Clasa noastră semi-politică

clasa politica

Potrivit dicţionarelor, a face politică însemnează a lua parte în mod activ, simultan, la două activităţi: discutarea și rezolvarea treburilor statului.

La noi, cu discutarea treburilor stăm bine, merge mai greu cu rezolvarea treburilor (asta când nu se ajunge la încurcarea lor!).

De aici şi opinia conform căreia clasa noastră politică nu este politică ci, dacă pot zice aşa, semi-politică. Sau 50% politică. Sau jumate politică.

Ceea ce, simţind rezultatele deplorabile, e departe de a ne da motive reale de linişte.

Caracterizând drăguţa noastră clasă semi-politică pe un post de televiziune, Andrei Pleşu recunoaşte că, după fiecare numire a cuiva într-o funcţie publică, se întreabă de unde e scos, de unde a apărut figura respectivă.

„Care arată cum arată, vorbesc cum vorbesc şi sunt netrebnice (în sensul că nu fac nimic), nevrednice (în sensul că dorm pe ei) şi interesaţi strict de propriile lor calcule.”

Cei ce ştiu ce trebuie făcut nu au puterea, cei ce ştiu şi au şi puterea de a face ce trebuie făcut preferă să nu facă, iar cei ce au puterea sunt, invariabil, nişte imbecili notorii mai mult sau mai puţin lustruiţi.

Şi, uite aşa, ajungem iar la Caragiale.

Mai aproape de noi, acelaşi Andrei Pleşu spune mai departe:

„Uneori am senzaţia că este o combinaţie între rea-voinţă, rea-credinţă şi prostie, în care prostia este decisivă.”

Aferim, maestre!