Kitschul ca mod de viaţă

Un articol interesant scris de Ioana Vighi pentru http://www.hyperliteratura.ro: „Psihologia kitsch-ului sau de ce Răpirea din Serai e înduioşătoare”.

(…) Kitsch-ul nu e un lucru în sine, ci e relaţia pe care omul o are cu acel lucru. Există, aşadar, o apropiere kitschoasă faţă de obiect, un soi de fetişizare, cum ar face un colecţionar cu obiectele pe care le adună (…).

Şiret strecurându-se în măruntaiele boţite ale unei societăţi consumiste rămase fără repere şi profitând de apriga şi neostoita apreciere a „cetăţeanului turmentat” (fenomen de altfel democratic, nu?), nici nu bănuim prin câte unghere ni s-a furişat kitschul nostru de toate zilele.

Dacă mai demult kitsch-ul mustea în decorativismul opulent cu care casele burghezilor erau înţesate, acum kitsch-ului nu îi mai e suficientă butaforia şi prezenţa sa expozitiv-decorativă și explicită. (…) El s-a inserat astăzi în obiectele de care nu avem, de fapt, nevoie vitală, sau chiar în oameni. Politicieni. Imaginea lor de protectori ai patriei, afişele cu zâmbetul şi falsitatea grosolană şi manifestă cu care îşi îndeamnă semenii să voteze.

În aceste condiţii şi fără antidoturile oferite de o cultură solidă (nomina odiosa!) nu ne lipseşte mult să-i acceptăm ispititoarele-i invitaţii şi să ne învelim cu satisfacţie în pliurile lui mângâietoare şi prea-plăcute unui trup de muritor obişnuit.

(…) Kitsch-ul e menit să te epuizeze, să-ţi cultive gustul pentru aici şi acum, pentru o intimitate plăcută şi confortabilă. Şi aparent individualizată. Mall-urile sunt temple orgiastice ale kitsch-ului în care intri fascinat să te închini. O virtute a kitsch-ului e aceea de a fascina şi de a îmbăta. E rolul lui pe pământ. Eşti beat de kitsch. Şi încă o virtute a kitsch-ului e generozitatea cu care se dă tuturor, ca o prostituată mărinimoasă, nediferenţiat. Nu e musai să fie obscen, vulgar sau ostentativ.

Când lucrurile necesare cu care te înconjori nu mai răspund doar necesităţilor, ele devin kitsch. Cum zice Moles, cleștele pentru zahăr era un simplu obiect cu care culegeai zahărul, până să devină încărcat de îngravări de tot soiul. Omul mediocru e măsura tuturor lucrurilor, spunea un nene al cărui nume nu-l reţin. Pentru el se face totul astăzi, în era neo-kitsch-ului. Nu se discută cultivarea gustului acestui om pentru că nimeni nu vrea o masă de oameni inteligenţi care înţeleg ce văd şi ce aud, e suficientă dresarea la un nivel confortabil de către cei care deţin puterea. Orice ar însemna puterea asta.

(…) Simplitatea în schimb e foarte sofisticată. E atât de sofisticată, încât e confundată de masele de oameni cu simplismul. Cu derizoriul, neputinţa, sărăcia, precaritatea. Subtilitatea lui nu admite decât frumuseţea volatilă şi evanescentă şi respinge frumosul incomod. Pentru kitsch-ul agresiv însă nu există frumos sau urât, ci doar imediatul. Cu toate astea, deşi kitsch-ul mai cultivă şi perisabilitatea, cum ar fi telefoanele celulare care ies cel puţin o dată pe an cu alte şi acaparatoare facilităţi, (…) totuşi exista o perenitate a unui anumit tip de kitsch gen carpeta Răpirea din Serai. Câţi n-am văzut cârpa aia colorată în plin dinamism al scenei răpirii.

Genul ăsta de kitsch înduioşează, edulcorează și înmoaie. Păstrează o urmă de uman, pe undeva. (…) Există segmentul acesta de kitsch care gâdilă glandele amintirilor și blândeţurilor, are savoarea nostalgică a dulceţurilor pe care le mâncai pe furiş când erai mic, un kitsch faţă de care probabil c-ai zâmbi în colţul gurii cu indulgenţă şi o firavă complicitate vinovată. E inofensiv şi e demult, ca bunicuţa care le are în dotare.

(…) Kitsch-ul, se pare, e inevitabil evoluţiei, inexpugnabil şi peren. E necesar, până la urmă, ca un side-effect al civilizaţiei, oricât de ipocriţi am fi şi ne-am zbârli. (În acest caz sunt ipocrit şi mă zbârlesc, părerea mea…)

(…) Aşa că a recunoaşte kitsch-ul şi a-l privi în aceeaşi măsură cu detaşare amuzată e o atitudine mult mai sănătoasă decât ipocrizia de a-l arăta cu degetul într-o înverşunare geamănă cu fanatismul religios (…).

Concluzia e simplă: hai să ne bucurăm de kitsch. E chiar tot ce ne mai rămâne de făcut?

(Sublinierile mele. Mai mult la http://hyperliteratura.ro/despre-kitsch/)

O întrebare retorică: De ce se urâţesc oraşele?

Ar trebui, poate, să zâmbim şi să ne vedem de ale noastre ori să fim atenţi la “problemele grave ale ţării”: o statuie din Târgu Jiu va fi, cică, dată jos de pe soclu, căci nu a primit aviz de la Ministerul Culturii. Dar în spatele acestui incident “administrativ” stă o problemă cu totul serioasă.

Statuia – un bust – o înfăţişează pe Aretia Tătărescu şi a fost instalată în spaţiul public alături de bustul soţului ei, fostul fruntaş liberal Gheorghe Tătărescu. Ministerul Culturii a dat aviz negativ. Cică ar fi prea “sexoasă”, prea “voluptuoasă”: pe scurt, ar avea sânii prea mari. „Din punct de vedere artistic, s-a exagerat. Din punct de vedere estetic, înseamnă că nu corespunde cu imaginea reală a personalităţii” – zice un responsabil cultural local. Cică şi un reprezentant al Ministerului Culturii i-ar fi adus acelaşi reproş, dar sculptorul (citat de mai multe ziare şi televiziuni) nu e de acord: „Este un motiv cât se poate de subiectiv şi ţine de alte gusturi. Nu la toţi (!?) trebuie să ne placă acelaşi tip de dame, cum nici la dame (!?) nu le place acelaşi tip de macho”.

Despre ce vorbim? Şi în ce termeni? Va să zică, amplasarea unei statui în spaţiul public e o chestie de gusturi pentru „dame”?… Iar de la intenţia nobilă de omagiere a unor personalităţi din trecut se ajunge la un schimb de replici bune de spus la cârciumă? Mă tem că da. Iar cazul de la Târgu Jiu nu este unic. În general, oraşele patriei s-au umplut de statui şi alte “opere de artă” făcute şi amplasate în pripă, după gustul şi ideile vreunui primar sau ale unor consilieri locali. Tot aşa s-au dat şi nume de străzi (iar unele s-au schimbat când au venit “ceilalţi” la putere). Tot aşa s-au amplasat în parcuri şi în pieţe tot felul de năzbâtii şi kitsch-uri – de la animăluţe din becuri colorate de Crăciun la “singurul sat biblic din Europa” (?!) inaugurat zilele acestea în sectorul 3 al Capitalei. Aşa se urâţesc şi clădirile vechi, cărora li se “articulează” câte o faţadă brambura, li se pun termopane ori li se rad ornamentele originale în numele “modernizării”. Şi, mai ales, se demolează case vechi şi se construiesc blocuri urâte din sticlă. De ce? Dincolo de orice interese subterane, afaceri imobiliare şi “firme prietene” care trebuie răsplătite din bani publici, cred că mai există o cauză a urâţirii spaţiului public: incultura. Da, există corupţie şi “enterese”, dar ignoranţa are şi ea un rol. Dacă edilii sunt inculţi şi au gusturi primitive, atunci oraşele se transformă după gusturile lor. N-au bunul simţ să ceară părerea experţilor, căci ei – aleşi de popor fiind – le ştiu pe toate, nu? Iar dacă au mai şi fost prin vreun oraş occidental şi le-a plăcut ceva acolo, vin acasă şi se apucă să “implementeze” ce-au văzut şi ce-au înţeles, cu mintea lor neantrenată şi cu gusturile lor de tarabă.

Problema e că sunt lăsaţi să facă asta. Cetăţenii n-au nimic de zis. Sau dacă au, cine-i bagă în seamă? Ministerul Culturii poate să nu avizeze o statuie sau alta, dar dacă o face pe motive de “sîni prea mari” (sau pe tot felul de consideraţiuni “estetice” discutabile), atunci mai bine lipsă. Ce se amplasează în spaţiul public ar trebui decis după criterii şi proceduri serioase, nu după simple opinii (chiar şi atunci când ele sunt corecte).

Sigur, mi se va spune că ţara are “probleme serioase” (politice, economice etc.), iar eu scriu despre fleacuri. Oare ignoranţa şi incultura celor care ne conduc nu reprezintă o problemă serioasă? Şi nu cumva am avea mai puţine probleme politice şi economice dacă am alege nişte conducători – locali şi naţionali – mai inteligenţi şi mai cultivaţi?

Autor: Mircea Vasilescu (adev.ro/n44vqe) – subl.ns.

To kitsch or not to kitsch…

Proliferează cu spor. Ca o epidemie de gripă, în prag de toamnă, găsindu-şi repede culcuşul subversiv în organismele slăbite. Îl întâlnim mai peste tot în ţară, adesea chiar îngrijit cu duioşie de cei plătiţi să ne ocrotescă de el. Râmnicul nu se putea lăsa mai prejos. Şi a altoit în peisajul lui atât de agresat  de-a lungul timpului câteva obiecte a căror prezenţă dă frisoane estetice oricărui cetăţean neturmentat.

Pe unii ne îngrijorează, măcar din când în când, deşi în doze mici. În 2006, în Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti a funcţionat expoziţia „Kitschul, un stil de viaţă” organizată de doamna Mihaela Pop, conferenţiar la Facultatea de Filozofie şi studenţi de la Facultatea de Istorie. Cu această ocazie, dânsa a declarat:

„El (kitsch-ul) are şi funcţie socială. Obiectele-kitsch sunt alese de posesorii lor pentru a sublinia statutul lor. Putem vorbi de un om-kitsch, de o mentalitate kitsch, axată pe fericirea imediată, facilă, pe frenezia posesivă, pe dorinţa de a avea cât mai multe obiecte”.

Aliniat, ca tot românul verde, la procesul de „înfrumuseţare” şi „cosmetizare” al peisajului, râmniceanul cu ştaif nu a participat (deşi era îndreptăţit cu asupră de măsură!) la expoziţia sus-menţionată. Dar – în frenezia sa posesivă – şi-a adus plenar contribuţia la formarea, pe malul Olăneştiului şi nu numai, a unui om-kitsch cu o mentalitate-kitsch. După chipul şi asemănarea ‘mnealui.

Filozoful americano-neozeelandez Denis Dutton, specialist în domeniu, spunea undeva cu îndreptăţire:

„Kitsch-ul este o caracteristică inevitabilă a unei lumi în care banii și dorința sunt răspândite mai larg decât gustul și cunoaşterea.”

Există două pericole pe care le putem ocoli. Mai întâi pericolul de a nu observa şi a nu amenda caraghioslâcurile. Apoi pericolul de a nu le sancţiona prompt, de a ne obişnui cu prezenţa lor în preajmă şi a le considera normală existenţa parazitară.

Împotriva avalanşei de prost-gust se poate interpune doar barajul unei culturi serioase, singura care poate conduce la adoptarea unei atitudini anti-kitsch.

Update 18 decembrie 2013: http://www.primariavl.ro/201312183075/primaria-municipiului/directii-si-servicii-ale-primariei/compartimentul-cultura-sport-si-tineret/precizari-privind-mutarea-monumentului-dedicat-revolutiei-din-decembrie-1989.html

Între penibil şi ridicol (Noile statui ale Râmnicului)

Într-un oraş norocos, monumentele valoroase (şi mă refer de această dată numai la ansambluri statuare) stabilesc punctele de interes major, reperele pe care atât locuitorii cât şi cei veniţi de prin alte părţi le reţin cu precădere. Amplasamentul Porţii Brandemburg este mai (re)cunoscut decât cel al Primăriei Berlinului. Statuia lui David (chiar dacă e doar o replică) defineşte în mentalul colectiv un punct infinit mai relevant decât nu ştiu care atelier florentin de marochinărie sau decât garnizoana carabinierilor locali. Pentru asta este însă nevoie de câteva condiţii: plastica obiectelor să aibă calitatea necesară, amplasarea lor să fie gândită cu responsabilitate de cei în drept şi, nu în cele din urmă, ele să aibă potenţialul necesar de a se regăsi în gusturile cetăţenilor-privitori.

Păstrând proporţiile, peisajul Râmnicului s-a procopsit în anii din urmă cu câteva opere de artă. Monumentală. Mai mult sau mai puţin monumentale. Care păcătuiesc, după modesta mea părere, fie prin pervertirea cerinţelor estetice, fie prin amplasarea neiscusită pe socluri disproporţionate, fie prin locurile neinspirat alese.

„Revoluţionarul în pantaloni scurţi” din faţa Prefecturii ocupă de departe primul loc în topul nereuşitelor. A fost de la început o surpriză pentru râmniceni. Neplăcută. Nu atât prin contradictoriile păreri privind participarea râmnicenilor la evenimentele din 1989 (asta-i altă poveste!), cât prin – ca să fiu elegant – lipsa de iscusinţă a autorului. În ceea ce priveşte reacţia privitorilor, este semnificativ un comentariu anonim (pentru care autorul ar merita felicitat) :

„Edilii ar trebui să înţeleagă că orice intervenţie în peisajul urban nu se poate face doar după chipul şi asemănarea lor; că fiecare pas trebuie sa însemne act de cultură durabil. Cetăţenii se trezesc cu tot felul de artefacte, unele dintre ele hidoase chiar, care nu se încadrează nicicum, fie din lipsa caracteristicilor estetice, fie din lipsa semnificaţiei. Ambiţia edililor de a face de capul lor totul, fără consultarea specialiţtilor, lasă în urmă adevărate răni, uneori greu de reparat şi adeseori costisitoare. Statuia cu pricina nu are ce căuta acolo! Femeia cu hârdăul pe cap (vă mai amintiti de ea?) s-a întors, sub altă formă…”

Un alt exemplu este statuia poetului George Ţărnea din Parcul Mircea cel Bătrân, anostă şi inexpresivă, ofensând de-a dreptul memoria celor care l-au cunoscut pe sensibilul poet. Nu e de ajuns disproporţia siluetei, care sugerează că un bust iniţial a fost completat de sculptor cu un costum de haine pentru care bronzul (sau banul?) a fost însă insuficient! Dar la nereuşită contribuie şi amplasarea care face ca, privită dinspre Bulevardul Tudor Vladimirescu, silueta intrigă şi nedumereşte.

Nici Spiru Haret, I.Gh.Duca sau mai puţin cunoscutul (dar o personalitate a Râmnicului de altădată)  Grigore Procopiu nu au fost mai norocoşi. Bustuleţele lor meschine (unele vopsite în alb de o pensulă necruţătoare), aruncate pe unde nici cu gândul nu gândeşti, jignesc inteligenţa oricărui privitor.

Profesorul Allan A. Metcalf, ca orice american care se respectă, a emis concis, cu o precizie anglo-saxonă, o definiţie a pseudoartei ce propăşeşte prostul gust:

„Kitschul este cel mai bine definit ca arta care ţinteşte sus şi cade jos. Este monumentală, dar în sensul în care aşa-zisa lucrare artistică stă ca un monument de prost gust.”

O lucrare de şevalet nereuşită se ascunde, cu puţin noroc, într-o galerie de artă. La umbra altor opere de valoare. O sculptură de mici dimensiuni, fără valoare, se poate ţine acasă, pe noptiera sau pe televizorul autorului. O tapiserie îmbâcsită de platitudine poate fi călcată în picioare de copiii neastâmpăraţi. Sau atârnată pe peretele dinspre baie. Dar arta monumentală, de mari dimensiuni, unde s-o pui, dacă nu în parcuri, pe străzi, în grădini sau în faţa unor clădiri publice?

Rîmnicul şi Isisul

„Omul de afaceri Nicolae Sofianu a promis că în curtea Centrului Expoziţional Troianu, sculptorul Paul Popescu va construi cea mai mare statuie a zeiţei egiptene Isis din Europa, care va avea în jur de 14 metri. Sculptura va fi amplasată în curtea Centrului, unde mai există, din câte am aflat, o replică mai mică a zeiţei, care atinge un metru. Desăvârşirea operei de artă va dura peste trei ani şi se anunţă a fi un produs artistic spectaculos. (…) Originile zeiței Isis sunt necunoscute, deși se crede că ar proveni de la egiptenii din Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeități egiptene, Isis nu are un cult centralizat într-o zonă anume.” (via Nicolae Sofianu va avea cea mai înaltă Isis din Europa | Vocea Valcii – 6 octombrie 2011)

Nu mă lăsaţi! Ciupiţi-mă, călcaţi-mă pe pantof sau daţi-mi o castană, ca să mă trezesc!

La început am crezut că nu citesc eu bine: poate că nu este vorba de Isis, ci de Ibis sau Isus… Ceea ce tot ar fi comportat discuţii dar, oricum, s-ar fi plecat de la o temă cît de cît logică. Recitind am înţeles însă că tocmai zeiţa egipteană este subiectul unui nou monument ce va apărea peste trei ani în Rîmnicul Vîlcea!

Pe lîngă „Piramidele” de pe Valea Stăncioiului (monumente ale naturii aflate la cîţiva kilometri, în cartierul Goranu), Isis îşi găseşte locul meritat în Rîmnicul Vîlcea… Iar în compania „monumentelor” pietroase, incitante şi diforme din mai toate giratoriile oraşului, ideea apariţiei unei statui cu asemenea subiect nu ne mai miră. Doar ne stupefiază. În sfîrşit, Rîmnicul îşi va găsi identitatea: statuia unei zeiţe egiptene la Rîureni! Vorba lui Bulă: „Asta ne mai lipsea!” Adio Statuia Independenţei, adio Parcul Zăvoi, adio Mircea cel Bătrîn! Dragă Isis, bine ai venit!

Fac precizarea că nu am nimic personal nici cu Egiptul, nici cu Mubarak, nici cu Delta Nilului, nici cu Isis. Îmi pun doar o singură întrebare: cum funcţionează gîndirea cuiva care se hotărăşte dintr-odată să ridice un monument închinat unei zeităţi egiptene într-o vatră de istorie a României? Răspunsul poate fi găsit doar în dorinţa obsesivă a cuiva de a deveni un Mecena local. Dorinţă care unora ne poate îmbîrliga cărările minţii.

Domnule Sofianu, arta de a face bani este doar o expresie. Ea nu aşează în niciun caz mercantilismul, dorinţa de a face bani, afacerile (mai mult sau mai puţin curate) în rîndul artelor frumoase. Vă amintiţi de unul dintre miliardarii de carton apăruţi după 89 care şi-a construit un turn Eiffel şi un Dallas pe terenurile Bărăganului proprietate personală, încîntat de realizare? O fi vreo diferenţă? Om fi mers noi înainte, măcar în acest domeniu, în aceşti ultimi 20 de ani?

Eu tot mai nădăjduiesc că totul este o glumă sau o informaţie falsă. Vă rog, spuneţi-mi că-i aşa! Pentru că nu este vorba numai despre cîţiva pitici de grădină pe care domnul Sofianu ar putea să şi-i împrăştie peste tot în curtea casei, după voia, banii şi muşchii domniei sale!

PS – În altă ordine de idei şi pentru cine nu realizează amploarea monumentului, fac precizarea că un bloc cu patru etaje are doar 11 metri, cu vreo trei metri mai mic deci Isis-ul preconizat! Oare nu cumva o fi nevoie şi de o autorizaţie de construcţie bazată pe un studiu de amplasament pentru o construcţie de asemenea dimensiuni? Sau chiar de un aviz al Ministerului Culturii?

„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.

Nuci în perete la Rîmnic

Balustrada podului peste Olăneşti

Grifon nu poate fi pentru că nu are corp de leu, nici cap şi gheare de vultur. La aripi sau urechi s-ar potrivi oarecum...

Ceas pe Terasă

Năzdrăvănie de Rîmnic!

Atenţie, chici!

Definiţii: Kitsch = arta de prost gust, pseudoarta; reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate și valorificate comercial; obiect de proastă calitate.

Mănăstirea Cotmeana, 15 mai a.c.

Istorie: Construită de Radu I, domnul Ţării Româneşti (1377-1389). Biserica a fost refăcută de Mircea cel Bătrîn între anii 1387-1389 şi a fost restauratã în 1711 de Constantin Brâncoveanu. Monument istoric de categoria A de importanţă!)

Prefaţă: Cei 5 kilometri pe care trebuie să-i străbaţi de la ieşirea din drumul naţional Piteşti-Rm.Vîlcea şi pînă la cea mai veche mănăstire din Ţara Românească sunt prevăzuţi cu gropi „istorice” adînci şi de nimeni astupate vreodată! Treci pe lîngă Primărie, e linişte, nimic nu tulbură odihna aleşilor locali!…

Nu e o parcare, nu e un service auto! E intrarea în incinta mănăstirii!

Intrarea în incintă şi Clopotniţa

Biserica veche, extinsă

Fereastra altarului

Momentul 1: În bisericuţa veche, un călugăr tăcut, stingher şi aprig de transpiraţie mirositoriu nici nu aşteaptă vreo întrebare, ci te opreşte hotărît cînd te vede apropiindu-te: „Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. Ctitori au fost Radu I, Mircea cel Bătrîn şi Constantin Brîncoveanu!” OK, gata! Omul are treabă: e cu ochii-n patru, să nu care cumva să facă vreun netrebnic oareşice stricăciune!  Ar fi fost necuviincios să-l întrebăm pentru ce nu găseşti nicăieri vreun istoric al mănăstirii? Ca pe la alte lăcaşuri asemănătoare, cu veche istorie…

Momentul 2: Locul este cunoscut şi datorită renumelui de exorcist căpătat de Părintele Stareţ Ioasaf, luptător vajnic cu vicleniile şi încăpăţînarea Diavolilor din preajmă. Dar un război tot a pierdut Părintele Stareţ: cel cu gramatica şi cu prostul-gust!

Săraca gramatică!

Paraclis (cu termopane!)

Verdeaţă, lei portocalii, cruce de mormînt, coloana lui Brîncuşi cu o sfîntă cruce în moţ, bazinaşe albastre cu apă albastră, poduleţ…

 

Momentul 3: La plecare, în poarta mânăstirii sînt în plină desfăşurare două activităţi: un mic comerţ cu miere, dulceţuri, seminţe şi murături, şi – peste drum – o slujbă de descîntec la căpătîiul unei maşini de teren proaspăt achiziţionate, în prezenţa smerită a proprietarului şi a familiei lui.

Momentul 4: Ca o încununare, în imediata vecinătate a monumentului istoric, tocmai se ridică falnic o construcţie cu destinaţie incertă. Deşi cred că sînt spaţii de cazare, vreo pensiune sau, cine ştie, vreun muzeu al arcelor şi coloanelor cu „specific local”! Construcţia a fost cu siguranţă avizată de onor Ministerului Culturii româneşti!

Epilog: La întoarcere, pe lîngă cele văzute mai devreme,  gropile din asfalt nu ni se mai par chiar atît de adînci şi de enervante!