Domnului profesor, cu dragoste!

E din ce în ce mai greu să fii cu adevărat şi necondiţionat de partea cuiva, mai cu seamă în probleme de moralitate, cinste, corectitudine, normalitate. Cazul profesorului de la Jean Monnet pare să confirme. Cine-i vinovat? Dar cine poate şti?

Fără îndoială, dom’profesor, aţi greşit monumental. Cum să nu vă gândiţi că, pe lumea asta, sunt şi lucruri care nu se fac? Faptul că Predealul este o staţiune frumoasă nu însemnează că acolo, în aerul curat al înălţimilor şi în peisajul mirific la crestelor ascunse în spatele pădurilor de brazi, tu, tânăr profesor suplinitor, ai voie să te pileşti şi să dai voie elevelor timide să îţi dea jos blugii! Chiar dacă minorele au intrat peste matale, în camera de hotel, cu sticlele de vodcă în mână şi dorinţa de sex în cap. Chiar dacă îţi puseseră gând rău şi se hotărâseră să ţi-o tragă în grup, că tu eşti băiat frumos şi aşa e în excursie! Mai ales în excursie la munte, unde ştii că cum te prinde, cum te fute! Dracu te-a pus, dom’profesor?

În ceea ce priveşte tinerele agresate, viitorul sună bine. Ajung în atenţia presei de scandal şi vor apărea în direct pe sticlă, la DD sau Cacatos Capatos sau pe coperţile lucioase ale tabloidelor. Onoarea le este reperată şi familiile vor răsufla uşurate („Uite că le-am rezolvat fetelor viitorul!”). Iar minorele vor merge mai departe, se vor aşeza în bănci cu permanenta grijă să nu li vadă  prea mult breteluţele de la tanga, vor ieşi dezinvolte la tablă cu aceleaşi bluziţe scurte şi decoltate şi vor ajunge târâş la bacalaureat şi, de ce nu, chiar dincolo el! Hai că-i bine!

Şi, uite-aşa, diferenţele între elevele cuminţi şi la locul lor şi corditoarele de club se estompează încet-încet!

Reclame

Speedy Gonzales şi Madam Tatoiu

Apărut încă din anul 1953, Speedy Gonzales este un şoricel din serialul de desene animate creat de Warner Brother, Looney Tunes şi Merrie Melodies. Principalele caracteristici ale lui Speedy sînt abilitatea sa de a fugi foarte repede şi aceea de a apărea pe neaşteptate oriunde şi în orice situaţie.

În sfîrşit, Speedy Gonzales s-a reîncarnat cu succes şi pe la noi în cîteva personaje TV, comentatori logoreici mereu dispuşi să-şi dea cu părerea asupra oricărui subiect. Perioada dinaintea campaniilor electorale este ca un an ploios, prielnic recoltelor bogate. Atunci se înmulţesc pricepuţii în toate, atunci se formează atoateştiutorii autohtoni şi specialiştii în vînare de vînt. Strălucitori pentru scurt timp în mai toate emisiunile posibile, mulţi au dispărut ca şi cum n-ar fi fost vreodată şi nimeni nu le duce lipsa. Însă alţii au rămas consecvent lipiţi de micile ecrane şi ne fericesc mai departe cu prezenţa şi ideile lor.

Cu siguranţă, practicîndu-şi cu onestitate meseria de bază (profesor de matematică, după cum declară), doamna Tatoiu ar fi fost mai utilă societăţii româneşti. Şi cu siguranţă nervii noştrii ar fi fost mai relaxaţi iar televiziunile ar fi putut spera la mai multă libertate de exprimare. În ultimele zile nu am avut parte să ne bucurăm măcar un pic de absenţa ei de pe mititelele ecrane! Ba am avut şi satisfacţia de a-i admira toaletele de vară punîndu-i în evidenţă fizicul bronzat şi potrivite pentru deţinuţii vieţaşi şi militarii din teatrele de operaţiuni!…

Politică internă, politică externă, cancanuri, sfaturi despre divorţuri sau creşterea viermilor de mătase, opinii despre cumpărături şi despre succesiunea la tronul Marii Britanii, agro-turism şi eco-agricultură, modă, avioane de vînătoare, piţiponceală în cluburi, muzica generaţiilor de azi şi de ieri, educaţie, nimic nu îi este străin. Se poate pronunţa asupra oricărui subiect cu aceeaşi nonşalanţă. Dublată de un permanent zîmbet exprimînd „Sînteţi nişte caraghioşi incompetenţi… Să vă spun eu cum stă chestia!…” Oricare chestie! Şi ne spune ea şi ne lămureşte! De mult timp aşteptaţi, Leonardo da Vinci, Einstein şi Pico de la Mirandola s-au reîncarnat în spectaculoasa doamnă Tatoiu!

Mi-o imaginez amuşinînd pe la porţile studiourilor, aşteptînd redactorii pe coridoare, abordînd tenace realizatorii de emisiuni, telefonînd insistent oriunde ar putea face rost de o apariţie „pe sticlă”. Eu cred că se cîştigă ceva bani din activitatea asta de „dătător cu părerea”. Pentru că altfel e greu de explicat prezenţa copleşitoare a stimatei doamne profesoare, peste tot, pe toate canalele, trăgînd în orice problemă din toate poziţiile posibile!

Şi mă întreb, în scurtele momente în care mai pot aprecia cu civilitate apariţiile necontenite ale doamnei, dacă dînsa nu are şi alte treburi de la care o reţinem noi, telespectatorii, şi dacă nu are vreun soţ care să-i şoptească seara, înainte de culcare: „Mai stai şi tu femeie pe-acasă că avem de pus murături!” sau dacă nu are pe undeva un copil cu care să mai schimbe o vorbă (în calitatea de mamă, calitate pe care o afirmă tenace peste tot)?

Nu, e clar că nu are! Doamna Tatoiu are numai opinii de neclintit! Pe care, cu sadism, ni le împărtăşeşte mereu şi nouă, celor neştiutori!

Merci beaucoup, madame! A se slăbi!

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.