Vorbind serios, leneveala este un mod de abordare a vieţii, în funcţie de politica socială a ţării tale. Pe mapamond sunt state în care rentează să nu faci mare lucru, să te joci „de-a şomerul”. Dar sunt şi state în care lenea te condamnă la inaniţie. Acolo leneşii sunt extrem de rari.
„Nici grecii din epoca eroică nu aveau decât dispreţ pentru muncă: numai sclavilor le era permis să muncească; omul liber nu cunoştea decît exerciţiile fizice şi jocurile de inteligenţă. (…) Filozofii din Antichitate povăţuiau dispreţul pentru muncă, această degradare a omului liber; poeţii elogiau lenea, acest dar al zeilor.
În cuvîntarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cum cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.» (Paul Lafargue – Le droit à la paresse, 1880)
În ceea ce ne priveşte, este o nerozie să afirmi că meteahna numită lene ne este trăsătură genetică. Este doar o îndelungată lipsă de îndemn şi voinţă care a dus la împământenirea ideii că lenea face parte din spiritul nostru. („Munca e izvor de sănătate. Dar nici lenea nu a omorât pe nimeni…”)
Cultura românească l-a lansat în lume pe Dorel. Reprezentant general pentru drojdierii de pretutindeni, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, din vesta căreia iese gâtul unei beri cu preţ aproape de gratis. Dorel fluieră căutând un loc de odihnă printre utilaje. Victimă prin excelență a împrejurărilor, el este proprietarul unui corp uman mereu suferind şi întodeauna dezavantajat de stări de neputinţă generală. Primăvara se coace astenia în el, vara stă la umbră, ca o ciupercă, să nu-l defecteze cumva temperatura înaltă, toamna plouă cu frig iar iarna încinge şezători pe lângă sobe. La el, manifestările trândăviei sunt însoţite aproape permanent de patetism plângăcios. Se plânge necontenit de greutăţi, de lipsa banilor, aşteaptă tot timpul pomeni consistente, nu se sfieşte să profite de pe urma celui mai mic avantaj, fără jenă sau reţinere fură din munca celorlalţi invocând invariabil sărăcia. Îi lipseşte respectul pentru muncă, a lui şi a celorlalţi, condescendenţa pentru cei ce ostenesc şi pentru el, uneori doar din bunătate şi ajutorare.
Cum e şi firesc, se pare că Dorel are reprezentanţii lui, mai mulţi sau mai puţini, în toate regiunile patriei. Pentru că interesul pentru muncă este mai scăzut în regiunea sud-vest (Oltenia) şi în regiunea Sud-Est (Dobrogea), după cum arată o analiză realizată de Econtext (Sorin Barbu – „HARTA LENESILOR DIN ROMANIA” -http://goo.gl/69fowV).
Aşadar, Dorelii olteni şi dobrogeni par să fie cei mai consecvenţi: nu se omoară cu munca. Ei sunt campionii ţării la chiulit! Iar lipsa locurilor de muncă nu este neapărat un motiv pentru acest fapt, deoarece şomajul este mai ridicat în alte părţi ale ţării.
Şi, pentru o exemplificare finală descreţitoare de frunţi:
cristian dinulescu 