„Terasa” de altădată

terasa

Terasa, împreună cu Bulevardul, strada Traian şi strada Mihai Bravu alcătuiau pe vremuri un careu ce desemna pe de o parte perimetrul central al urbei, iar pe de alta un teritoriu predilect de recreaţie şi promenadă. Dispunerea ei ciudată era o mixtură între construcţia medievală a pieţelor din burgurile transilvănene şi centrul compozit şi colorat – balcanic al oraşelor din Bărăgan sau din Dobrogea. De-o parte Bărăţia, cu aspectul ei vetust, pe urmă întinderea pavată a Terasei, iar partea cealaltă a drumului biserica Buna Vestire, cu pridvor brâncovenesc, şi Parcul, etalîndu-şi vegetaţia luxuriantă.

Terasa a fost mai multe secole de-a rîndul piaţa orașului. O imagine mai veche, unică de altfel, datorată unei litografii executate de Carol Popp de Szathmary la jumătatea veacului trecut, ne oferă posibilitatea să ne închipuim cum vor fi arătat aceste locuri pe vremea cînd oraşul nu ieşise încă de sub influenţa orientală, impresia generală e de bazar balcanic, cu lume amestecată, predominînd sătenii îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. În prim-plan, un călugăr cu sutană şi potcap înalt se tîrguieşte cu o femeie. Atmosfera e vie, ca o acuarelă impresionistă, şi foarte sugestivă pentru amploarea tîrgului, pentru varietatea şi bogăţia mărfurilor, pentru îmbrăcămintea tîrgoveţilor. În stînga se ridică o clădire cu ferestre înguste zăbrelite, şi contraforţi puternici, ce aminteşte de cula de la Bujoreni. Un han, probabil. În dreapta se vede un edificiu cu două nivele, cu decoraţii simple la cornişe şi magazine la parter, dotate cu apărătoare de soare, în bună tradiţie orientală. Pe fundalul imaginii, sub streaşina unui deal, se desluşeşte o turlă de biserică, pe care am putea-o identifica, fără să greşim, cu ctitoria lui Pătraşcu cel Bun.

Vecină cu Terasa, făcînd corp comun cu ea și adăugîndu-i un spor de înfiorată frumuseţe, se afla complexul de clădiri al Bărăţiei, din care nu se mai păstrează astăzi decât biserica, ascunsă cu ocrotitoare „ură de cele sfinte” îndărătul unor blocuri ce nu comunică nici o impresie estetică privitorului. Catolicismul, în Rîmnicu Vîlcea, are o vechime ce coboară, probabil, pînă în secolul al XIV – lea. Din informaţiile existente, construcţia Bărăţiei a început în secolul al XVIII-lea. Un document arată că franciscanii au cumpărat ia 20 august 1704, cu banii lui Petru Duralia, un loc de casă cu pivniță în oraş (de la un oarecare Radu Dima Almaş), loc „care este acum temelia bisericii Bărăţia”. Călugării catolici au zidit aici o casă cu cinci camere, bucătărie şi sufragerie (pe latura de vest a viitoarei Bărăţii), într-una din camere deschizînd un oratoriu, în chiar centrul oraşului, peste drum de curtea domnească. Intrarea în funcţiune a oratoriului catolic a indignat pe patri­arhul Ierusalimului Dositei, care cateriseşte pe episcopul Ilarion al Rîmnicului, printre altele, şi pentru neglijenţă în apărarea drepturilor Episcopiei, deoarece „consimțise ca ad­oratorii papii să construiască o biserică chiar în oraşul Rîmnic”(1705).

În perioada interbelică Terasa va înflori şi va cunoaşte anii ei de glorie. Ea este, acum, adevăratul centru de atracţie al oraşului. Companiile publicitare o fotografiază, turiştii trimit vederi din Rîmnic, în special, cu Terasa. Nimic spectaculos nu se întîmplă aici şi totuşi întreaga viaţă a orăşelului se concentrează în acest spaţiu avînd aspectul unei pieţe largi, bine pavată cu bucăţi pătrate de pavele şi protejată, de rîndul acesta, în partea dinspre strada General Praporgescu, de un brîu de castani falnici, ce dau o replică fastuoasă vegetaţiei bogate a Parcului. Un restaurant, pe urmă o cofetărie con­stituiau prilejul de întîlnire a localnicilor. Aici se aduna pro­tipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Sub umbreluţele de pînză colorate apăreau rochiţe albe, înspumate şi pălărioare cu voaletă, se dăruiau surîsuri, se înfiripau speranţe. La ora înserării se adunau la mese bărbaţi vîrstnici. Se discuta cu voce tare. Se juca table. Oraşul îşi trăia cu însufleţire destinul său balcanic. De pe terasă te întîmpina priveliştea odihnitoare a Parcului, cu bustul lui Alexandru Lahovari, şi biserica Buna Vestire, purtînd cu semeţie frumosul pridvor brâncovenesc.

De partea cealaltă a Parcului, după o străduţă îngustă ce supravieţuieşte încă, se întindea clădirea pretenţioasă a Simienilor, unde a funcţionat o vreme, la parter, Banca de scont. Alături, se ridica masivul edificiu cu un etaj, în stilul epocii, al Cercului militar, care fusese construit prin contribuţia ostaşilor din garnizoană. În sala de spectacole a Cercului militar, a treia ca mărime din Rîmnic, aveau loc nunţi, sărbători aniversare, botezuri, spectacole de teatru şi se desfăşurau încîntătoare baluri mascate care trezeau oraşul din somnolenţa lui provincială.

O întîmplare petrecută pe Terasă, al cărui erou e Nicolae Iorga, ne povesteşte Cella Delavrancea în „Mozaic în timp”. Facînd abstracţie de rezervele pe care le păstrăm în ceea ce priveşte autenticitatea relatării, istoria e verosimilă şi edificatoare pentru spiritul provincial al urbei:

„Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică, în piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui licean, cu caiete la subţioară.

– Tinere, stii cine sînt eu?

– …!!

– Cine sînt eu, uită-te bine la mine.

– Nu ştiu, domnule.

Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat:

– Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga?

– Nu ştiu, domnule.

Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat sever pe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să se oprească în oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, dar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor.”

(…)

Terasa, care a jucat un rol atît de important în viaţa Rîmnicului, astăzi nu mai este (doar numele i se păstrează!). Edilii comunişti au acoperit-o cu o construcţie searbădă, în scopul vădit de a masca vederea Bărăţiei. Astfel, bătrîna biserică a franciscanilor, care a contribuit chiar numai prin prezenţa sa la conturarea acestui spaţiu romantic, plin de pitoresc balcanic, a fost ea însăşi, fără voie, pricina încheierii unui capitol din istoria vie a Rîmnicului. Un act barbar şi inutil am spune. În zona în care a existat Terasa pluteşte parcă duhul oraşului de odinioară pe care, poate, doar bătrînii îl mai pre­simt în clipele de obosită şi rară aducere aminte.

(Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 103-109.)

Anunțuri

Avem istorie. Deci avem ce călca în picioare!

Pe baza unui proiect abordat grobian de un arhitect iresponsabil, cu sprijinul neprecupeţit (oare?) al tuturor organelor de avizare şi control posibile, chiar în aceste zile se munceşte cu spor la desfigurarea unui alt monument istoric: Biserica Sfântul Dumitru din centrul Râmnicului, (simbol VL-II-m-B-09605 în Lista naţională din anul 2004 a monumentelor).

Gard în gard cu clădirea Primăriei, celei mai vechi biserici din oraş care îşi aflase tihna între câţiva arbori şi câteva vechi cruci de piatră i se adaugă acum pe faţada principală un aşa-zis „pridvor” închis cu cărămidă şi (desigur) geam termopan. Pare-se că „extinderea” a fost solicitată de parohie pentru a creşte „gradul de absorbţie” a credincioşilor. Care credincioşi s-au înmulţit peste noapte şi nu mai încap în bătrânul lăcaş.

Într-o ţară normală în care sunt cenzurate aberaţiile, zvăpăiatelor iniţiative li s-ar fi opus cei puşi să apere patrimoniul şi, prin el, istoria. La noi lucrurile se întâmplă puţin diferit.

Arhitectul execută comanda „socială” fără să clipească, fără responsabilitatea pe care meseria şi cultura se presupune că i-au dat-o. Dar se pare că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Aşa că mergem înainte, mercenariatul a dat mereu roade.

– Fără nicio umbră de îndoială privind oportunitatea şi civilitatea iniţiativei, vechea conducere a Primăriei locale a emis dezinvolt  atât certificatul de urbanism, apoi autorizaţia de construire. Aşadar, hârtiile s-au făcut, nu mai are nicio răspundere.

Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, formată majoritar din specialişti atestaţi de Ministerul Culturii, şi-a dat cu eleganţă avizul competent şi acum se odihneşte liniştită. Va răspunde cândva pentru sluţirile binecuvântate de Onorata Comisie în cele cinci judeţe păstorite? Nici vorbă!

Arhiepiscopia Râmnicului, cea plină de zel întru apărarea propriilor bunuri, nu dă vreun semn că s-ar îngrijora pentru pocirea tradiţiei şi a istoriei locurilor. Dacă „specialiştii” au apreciat că e bine…

Direcţia pentru Cultură a judeţului Vâlcea a „trebuit” să fie de acord cu avizul, deşi ea nu este de acord (!).

Muzeul Judeţean Vâlcea a făcut oarece cercetări arheologice, a descoperit nişte morminte şi nişte fundaţii vechi, apoi n-a avut nimic împotrivă să fie acoperite în întregime cu placa de beton a extinderii. Răspundere? Hai, să fim serioşi, istoria e îngropată demult!

Instituţiile Arhitecţilor-şefi (de la primărie şi de la judeţ) au adoptat bine-cunoscuta poziţie a struţului şi nu cunosc mai nimic din ceea ce se întâmplă prin propriile „parohii”.

Ordinul Arhitecţilor din România (Filiala Sibiu-Vâlcea) nu ştie nimic (sper eu) despre intervenţia în curs. Şi chiar dacă ar afla, ce putere are OAR-ul? Deci, răspundere – ioc!  Doar declaraţii sforăitoare şi docte în simpozioane şi conferinţe în care se exprimă, fără ruşine, grija deosebită pentru patrimoniu, pentru calitate, pentru specific…

Verificatorii de specialitate au semnat toată documentaţia, contra-cost.

Aşadar, toate avizele şi autorizaţiile sunt în regulă. Totul este legal. Trecutul nu mai poate să ţipe. Lucrările de construcţie continuă fără probleme.

Doar bisericuţa de lângă primărie nu a fost întrebată ce părere are…

NOTE:

Pentru cine este interesat, construcţia bisericii Sfântul Dumitru a făcut obiectul unor analize de-a lungul timpului. Este menţionată în 1925 de către Nicolae Iorga în Oraşele Olteniei şi în 1908 de către M. Răuţu în Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea. Un studiu detaliat despre ea a semnat şi Pavel Chihaia în lucrarea Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Ed. Ex Ponto, 2010, p.177-188).

Lista monumentelor istorice o poziţionează în cursul sec. XV menţionând că a fost refăcută în sec. XVII şi 1783-1784. Însă Pavel Chihaia în lucrarea sus-menţionată citează o pisanie pierdută astăzi care arată că biserica exista în sec. XVII, lucrările referindu-se doar la boltirea naosului şi pictura frescelor. Aşadar nu este vorba despre o refacere iar forma generală pe care o vedem astăzi este cât se poate de apropiată de cea originară. Din analiza sistemului constructiv rezultă că datarea  bisericii o aşează cândva înainte de 1530 însă părţi din construcţie (pereţii naosului sau/şi altarului) pot coborî în istorie până către anul 1400 sau poate chiar mai mult.

Elementele compoziţionale speciale ale construcţiei:

– turnul aşezat deasupra intrării, formulă care apare şi în câteva dintre ctitoriile lui Matei Basarab însă într-o formulă total diferită, ca urmare fără vreo influenţă reciprocă;

– naosul fără abside laterale şi, iniţial, neboltit;

– absida pentagonală a altarului, conturul frânt fiind vizibil atât la interior cât şi la exterior;

– arcurile în plin cintru ale deschiderilor de la primele două niveluri ale turnului (un detaliu unic în arhitectura lăcaşelor de cult din Ţara Românească).

Primele trei formule rezultă din faptul că biserica a fost construită şi a aparţinut comunităţii catolice, probabil ordinului franciscan, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Iniţial intrarea se făcea pe sub turn, acesta fiind lipit pe faţada vestică a unei biserici tip sală. Ulterior, în sec. XVII, după preluarea de către ortodocşi, turnul va primi pe laturile de nord şi sud încă două încăperi iar naosul va fi boltit, rezultând imaginea finală pe care o vedem astăzi.