Altădată, mărţişorul se dăruia copiilor şi tinerilor (fete şi băieţi deopotrivă) pe data de 1 martie şi înainte de răsăritul soarelui. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu sau în alb şi negru, reprezenta unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta până când se arătau cele dintâi semne ale primăverii: cântecul cucului, cireşii înfloriţi, venirea berzelor şi a rândunelelor. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Valoarea mărţişorului începe să fie dată doar de creaţia artistică şi mai cu seamă de preţ. Se confecţionează din orice, poate să semnifice orice! Din păcate, cei care produc aceste mici bijuterii parcă se chinuie să micşoreze şnurul ăla până ajunge mai subțire decât aţa dentară!
Unde mai găsim azi meșterul popular care să înnoade câteva şnururi sănătoase la care să adauge câteva monede, după punga fiecăruia, sau câte un soare stilizat, o gărgăriţă ori un ghiocel (simbolurile primăverii şi ale vieții)?
Cândva, credeam în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai credem. Cândva, credeam că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai credem. Şi nici nu vom mai crede vreodată.
Tot ce mai putem este să cunoaştem povestea. Şi să ne bucurăm. Atât.
cristian dinulescu 