Decizii, decizii…

Am constatat de-a lungul timpului că în domeniul urbanismului, acolo unde urmările unei decizii nu se arată decât după trecerea unei anumite perioade, există două mari categorii de hotărâri eronate pe care o administraţie locală riscă să le adopte. Din prima categorie fac parte cele cu efecte trecătoare care, peste o perioadă mai mică sau mai mare de timp şi cu eforturi financiare moderate, pot fi oarecum lesnicios corectate sau atenuate. O a doua categorie se constituie din cele practic ireparabile, cu repercusiuni pe termen lung asupra unei întregi comunităţi şi pentru a căror îndreptare sunt necesare cheltuieli de nejustificat în evoluţia unei societăţii normale.

Şi Râmnicul, alături de alte oraşe româneşti, a „beneficiat” din plin de asemenea decizii. Deoarece s-au încadrat într-o politică generală dictată de sus şi aplicată la bază cu o obedienţă băloasă, nu mă interesează aici şi acum demolările masive din deceniile şapte şi opt care i-au şters brutal o bună parte din identitate; acest demers a implicat aproape nesemnificativ factorii locali de decizie. În acest sens, întrebările de genul „unde au fost atunci arhitecţii?” arată o oarecare naivitate greu de înţeles, completată însă de o oarecare auto-mândreală („uite ce puternici eram noi, arhitecţii: am avut posibilitatea să evităm distrugerile dar n-am vrut să o folosim!”) Dar, aşa după cum îi scriam undeva distinsului ziarist Petre Tănăsoaica, subiectul responsabilităţii arhitectului (în mod special a celui cu activitate prin Vâlcea) în perioada comunistă este prea vast pentru a putea fi dezbătut într-un banal schimb de mesaje pe Facebook.

Revenind la subiect, deciziile eronate cu efecte trecătoare se pot combate şi remedia, cu voinţă şi fonduri accesibile (menţinerea pieţei agro-alimentare în centrul oraşului, desfiinţare benzilor verzi dintre stradă şi trotuar, amplasarea de lucrări de artă non-figurative sau de o calitate submediocră în spaţiul public, instituirea de sensuri unice sau giratorii nejustificate, expansiunea neruşinată şi agresivă a publicităţii stradale, „blindarea” fără rost a faţadelor spaţiilor comerciale şi multe, multe altele).

Cât priveşte a doua categorie, cea a deciziilor eronate cu efecte ireparabile, municipiul trebuie să se înveţe a suporta încă foarte mult timp rodul amar al acestora.

•   Renunţarea la constituirea unui Centru nou în zona Libertăţii (pentru care a şi fost organizat un concurs prin anii ’70), ceea ce cu siguranţă ar fi evitat demolările ulterioare ale oraşului tradiţional.

•   Răspândirea aleatorie prin municipiu a unor dotări majore (Sala de sport Traian, Biblioteca judeţeană, Casa Tineretului, Teatrul „Anton Pann”, etc) şi chiar a unor locuinţe colective pe principiul terenului liber găsit în respectivul moment, în lipsa unei viziuni consecvente asupra constituirii în ansamblu a unui Centru civic.

•   Rezolvarea tuturor documentaţiilor majore de urbanism plecând de la ideea (cu tot mai incertă finalizare) eliminării căii ferate din oraş, o ipoteză care s-a dovedit eronată şi care, în lipsa unor soluţii reale de integrare, nu a putut duce vreodată la soluţii eficiente privitoare la circulaţiile majore. Admiţând (cu un optimism care probabil că ar friza patologicul) scoaterea circulaţiei CF şi înlocuirea ei probabilă cu o linie de tramvai rapid pe traseul Bujoreni – Platforma chimică(?), vom fi probabil primul oraş în care un bulevard traversează o linie de tramvai printr-un pasaj suprateran de sute de metri.

•   Construirea blocului „Cozia”, paravan înalt cu faţade gri-anoste plasat într-o poziţie nefericită, cu influenţe nefaste asupra întregii zone centrale (aspectul tipic locuinţelor colective, umbrirea masivă a vecinătăţilor, aglomerarea de persoane într-o zonă deja aglomerată).

•   Construirea unui nou pod peste Olăneşti („Carol I”), într-o poziţie care îl face inutil şi care dă peste cap toată circulaţia din zona centrală.

Mă opresc aici cu enumerarea deciziilor. Cinci e mult? E puţin? Uneori şi una singură poate afecta iremediabil un om, o întreagă comunitate, un popor, o lume…

Bravo, maestre!

„Românii simt nevoia să îşi şteargă trecutul pentru că sunt complexaţi şi pentru că nu l-au cunoscut niciodată. Noi suntem un popor foarte genuin în fond, suntem un popor tânăr, o populaţie veche, dar care nu ştie să meargă în două picioare, încă mergem târâş. Există un teritoriu, iar teritoriul ăsta curge în timp, e populat de indivizi, indivizii au conştiinţe, voinţe, credinţe. Dacă acestea nu se întâlnesc undeva, niciodată n-o să avem un popor, o să avem populaţii, dar popor nu. Problema este o conştiinţă colectivă, autentică. Adică: ce-i în credinţa mea să fie şi-n a ta, să credem toţi acelaşi lucru. Noi suntem aici tot felul de adunături, ne adună unii şi alţii ca pe oi, stăm grămadă că suntem încercuiţi, dar nu stăm grămadă pentru că avem o coeziune moleculară între noi. Dacă noi nu credem în acelaşi lucru care să ne unească suntem doar o turmă, o populaţie care în funcţie de vremuri îşi însuşeşte un stăpân care vine de obicei cu bâta şi apoi vine şi-ţi dă o credinţă- care de obicei e o păcăleală.”

Ştiam despre Florin Codre că este autorul statuii lui Carol I din Piaţa Revoluţiei. Dar nu ştiam că are două mari iubiri: sculptura şi caii, că a fost cascador şi că a realizat primul film românesc din iniţiativă particulară după 1989 – „Şobolanii roşii”.

Şi mai vorbeşte maestrul ceva. Cu care eu – deşi nu-mi face plăcere –  parcă aş fi iar de acord.

„De la Decebal încoace teritoriul ăsta duce lipsă de bărbaţi adevăraţi. Avem doar şoareci de bibliotecă care vin să înnebunească lumea cu citatele altora.”