Revelionul TV, din nou între jalnic şi penibil

A mai trecut un Revelion peste noi şi peste ruşinea televiziunilor româneşti.

O înţeleg pe trupeşa şi năbădăioasa Viorică din Clejani că înşfacă microfonul şi nu îi mai dă drumul toată seara, că nu mai lasă loc şi altora pe ecran; e meseria ei şi din asta câştigă o pâine.

Îl înţeleg şi pe zglobiul Serghei Mizil că este invitat să participe, cu graţia şi delicateţea-i bine-ştiute, şi la acest la program; e în firea lucrurilor să te faci de râs până la capăt!

Înţeleg difuzarea unui concert simfonic (doar ne dăm intelectuali, nu-i aşa?) într-o noapte în care, de regulă, lumea se gândeşte mai cu seamă la friptură, petrecere, sârbe, sarmale şi voie-bună; astea sunt condiţiile vitrege, de criză, în care „lucrează” televiziunile!

Dar nu pot să o înţeleg pe doamna avocat Paula Iacob. Aş zice că a fost bomboana pe colivă. Dar nu vreau să devin maliţios. Că îşi pune la dispoziţie locuinţa (contra cost, presupun), că îşi aduce soţul înţelegător şi aşezat cuminte în cărucior, mai treacă-meargă. Dar „recitalul” de cântece de petrecere (probabil repetate înainte) susţinut de distinsa şi venerabila doamnă (în admiraţia lui Marinescu-Bideu) mi-a produs senzaţii amestecate. Care au pornit de la perplexitate, au trecut prin jenă şi au atins penibilul!

Anul trecut s-a petrecut acelaşi lucru. În naivitatea mea am sperat atunci că e doar o acţiune neinspirată a unor televiziuni aflate în mare criză financiară. Acum realizez că nu este vorba decât de lipsă de inspiraţie dublată de o lipsă de profesionalism a realizatorilor şi managerilor din domeniu. La care cred însă că se adaugă dispreţul pentru noi, receptorii şi finanţatorii programelor, adică telespectatorii trataţi ca nişte veşnici duşi cu capul.

Oare chiar atât de puternică poate fi dorinţa de a apărea „pe sticlă”, în orice postură şi la orice vârstă? Şi chiar atât de coborâte sunt standardele pe care se străduieşte să le atingă mass-media românească?

Reclame

Nu sunt istoric de meserie

Alături de Mircea, Brâncoveanu şi Matei Basarab, Râmnicul e legat de Radu de la Afumaţi prin biserica din dealul Cetăţuii, locul unde acesta a fost ucis împreună cu fiul său Vlad  de către boierii Neagoe și Drăgan la 2 ianuarie 1529.

Radu de la Afumaţi nu este cunoscut ca un domn mare. Perioada scurtă de timp în care a stat pe tronul Ţării Româneşti (vreo opt ani)  nu i-a asigurat un loc de frunte în manualele de istorie.  Şi totuşi, să stai în faţa turcilor atunci, cu o ţară deja secătuita de războaie, înconjurat de o clică de boieri foarte atenţi să nu fie târâţi în ceva care le-ar fi primejduit averile, ăsta da curaj!

radu-afumati
“Să vă fie ştiute războaiele…pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Ştefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocăneşti…, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douazecelea la Didrih”

Douăzeci de războaie în câţiva ani de domnie! Soarta ţării ar fi putut fi una mult mai sumbră dacă nu s-ar fi ambiţionat, din patriotism sau din orgoliu personal, să nu o lase în mâini vrăjmaşe şi străine. Deşi scurtă şi mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poartă, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente lecţii de demnitate. Numai pentru atât şi i s-ar cuveni un alt loc în istoria noastră.

Nu sunt istoric de meserie. Dar nu pot să nu observ că prin 1995 Mel Gibson a facut un film („Braveheart”)  despre eroul scoţian Walace pe care, dacă îl comparăm şi cu cel mai obscur domnitor român, tot domnitorul cel obscur iese în avantaj.

Nu sunt istoric de meserie. Dar cred că, pentru a ne afirma şi păstra un loc meritat prin lume, nu e suficientă studierea marilor domnitori ci ar trebui pătruns în adâncimea fiecărei domnii, mare sau mică. Pentru că altfel nu vom mai fi decât un bob de orez  în pilaful european şi mondial.

Nu sunt istoric de meserie. Dar constat că, deşi avem o istorie plină de evenimente şi personaje interesante, nu putem (sau nu vrem, sau nu suntem lăsaţi) să o popularizăm prin lume.

Va veni cândva şi momentul nostru. Până atunci s-ar cam cuveni să aducem mica bisericuţă a Cetăţuii mai aproape de lume…

Cui îi e frică de arhitecţi?

Nu sunt comozi pentru nimeni, uneori nici macar pentru clientii lor (in special atunci cand vine si momentul facturilor achitate), dar cu atat mai mult pentru constructorii si lucratorii care, cand le aud numele, incep parca sa se irite. Asta nu ar fi nimic, dar lucrurile merg si mai departe. Ca breasla,  cel mai adesea arhitectii sunt un spin si in ochii autoritatilor (si stiti si voi de ce), lucru care ii face atat pe plan scoial cat si profesional un fel de indivizi unicat. Un arhitect este un ideal profesional, toti au nevoie de el, dar multi si-ar dori sa nu fie nevoie sa-l intalneasca.

Cui ii e frica de arhitecti?

Cu toate acestea, tema  zilei de astazi nu este atat meseria de arhitect, cat ideea profesionalismului. Mai precis, al lipsei lui. Sub imperiul ultimilor ani, se pare ca superficialitatea si lipsa rabdarii de a invata si intelege lucruri complexe devine tendinta nationala. Pe unde ma invart, in orice domeniu, vad din ce in ce mai multi oameni care invata prea putin, fac lucrurile in graba, au senzatia ca se pricep la de toate si indeosebi la domenii pe care nu s-au specializat niciodata.

Ati putea spune ca e o tendinta a noilor generatii, tinerii au talentul asta, de a nu se mai crampona de scoala facuta si de a ramane deschisi catre vocatia vietii…. Ati mai putea spune ca, din cazua crizei, suntem siliti sa facem economii la de toate si sa punem un singur om sa faca trei slujbe deodata. E un lucru bun… atata timp cat ce? Avem multe vorbe populare, printre care aceea ca “nu se pot arde etapele” si ca “suntem prea sarcai ca sa cumparam ieftin”. Sunt de acord cu ele. Si mai cred  ca oricum vocatiile inseamna pasiune de o viata intreaga. Inseamna invatare si exersare continua a cunostintelor si abilitatilor. Ani de zile dedicati unui domeniu, nu cateva luni de exercitiu sau ucenicie. Iar intr-o lume in care chiar profesorii si maestrii sunt demodati, cum putem spera sa invatam sa devenim maestri la randul nostru?

Arhitectii au o meserie frumoasa aparent, dar putini sunt de acord si cu rolul lor prea putin comod de coordonatori de santier…. De oameni cu drept de semnatura si cu drept de corijare a celor ce nu au cunostinte de urbanism, de planificare, de proiectare. Arhitectul nu este doar creatorul unui proiect frumos, cu care apoi nu mai are de-a face. E responsabil, impreuna cu toti cei implicati intr-un proiect, dar deasupra lor, de stricta respectare a planului initial. Iar devierile de la acesta, indiferent la deciza cui, implica alte si alte reparatii si intrazieri. Asa se ajunge la ceea ce unii numesc “lupte de santier” inerente.

Asadar, cine se teme de arhitecti? Cine se teme de interventii din afara? Cine se teme de reguli si planuri stricte? Cine se teme de profesionisti? Uneori neplacerea de a lucra cu un om nu are nimic de-a face cu omul in sine, ci cu propriile temeri si restrictii, poate limite financiare, dar niciodata profesionalismul nu ar trebui sa fie combataut.  Lectia colaborarii e greu de invatat intr-o serie de domenii si cu atat mai mult aici.

Constructorul e invatat sa lucreze cu clienti, dar sa nu se supuna acestora, iar de aceea nici cu arhitectul nu are o relatie prea buna. Nu rareori am intalnit sefi de santier si ingineri sefi carora le era dificil sa se supuna unui arhitect sau sa dialogheze cu acesta, sa ii explice ce se poate si ce nu se poate face, din perspectiva lui. Am auzit de o serie de relatii dificile intre unii si altii, iar exceptiile, destul de rare, nu au facut decat sa imi confirme regula. Aparent inflexibil, arhitectul stie insa prea multe ca sa permita si sa isi permita derapaje de la proiectul initial. De aici si inflexibilitatea sa.

Cat despre relatia cu reprezentantii autoritatilor… povestea e si mai complicata de atat. Regulile urbanismului, constructive, de estetica si valoare arhitecturala sunt adesea incalcate pentru ca miza prioritara este obtinerea unor costuri mai bune ori terminarea mai rapida a unui proiect, utilizarea unor anumite materiale… sau, da, chiar eludarea legii. Dar cine are mai multe de comentat si o vedere mai apropiata de subiect este liber sa comenteze la acest articol. Din punctul meu de vedere, e bine doar ca semnatura unui arhitect mai vine inca (spre binele si al capului nostru, care nu are nevoie de acoperisuri cazute pe el) cu scoala si experienta de arhitect in spate. Sa-i dam deci Cezarului ce este al Cezarului si, chiar daca nu ne convine intotdeauna, sa recunoastem. Arhitectul ramane capul intregii societati actuale. Noi, restul, reprezentam coloana vertebrala, inima, muschii, sistemul circulator…

Editorial de Alina Miron,publicat de SPATIUL CONSTRUIT la 24.09.2013 (http://www.spatiulconstruit.ro/articol/cui-ii-e-frica-de-arhitecti-object_id=14805#form-forum)