În cultura recentă, conceptul de nostalgie s-a născut atunci când, în Casablanca, Rick o priveşte pe Ilsa drept în ochi și îi spune: „We’ll always have Paris”. Un trecut minunat va rămâne în amintire strălucind ca un diamant, pentru totdeauna.
Nimeni nu se îndoieşte că nostalgia e mai veche de 1942. Tot drumul lui Ulise a fost marcat de amintirea căminului, ceea ce i-a dat putere în înşelătoare lui călătorie. De altfel, cuvântul nostalgie vine din grecescul nostos (întoarcere) și algos (durere, tristeţe). Mult timp nostalgia a fost privită însă ca un soi de boală mintală având ce urmare deconectarea de realitate (ca mod de apărare împotriva durerii sau a melancoliei).
Cu toate că nostalgia mă lovește adeseori pe neaşteptate (și, uneori, amintirea timpurilor trecute mă doare), ea este aproape întotdeauna plăcută. Am înaintat în vârstă, nu mai am ce am avut odată, viața nu mai este cum mă obişnuisem să fie, dar nostalgia îmi amintește cât de mult am realizat, cât de mult am iubit, cât de intens am trăit.
Nostalgia pare a fi percepută acum mai puțin ca o boală mintală dar este încă uşor privită de sus. „Trăiește în prezent!” se spune deseori. În realitate, alegerea este numai şi numai a noastră.
În ciuda lui Marcel Proust care a spus că „amintirea lucrurilor trecute nu este neapărat amintirea lucrurilor așa cum au fost”, amintirea trecutului este, într-un fel, retrăirea (cu afecţiune) vremurilor cele bune.
Nostalgia îmi luminează colțurile existenței, uneori întunecate și plictisitoare. Ea îmi aduce aminte de nopți înstelate petrecute cu prietenii, de iubirile tinereţii, de momentele minunate care s-au dus. Îmi aduce aminte de vremurile bune pe care le-am trăit astfel încât să le pot aștepta cu optimism pe cele bune care vor veni.
cristian dinulescu 