” de altădată

terasa

Terasa, împreună cu Bulevardul, strada Traian şi strada Mihai Bravu alcătuiau pe vremuri un careu ce desemna pe de o parte perimetrul central al urbei, iar pe de alta un teritoriu predilect de recreaţie şi promenadă. Dispunerea ei ciudată era o mixtură între construcţia medievală a pieţelor din burgurile transilvănene şi centrul compozit şi colorat – balcanic al oraşelor din Bărăgan sau din Dobrogea. De-o parte Bărăţia, cu aspectul ei vetust, pe urmă întinderea pavată a Terasei, iar partea cealaltă a drumului biserica Buna Vestire, cu pridvor brâncovenesc, şi Parcul, etalîndu-şi vegetaţia luxuriantă.

Terasa a fost mai multe secole de-a rîndul piaţa orașului. O imagine mai veche, unică de altfel, datorată unei litografii executate de Carol Popp de Szathmary la jumătatea veacului trecut, ne oferă posibilitatea să ne închipuim cum vor fi arătat aceste locuri pe vremea cînd oraşul nu ieşise încă de sub influenţa orientală, impresia generală e de bazar balcanic, cu lume amestecată, predominînd sătenii îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. În prim-plan, un călugăr cu sutană şi potcap înalt se tîrguieşte cu o femeie. Atmosfera e vie, ca o acuarelă impresionistă, şi foarte sugestivă pentru amploarea tîrgului, pentru varietatea şi bogăţia mărfurilor, pentru îmbrăcămintea tîrgoveţilor. În stînga se ridică o clădire cu ferestre înguste zăbrelite, şi contraforţi puternici, ce aminteşte de cula de la Bujoreni. Un han, probabil. În dreapta se vede un edificiu cu două nivele, cu decoraţii simple la cornişe şi magazine la parter, dotate cu apărătoare de soare, în bună tradiţie orientală. Pe fundalul imaginii, sub streaşina unui deal, se desluşeşte o turlă de biserică, pe care am putea-o identifica, fără să greşim, cu ctitoria lui Pătraşcu cel Bun.

Vecină cu Terasa, făcînd corp comun cu ea și adăugîndu-i un spor de înfiorată frumuseţe, se afla complexul de clădiri al Bărăţiei, din care nu se mai păstrează astăzi decât biserica, ascunsă cu ocrotitoare „ură de cele sfinte” îndărătul unor blocuri ce nu comunică nici o impresie estetică privitorului. Catolicismul, în Rîmnicu Vîlcea, are o vechime ce coboară, probabil, pînă în secolul al XIV – lea. Din informaţiile existente, construcţia Bărăţiei a început în secolul al XVIII-lea. Un document arată că franciscanii au cumpărat ia 20 august 1704, cu banii lui Petru Duralia, un loc de casă cu pivniță în oraş (de la un oarecare Radu Dima Almaş), loc „care este acum temelia bisericii Bărăţia”. Călugării catolici au zidit aici o casă cu cinci camere, bucătărie şi sufragerie (pe latura de vest a viitoarei Bărăţii), într-una din camere deschizînd un oratoriu, în chiar centrul oraşului, peste drum de curtea domnească. Intrarea în funcţiune a oratoriului catolic a indignat pe patri­arhul Ierusalimului Dositei, care cateriseşte pe episcopul Ilarion al Rîmnicului, printre altele, şi pentru neglijenţă în apărarea drepturilor Episcopiei, deoarece „consimțise ca ad­oratorii papii să construiască o biserică chiar în oraşul Rîmnic”(1705).

În perioada interbelică Terasa va înflori şi va cunoaşte anii ei de glorie. Ea este, acum, adevăratul centru de atracţie al oraşului. Companiile publicitare o fotografiază, turiştii trimit vederi din Rîmnic, în special, cu Terasa. Nimic spectaculos nu se întîmplă aici şi totuşi întreaga viaţă a orăşelului se concentrează în acest spaţiu avînd aspectul unei pieţe largi, bine pavată cu bucăţi pătrate de pavele şi protejată, de rîndul acesta, în partea dinspre strada General Praporgescu, de un brîu de castani falnici, ce dau o replică fastuoasă vegetaţiei bogate a Parcului. Un restaurant, pe urmă o cofetărie con­stituiau prilejul de întîlnire a localnicilor. Aici se aduna pro­tipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Sub umbreluţele de pînză colorate apăreau rochiţe albe, înspumate şi pălărioare cu voaletă, se dăruiau surîsuri, se înfiripau speranţe. La ora înserării se adunau la mese bărbaţi vîrstnici. Se discuta cu voce tare. Se juca table. Oraşul îşi trăia cu însufleţire destinul său balcanic. De pe terasă te întîmpina priveliştea odihnitoare a Parcului, cu bustul lui Alexandru Lahovari, şi biserica Buna Vestire, purtînd cu semeţie frumosul pridvor brâncovenesc.

De partea cealaltă a Parcului, după o străduţă îngustă ce supravieţuieşte încă, se întindea clădirea pretenţioasă a Simienilor, unde a funcţionat o vreme, la parter, Banca de scont. Alături, se ridica masivul edificiu cu un etaj, în stilul epocii, al Cercului militar, care fusese construit prin contribuţia ostaşilor din garnizoană. În sala de spectacole a Cercului militar, a treia ca mărime din Rîmnic, aveau loc nunţi, sărbători aniversare, botezuri, spectacole de teatru şi se desfăşurau încîntătoare baluri mascate care trezeau oraşul din somnolenţa lui provincială.

O întîmplare petrecută pe Terasă, al cărui erou e Nicolae Iorga, ne povesteşte Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”. Facînd abstracţie de rezervele pe care le păstrăm în ceea ce priveşte autenticitatea relatării, istoria e verosimilă şi edificatoare pentru spiritul provincial al urbei:

„Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică, în piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui licean, cu caiete la subţioară.

– Tinere, stii cine sînt eu?

– …!!

– Cine sînt eu, uită-te bine la mine.

– Nu ştiu, domnule.

Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat:

– Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga?

– Nu ştiu, domnule.

Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat sever pe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să se oprească în oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, dar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor.”

(…)

Terasa, care a jucat un rol atît de important în viaţa Rîmnicului, astăzi nu mai este (doar numele i se păstrează!). Edilii comunişti au acoperit-o cu o construcţie searbădă, în scopul vădit de a masca vederea Bărăţiei. Astfel, bătrîna biserică a franciscanilor, care a contribuit chiar numai prin prezenţa sa la conturarea acestui spaţiu romantic, plin de pitoresc balcanic, a fost ea însăşi, fără voie, pricina încheierii unui capitol din istoria vie a Rîmnicului. Un act barbar şi inutil am spune. În zona în care a existat Terasa pluteşte parcă duhul oraşului de odinioară pe care, poate, doar bătrînii îl mai pre­simt în clipele de obosită şi rară aducere aminte.

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 103-109.)