Butonatul la români

iphone-20Butonatul, la fel ca sentimentul veşniciei şi aplecarea spre infinit a oricărui român, ne-a intrat în sânge.  Românul butonează oriunde. La volan în traficul de pa Calea lui Traian sau pe trecerea de pietoni de la Hermes, la coadă la ouă în Piaţa din Nord sau în timpul unui spectacol la „Anton Pann”, pe bancă în Zăvoi sau împingând căruciorul cu cel mic pe aleile dintre blocuri. Mesajele vin şi pleacă precum anotimpurile. Se pare că nimic nu ar mai merge pe aceste plaiuri fără o comunicare perpetuă a evenimentelor despre care suntem convinşi că ne marchează iremediabil existenţa: cum ni se simte pisicuţa, pe cine am văzut aseară la City Garden, care e cursul francului elveţian la ING, ce mai face Getuţa cu Costel ziua sau Getuţa cu Gigel noaptea, ce cool a fost în club sau cum sperăm că va fi vacanţa următoare la Halkidiki. Tastele mititele ale telefonului se înroşesc obosite, şoferii ajunşi la disperare ne claxonează, cei din jur ( fără telefon la ei) ne privesc cu reproş…

Ce dor îmi e de imaginea unei fete aşezate pe o bancă de pe Terasă, scriind îmbujorată cu pixul o scrisoare de dragoste pe un petic de hârtie!

Reclame

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.