Românul are somnul bun şi greu. Din care nu-l trezeşte decât un eveniment deosebit : o catastrofă, un accident, un cutremur, o inundaţie, un viscol, ceva cu totul ieşit din domolul mers al unei vieţi obişnuite. Sforăie cu nesaţ, visează că va avea cândva mulţi bani şi se întoarce de pe o parte pe alta înjurând, din principiu, situaţia.
În tot acest timp, sub preş se adună gunoiul: obiceiurile de neam prost, resentimentele faţă de cei mai cu minte ca el, admiraţia pentru şmecherii hăhăitori pe care îi votează periodic, dorinţa de chilipiruri nemeritate, afacerile care aduc profituri cât mai grase şi cât mai iuţi, ura faţă de vecin şi capra acestuia, automulţumirea fără motiv, minciunile deşănţate capabile să ascundă greşelile proprii, incompetenţa, mitocănia admirată şi ridicată la rang de virtute, bolnăviciosul complex de inferioritate amestecat în aceeaşi soluţie cu suficienţa idioată de „popor ales”, curvăsăreala aducătoare de sinecuri şi posturi nemeritate dar bine plătite, legi cel mai adesea proaste sau pe care, dacă se întâmplă să fie bune, nu are cine să le aplice.
Din când în când, destul de rar, ceva sau cineva ridică un colţ al preşului. Şi atunci, o parte din gunoiul rău mirositor iese la iveală.
Un copil moare muşcat de câini. Românul se agită, scoate la iveală o lege, apoi amână nesimţit de mult naşterea instrucţiunilor de aplicare a ei până când somnul îi revine pe la gene, uşurel. Fără ca vreun ipochimen responsabil de siguranţa noastră, a tuturor plătitorilor de impozite, să fie pus la colţ, pe coji de nucă.
O explozie la o instalaţie de gaz, aparent verificată (potrivit procedurilor, desigur), omoară oameni. Românul îşi întrerupe picoteala, găseşte câţiva mici ţapi ispăşitori şi apoi se culcă liniştit. Fără ca adevăraţii vinovaţi, care nu şi-au făcut treaba, să fie deranjaţi.
Un avion se prăbuşeşte în pădure (nu în deşert sau în jungla Amazonului), câţiva oameni mor, câţiva oameni scapă ca prin minune şi sunt descoperiţi, după ore bune de căutări. Nu de către cei care sunt pregătiţi şi dotaţi, pe bani buni, tocmai în acest scop, ci de câţiva localnici cu felinare şi credinţă în Dumnezeu. Românul se trezeşte brusc, face ochii mari, cu surprindere, găseşte câteva personaje (majoritatea bubuitor de proaste) cu care dă uşurel de pământ, după care îşi aranjează, din nou, perna sub cap.
Dacă vrem să ne facem vreodată bine, prin noi înşine, ar cam fi cazul să tragă cineva preşul în întregime. Astfel încât duhoarea să-l trezească pe român şi să-l facă să înţeleagă că incompetenţa unor lipitori de afişe puşi în funcţii înalte nu poate conduce o ţară. Iar minciunile (în care nepricepuţii cu ştaif se încurcă mereu şi fără ruşine) nu fac decât să amâne o prăbuşire previzibilă.
cristian dinulescu 