Avem istorie. Deci avem ce călca în picioare!

Pe baza unui proiect abordat grobian de un arhitect iresponsabil, cu sprijinul neprecupeţit (oare?) al tuturor organelor de avizare şi control posibile, chiar în aceste zile se munceşte cu spor la desfigurarea unui alt monument istoric: Biserica Sfântul Dumitru din centrul Râmnicului, (simbol VL-II-m-B-09605 în Lista naţională din anul 2004 a monumentelor).

Gard în gard cu clădirea Primăriei, celei mai vechi biserici din oraş care îşi aflase tihna între câţiva arbori şi câteva vechi cruci de piatră i se adaugă acum pe faţada principală un aşa-zis „pridvor” închis cu cărămidă şi (desigur) geam termopan. Pare-se că „extinderea” a fost solicitată de parohie pentru a creşte „gradul de absorbţie” a credincioşilor. Care credincioşi s-au înmulţit peste noapte şi nu mai încap în bătrânul lăcaş.

Într-o ţară normală în care sunt cenzurate aberaţiile, zvăpăiatelor iniţiative li s-ar fi opus cei puşi să apere patrimoniul şi, prin el, istoria. La noi lucrurile se întâmplă puţin diferit.

Arhitectul execută comanda „socială” fără să clipească, fără responsabilitatea pe care meseria şi cultura se presupune că i-au dat-o. Dar se pare că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Aşa că mergem înainte, mercenariatul a dat mereu roade.

– Fără nicio umbră de îndoială privind oportunitatea şi civilitatea iniţiativei, vechea conducere a Primăriei locale a emis dezinvolt  atât certificatul de urbanism, apoi autorizaţia de construire. Aşadar, hârtiile s-au făcut, nu mai are nicio răspundere.

Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, formată majoritar din specialişti atestaţi de Ministerul Culturii, şi-a dat cu eleganţă avizul competent şi acum se odihneşte liniştită. Va răspunde cândva pentru sluţirile binecuvântate de Onorata Comisie în cele cinci judeţe păstorite? Nici vorbă!

Arhiepiscopia Râmnicului, cea plină de zel întru apărarea propriilor bunuri, nu dă vreun semn că s-ar îngrijora pentru pocirea tradiţiei şi a istoriei locurilor. Dacă „specialiştii” au apreciat că e bine…

Direcţia pentru Cultură a judeţului Vâlcea a „trebuit” să fie de acord cu avizul, deşi ea nu este de acord (!).

Muzeul Judeţean Vâlcea a făcut oarece cercetări arheologice, a descoperit nişte morminte şi nişte fundaţii vechi, apoi n-a avut nimic împotrivă să fie acoperite în întregime cu placa de beton a extinderii. Răspundere? Hai, să fim serioşi, istoria e îngropată demult!

Instituţiile Arhitecţilor-şefi (de la primărie şi de la judeţ) au adoptat bine-cunoscuta poziţie a struţului şi nu cunosc mai nimic din ceea ce se întâmplă prin propriile „parohii”.

Ordinul Arhitecţilor din România (Filiala Sibiu-Vâlcea) nu ştie nimic (sper eu) despre intervenţia în curs. Şi chiar dacă ar afla, ce putere are OAR-ul? Deci, răspundere – ioc!  Doar declaraţii sforăitoare şi docte în simpozioane şi conferinţe în care se exprimă, fără ruşine, grija deosebită pentru patrimoniu, pentru calitate, pentru specific…

Verificatorii de specialitate au semnat toată documentaţia, contra-cost.

Aşadar, toate avizele şi autorizaţiile sunt în regulă. Totul este legal. Trecutul nu mai poate să ţipe. Lucrările de construcţie continuă fără probleme.

Doar bisericuţa de lângă primărie nu a fost întrebată ce părere are…

NOTE:

Pentru cine este interesat, construcţia bisericii Sfântul Dumitru a făcut obiectul unor analize de-a lungul timpului. Este menţionată în 1925 de către Nicolae Iorga în Oraşele Olteniei şi în 1908 de către M. Răuţu în Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea. Un studiu detaliat despre ea a semnat şi Pavel Chihaia în lucrarea Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Ed. Ex Ponto, 2010, p.177-188).

Lista monumentelor istorice o poziţionează în cursul sec. XV menţionând că a fost refăcută în sec. XVII şi 1783-1784. Însă Pavel Chihaia în lucrarea sus-menţionată citează o pisanie pierdută astăzi care arată că biserica exista în sec. XVII, lucrările referindu-se doar la boltirea naosului şi pictura frescelor. Aşadar nu este vorba despre o refacere iar forma generală pe care o vedem astăzi este cât se poate de apropiată de cea originară. Din analiza sistemului constructiv rezultă că datarea  bisericii o aşează cândva înainte de 1530 însă părţi din construcţie (pereţii naosului sau/şi altarului) pot coborî în istorie până către anul 1400 sau poate chiar mai mult.

Elementele compoziţionale speciale ale construcţiei:

– turnul aşezat deasupra intrării, formulă care apare şi în câteva dintre ctitoriile lui Matei Basarab însă într-o formulă total diferită, ca urmare fără vreo influenţă reciprocă;

– naosul fără abside laterale şi, iniţial, neboltit;

– absida pentagonală a altarului, conturul frânt fiind vizibil atât la interior cât şi la exterior;

– arcurile în plin cintru ale deschiderilor de la primele două niveluri ale turnului (un detaliu unic în arhitectura lăcaşelor de cult din Ţara Românească).

Primele trei formule rezultă din faptul că biserica a fost construită şi a aparţinut comunităţii catolice, probabil ordinului franciscan, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Iniţial intrarea se făcea pe sub turn, acesta fiind lipit pe faţada vestică a unei biserici tip sală. Ulterior, în sec. XVII, după preluarea de către ortodocşi, turnul va primi pe laturile de nord şi sud încă două încăperi iar naosul va fi boltit, rezultând imaginea finală pe care o vedem astăzi.

Reclame