Epurescu şi antisistemul

Adică totul e un „fâs”?

protesting-zippers

Aflu din adevărul.ro că liderii protestatarilor de la Universitate și din țară vor să intre în politică. Şi că George Epurescu (39 de ani), doctor în fizică şi cercetător la Institutul de la Măgurele, face demersurile necesare pentru înființarea unui partid politic, Partidul Oamenilor Liberi.

Aşadar, nimic nou sub soare. Mişcări antisistem au existat pretutindeni, mai ales în secolul XX. S-au ridicat de obicei fără doctrină sau cu o doctrină simplistă, de genul „să luăm ceva în mâinile (şi în numele) poporului, din mâinile unor politicieni corupţi”.

Cele mai cunoscute mişcări antisistem au fost comunismul şi fascismul. În ambele cazuri, statul şi populaţia nu au reacţionat la timp. Ceea ce a permis acestora să crească, otrăvind celulele sănătoase şi conducând la dizolvarea societăţii care le-a permis dezvoltarea.

Din păcate, noi, cei care am mai trăit asemenea situaţii, nu ne implicăm. Emisiunile TV nu abordează deloc aspecte istorice, limitându-se într-un consumism îngrijorător. Formatorii de opinie merg pe aceleaşi şabloane şi nu abordează deloc aspecte de cultură istorică. Şcoala a devenit o instituţie cu rol formal, un loc în care copiii se duc numai ca să aibă de unde veni. Noi înşine ne lăsăm copiii în voia sorţii, nu le împărtaşim experienţele personale, îi lăsăm de capul lor, să înveţe orice şi oricum. Şi, în sfârşit, mulţi tineri cred că numai ei mai merită să construiască societatea, babalâcii putând liniştiţi să se retragă.

Roata se învârte şi omul pare a nu învăţa nimic din istorie.

Chiar nu suntem în stare să schimbăm ceva, fără dramatism, în aşa fel încât tinerii frumoşi şi liberi de azi să fie prima generaţie care să nu fie de sacrificiu, aşa cum noi, ceilalţi, ne-am tot sacrificat în numele unor ideologii la origine anti-sistem?

Reclame

Neamul prost ca simbol naţional

cocalari

Frunza de stejar nu mai este brandul nostru de ţară. Dacă este nevoie să găsiţi un simbol al României contemporane, mai bine alegeţi-ne pe noi, neamurile proaste!

Mai întâi, pentru că noi nu suntem nici de neam, nici proşti. Avem o inteligenţă apreciabilă care ne permite să ne strecurăm atunci când suntem jos şi să dăm mai abitir cu şpiţul în momentele de glorie sau avansare.

Băi, proştilor,  numai noi avem dreptul să  scuipăm seminţe oriunde, în şcoală, în spital ca şi în autobuz, să ne lăsăm mobilul să sune la Ateneu (acolo unde nu se ştie cine ne-a trimis) sau în orice alt loc dornic de linişte! Dacă vrem, noi aruncăm sacul de gunoi de la etajul patru şi pachetul gol de ţigări pe scara blocului.

Noi, neamurile proaste, avem dreptul să parcăm pe două locuri. Cele mai importante accesorii ale maşinilor noastre nu sunt volanul sau ABS-ul, ci pedala de acceleraţie şi luminile de avarie. Noi, neamurile proaste, avem dreptul să conducem după nişte reguli pe dos: accelerăm unde viteza e limitată de lege şi oprim unde legea nu ne dă voie. Ne oprim în intersecţii, în staţii de autobuz şi, în general, oriunde e interzisă oprirea. Ne enervăm periculos atunci când şoferul din faţă opreşte la o trecere de pietoni. Noi, neamurile proaste, avem dreptul să ne golim scrumiera din mersul maşinii şi să aruncăm ambalaje pe geamul întredeschis, laolaltă cu mulţii decibeli ai lui Guţă sau Salam.

Când suntem doar pietoni, ne bulucim la urcarea în metrou şi ne aruncăm fără milă, fluturându-ne coatele şi genunchii, spre singurul scaun liber. Mulţumiţi de izbândă, ne fixăm privirea pe geam pentru a nu vedea cumva bătrânica proastă şi atârnată de bara de alături. Care ne şi cam deranjează cu paporniţele ei…

Noi, Tănase Scatii culturii româneşti, nu mai suntem de ceva vreme doar un accident pe drumul naţiei. Pentru că ne-am multiplicat rapid în ultimii ani. Dăm cu sete în tot ce e considerat valoros şi ne ridicăm  propriul piedestal taman în mijlocul drumului.

Băi, proştilor, nu vedeţi că media ne oferă nouă locuri în primele rânduri? Băi, fraierilor, noi suntem ăia de facem audienţă  lipsită de reţineri sau ruşine!

În plus, noi, neamurile proaste, nu avem un statut social cert. Pontăm pretutindeni. Voi, proştilor, puteţi să ne găsiţi în orice mediu, în orice postură, de la portar sau mecanic auto şi până sus, la agenţii guvernamentale, inspectorate, ministere. Şi, îndrăznesc să afirm, chiar mai sus…

Noi, neamurile proaste ajunse sus, avem libertatea să declarăm ceva, să votăm altcumva, să ne răzgândim de pe o zi pe alta, într-un cuvânt să ne doară în cur de voi, proştii care ne-aţi catapultat în sferele azurii-rarefiate ale puterii.

Şi atunci, măcar pentru toate astea, n-ar fi cazul să devenim un simbol pe însemnele oficiale ale statului? Pus undeva, poate chiar în locul găurii?

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.