O viziune prea optimistă despre mitocan

Un articol publicat în 1940 de arhitectul G.M.Cantacuzino în Revista „Simetria II”:

1

1 (1)

(http://goo.gl/zhdXes)

Din păcate, ultimul paragraf conţine o previziune care s-a dovedit prea optimistă! Timp de 75 de ani, mitocanul şi-a dovedit rezistenţa la „gravitatea vieţii”.

Poate că vremurile s-au schimbat, poate că „au lucrat în contra lui” dar el, mitocanul,  s-a călit şi dăinuieşte în continuare, temerar, printre noi.

Deocamdată, după cum merg lucrurile (şi pentru cine ştie cît de mult timp!), sunt puţine şanse ca mitocanul  să se îmbolnăvească de bun-simţ…

Reclame

Coborîrea din copac

Nicolae Steinhardt povesteşte în Jurnalul fericirii:

„Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oras: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti, ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului.
În Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mânca odată în grădină, având carnetul de schiţe în faţă. La o masă alăturată un tip tânăr, solid, cu păr creţ, barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet şi cravată galbenă.
Lângă el o coardă, expresivă. Pallady o desenează.
Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului.
— Cum de îndrăzneşti s-o fixezi pe doamna şi s-o pictezi? Pallady mormăie un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de tăcerea şi bătrâneţea interlocutorului, trece pe alt registru:
— Ia ascultă, porc bătrân…
Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre şcoale de box de la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mânecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un uppercut care-l trânteste peste o masă învecinată.
Ce păcat că n-are cine si cum afla.
(Mai întâi să coboare din copaci. Pe urmă om sta si de vorbă.)”

La început poţi crede, în siajul Ecclesiastului, că nu e nimic nou sub soare. Non nova, sed noveCoardele, expresive sau nu, populau şi în alte vremuri localurile, însoţite de tipi tineri (unii chiar în cămaşă violet şi cravată galbenă!). Mitocani irascibili, cu circumvoluţiunile netede ca o frunză de alun, se găseau şi pe atunci. Poate doar numărul bătrînilor mîncînd liniştiţi la restaurant s-a redus drastic în ultimii ani. Dar asta-i altă poveste.

Hai să fim de acord că imaginea uşor neaşteptată a bătrînului pictor aplicînd o corecţie meritată unei violete şi violente obrăznicături îţi dă o oarecare satisfacţie şi, de ce nu, speranţă. Pentru că scena de mai sus explică într-un fel pentru ce coborîrea din copac a cimpanzeilor se făcea altădată cu oarecare precauţie şi reţinere. Ei intrau într-o altă lume la ale cărei reguli erau siliţi să se alinieze, fără să încerce a le schimba samavolnic. În societate te scoborai din copac, carevasăzică, numai acceptîndu-i necondiţionat legile de orice fel. Fie că îţi plăceau, fie că nu. Dacă nu te simţeai în stare de un asemenea efort, aveai de ales. Fie rămîneai pe craca ta, fie îţi asumai riscurile punerii la punct, la locul tău meritat şi urît mirositor. Pentru că în vremurile acelea chiar şi artiştii erau mai pricepuţi şi mai sprinteni la dat cu pumnul atunci cînd dădeau piept cu derapajele bunul-simţ!

Cu siguranţă, campionii civilizaţiei pot critica reacţia. „Fără violenţă!” ar spune ei. Eu zic altceva: că nu poţi combate agresiunea fizică a gherţoiului numai cu texte din Kant şi buchete de flori primăvăratece. Uneori eşti obligat să mai rupi şi cîte-o masă!…