De la caţavencianul personaj aprig lătrător de tribună spoită în afişe urât mirositoare şi până la zăvorancele oracole drăguşane urcate pe câte o ladă soioasă în colţul Hyde Park-ului televiziunilor dâmboviţene maculate de dejecţii, mai tot românul continuă să dovedească consecvent, ca de altfel în toată istoria sa multimilenar asumată, o apetenţă auto-mulţumitoare spre datul cu părerea şi împrăştierea, mai ceva ca fiul risipitor, de opinii personale. Asta n-ar fi de condamnat, oricare posesor de materie mai mult sau mai puţin cenuşie, amplasat pe tărâm mioritic şi înzestrat de Mama Natură cu darul vorbirii/scrisului, se simte cândva dator faţă de semenii lui măcar cu o părere. Îmi pare că niciun Hagi Tudose de păreri nu s-a născut încă pe dealurile, văile şi munţii patriei sau, dacă s-a ivit pe undeva, cu siguranţă a murit sărac şi părăsit de Miticii adiacenţi lui.
Spre satisfacţia mulţumită a cetăţeanului captiv şi captivat de democraţia atât de râvnită, reţelele de socializare împletite pe mai toate şleaurile internetului, de la Facebook-ul deşălat de călăreţii tastelor şi până la Twitter-ul sprinţar ca un gin-tonic, îi dau ocazia să se manifeste fără nicio cheltuială de timp, bani sau nervi, despre orice, oricine şi oricând.
Atunci când este vorba despre fotbal, politică sau despre reţetele de pus varză la butoi pentru iarnă, mai treacă-meargă. Pentru că românul se pricepe cel mai bine la fotbal, politică şi varză, orice părere în domeniu se poate califica din start drept avizată, discursul este clar şi nu trebuie descifrat cu lexicoane sau dicţionare de specialitate iar rezultatele, în majoritatea cazurilor, pot fi utile fotbaliştilor, politicienilor sau mâncătorilor de sarmale, dar uneori chiar şi muritorilor de rând.
Când însă se iese la luptă dreaptă, de dimineaţă până-n seară, cu păreri despre lucruri/fenomene/rezultate a căror înţelegere ar necesita un lung parcurs asimilator de cunoştinţe specializate, situaţia ar putea fi serioasă dacă nu ar fi hilară. Nu am văzut însă vreo polemică viguroasă iscată de veşnica contradicţie dintre piuliţele cu filet M12 şi şuruburile cu filet M8, de hormonii hiperglicemianţi secretaţi de pancreas sau de armarea planşeelor cu dublă curbură. În schimb, printre domeniile accesibile oricui şi disponibile violurilor axiologice există unul fermentator de opinii exultate „competent” în toate mediile răbdătoare: proiectarea de arhitectură. Un patriarh (este vorba de inegalabilul Frank Lloyd Wright), creator de opere la care este obligată să se refere toată creaţia arhitecturală a secolului trecut şi nu numai, a refuzat să proiecteze pentru vreo administraţie şi să participe vreodată la concursuri/licitaţii în domeniu. De ce? Pentru că, spunea el cu justificat temei, orice concurs de arhitectură, jurizat de un grup eterogen (cu opinii diferite) pe baza unor criterii (dintre care cele economice nu sunt cele de pe urmă), scoate în faţă la potou, media şi nu vârful, banalul şi nu valoarea. Altfel spus, oricât de antipatic ar suna, arhitectura de calitate nu a fost niciodată democratică şi nu s-a realizat pe bază de sufragiu popular!
Acestea fiind zise, părerile neofiţilor pot fi ascultate, aidoma trilurilor cintezoilor. În lipsa de argumente profesioniste, îmbinată nu de puţine ori cu o căpoşenie bosumflată, se mai aude uneori şi ciripitul graţios al specialiştilor. Ceea ce contează însă cu adevărat, creând premisele apariţiei unor obiecte de arhitectură visate şi valoroase (chiar împotriva curentului), este încrederea în propria meserie şi în propria experienţă şi în propria inspiraţie, laolaltă cu responsabilitatea faţă de Golemul ce urmează a fi modelat.
cristian dinulescu 