O întrebare retorică: De ce se urâţesc oraşele?

bust-arethia-tatarescuAr trebui, poate, să zâmbim şi să ne vedem de ale noastre ori să fim atenţi la “problemele grave ale ţării”: o statuie din Târgu Jiu va fi, cică, dată jos de pe soclu, căci nu a primit aviz de la Ministerul Culturii. Dar în spatele acestui incident “administrativ” stă o problemă cu totul serioasă.

Statuia – un bust – o înfăţişează pe Aretia Tătărescu şi a fost instalată în spaţiul public alături de bustul soţului ei, fostul fruntaş liberal Gheorghe Tătărescu. Ministerul Culturii a dat aviz negativ. Cică ar fi prea “sexoasă”, prea “voluptuoasă”: pe scurt, ar avea sânii prea mari. „Din punct de vedere artistic, s-a exagerat. Din punct de vedere estetic, înseamnă că nu corespunde cu imaginea reală a personalităţii” – zice un responsabil cultural local. Cică şi un reprezentant al Ministerului Culturii i-ar fi adus acelaşi reproş, dar sculptorul (citat de mai multe ziare şi televiziuni) nu e de acord: „Este un motiv cât se poate de subiectiv şi ţine de alte gusturi. Nu la toţi (!?) trebuie să ne placă acelaşi tip de dame, cum nici la dame (!?) nu le place acelaşi tip de macho”.

Despre ce vorbim? Şi în ce termeni? Va să zică, amplasarea unei statui în spaţiul public e o chestie de gusturi pentru „dame”?… Iar de la intenţia nobilă de omagiere a unor personalităţi din trecut se ajunge la un schimb de replici bune de spus la cârciumă? Mă tem că da. Iar cazul de la Târgu Jiu nu este unic. În general, oraşele patriei s-au umplut de statui şi alte “opere de artă” făcute şi amplasate în pripă, după gustul şi ideile vreunui primar sau ale unor consilieri locali. Tot aşa s-au dat şi nume de străzi (iar unele s-au schimbat când au venit “ceilalţi” la putere). Tot aşa s-au amplasat în parcuri şi în pieţe tot felul de năzbâtii şi kitsch-uri – de la animăluţe din becuri colorate de Crăciun la “singurul sat biblic din Europa” (?!) inaugurat zilele acestea în sectorul 3 al Capitalei. Aşa se urâţesc şi clădirile vechi, cărora li se “articulează” câte o faţadă brambura, li se pun termopane ori li se rad ornamentele originale în numele “modernizării”. Şi, mai ales, se demolează case vechi şi se construiesc blocuri urâte din sticlă. De ce? Dincolo de orice interese subterane, afaceri imobiliare şi “firme prietene” care trebuie răsplătite din bani publici, cred că mai există o cauză a urâţirii spaţiului public: incultura. Da, există corupţie şi “enterese”, dar ignoranţa are şi ea un rol. Dacă edilii sunt inculţi şi au gusturi primitive, atunci oraşele se transformă după gusturile lor. N-au bunul simţ să ceară părerea experţilor, căci ei – aleşi de popor fiind – le ştiu pe toate, nu? Iar dacă au mai şi fost prin vreun oraş occidental şi le-a plăcut ceva acolo, vin acasă şi se apucă să “implementeze” ce-au văzut şi ce-au înţeles, cu mintea lor neantrenată şi cu gusturile lor de tarabă.

Problema e că sunt lăsaţi să facă asta. Cetăţenii n-au nimic de zis. Sau dacă au, cine-i bagă în seamă? Ministerul Culturii poate să nu avizeze o statuie sau alta, dar dacă o face pe motive de “sîni prea mari” (sau pe tot felul de consideraţiuni “estetice” discutabile), atunci mai bine lipsă. Ce se amplasează în spaţiul public ar trebui decis după criterii şi proceduri serioase, nu după simple opinii (chiar şi atunci când ele sunt corecte).

Sigur, mi se va spune că ţara are “probleme serioase” (politice, economice etc.), iar eu scriu despre fleacuri. Oare ignoranţa şi incultura celor care ne conduc nu reprezintă o problemă serioasă? Şi nu cumva am avea mai puţine probleme politice şi economice dacă am alege nişte conducători – locali şi naţionali – mai inteligenţi şi mai cultivaţi?

Autor: Mircea Vasilescu (adev.ro/n44vqe) – subl.ns.

Reclame

Țară de scandalagii (R)

Din păcate, bunul-simţ nu face revoluţie…

O viziune prea optimistă despre mitocan

Un articol publicat în 1940 de arhitectul G.M.Cantacuzino în Revista „Simetria II”:

1

1 (1)

(http://goo.gl/zhdXes)

Din păcate, ultimul paragraf conţine o previziune care s-a dovedit prea optimistă! Timp de 75 de ani, mitocanul şi-a dovedit rezistenţa la „gravitatea vieţii”.

Poate că vremurile s-au schimbat, poate că „au lucrat în contra lui” dar el, mitocanul,  s-a călit şi dăinuieşte în continuare, temerar, printre noi.

Deocamdată, după cum merg lucrurile (şi pentru cine ştie cît de mult timp!), sunt puţine şanse ca mitocanul  să se îmbolnăvească de bun-simţ…

Nimic despre Huidu

Ştii ceva, Şerbane? Mă doare-n cot de acrobaţiile tale existenţiale! Şi mă doare tot acolo de regretele tale şi de părerile tale de rău! Ai omorât 3 (trei) oameni, omule!

Mă hotărâsem să nu scriu nimic aici despre accidentul pe care cu siguranţă ar trebui să ţi-l asumi în întregime, omule de televiziune şi „formatorule de opinie”, cârcotaşul nostru naţional! Mai ales că, în fond, povestea e simplă: o maşină mare cât o sufragerie intră pe contrasens (din motive nelămurite încă), se loveşte frontal cu alta mai mică, mor trei oameni în cea din urmă şi scapă nevătămaţi toţi cei aflaţi în dihania cea mare. Complicaţia apare din faptul că maşina transformată în pluton de execuţie ad-hoc era condusă tocmai de tine. Dar, pînă la urmă, cine eşti matale? E adevărat că, pe la începuturile „hronicii” tale, ţi-am urmărit un timp cîrcotelile, dar am renunţat, sastisit de repetitivitatea miştocărelilor care îi făceau subiectul. În consecinţă, pot spune că nu te cunosc. Şi e sigur că nici tu nu mă cunoşti, aşa că – din acest punct de vedere – suntem chit.

Dar, Şerbănele, după ştirea că drumul spre Braşov, unde urma să te întâlneşti cu procurorii, l-ai parcurs în maşina condusă de data asta de frate-tu Vlad cu 200 km/oră (http://goo.gl/pXYyDîn timp ce tu erai pe scaunul din dreapta şoferului, eu cred şi scriu aici că aparţii speciei mitocanilor agresivi şi a ţoapelor, „rinocerilor” lui Cristian Tudor Popescu. S-a dovedit încă odată că derbedeii şi cocalarii sunt o specie a cărei consecvenţă în comportament ar merita admirată. Dacă s-ar pune în slujba unei cauze nu nobile, dar încadrate în normalitatea cotidianului. E adevărat ? Dacă e aşa, însemnează că, pe lîngă lipsa de educaţie, mai ai şi serioase probleme la bibilica creieraşului…

Citez dintr-un articol de Andrei Pleşu, intitulat ” Ce nu aduc banii”:

Banii nu aduc automat bun-simţ, bună-cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil sau „modest”, o face demonstrativ, „patronizing”, de foarte sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană”, subteranele lui de „băiat de comitet”. Uneori are veleităţi culturale: îţi trânteşte câte un citat fin, invocă, vag plictisit, câte o carte la modă.

Şerbănele taică, despre ce aţi discutat voi, ca fraţii, pe drumul spre Braşov? Cum aţi comentat voi, băieţii de băieţi care sunteţi, viteza şi depăşirile tupeiste? Şi cum v-aţi simţit şi cum v-aţi privit şi ce v-aţi spus voi între voi, golanilor, când aţi trecut, ca vântul şi ca gândul, pe lângă locul accidentului „tău”?

Încheie tot Andrei Pleşu:

Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decât „fericirea”. Tot  restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.