Domnul Liiceanu şi noi, ăilalţi…

• 

  Gabriel Liiceanu (Photo credit: Wikipedia)

  Domnul Liiceanu ştie, cu siguranţă, că rapiditatea cu care te poţi prăbuşi este direct proporţională cu înălţimea poziţiei (politice, intelectuale, morale ş.a.) la care ai ajuns într-un anume moment al existenţei. Poate şi nivelul de “penibil” poate fi atins mult mai grabnic de un om cu o anumită notorietate. Dar, aliniindu-se plutonului de papioane răvăşite conjunctural şi partizan (Pleşu, Patapievici şi,din păcate, mulţi alţii), domnul Liiceanu se grăbeşte – din motive obscure – să se auto-altereze moral. Şi asta tocmai în momentele în care societatea românească are mai multă nevoie de opiniile lor!

Da sau nu

Suntem un popor sprinţar. Ne-am prins că datul cu părerea nu costă şi nici nu cere mare pricepere în ceva anume. Românului îi face plăcere să se implice total şi în tot. În economie, în fotbal, în politică. Mereu păcălit, el trăieşte cu spaima (ascunsă) că o va lua iar în bot dar şi cu dorinţa (scoasă la lumină cu entuziasm) să arate că el e tare greu de păcălit.
„Ce zici de Băsescu?” „Lasă, că şi ăştia de acum!…”
Chiar e greu de priceput că pe 29 iulie nu e vorba de a alege, ci de a răspunde la o întrebare simplă: prezenţa matelotului pe puntea de comandă a ţării mai este acceptabilă sau nu? Fraţilor, mai aveţi puţintică răbdare; alegerile parlamentare sunt mai încolo, de-abia atunci ne vom strica digestia cu promisiuni. Deocamdată e suficient să gândim simplu: da sau nu. Atât.

‘ra-ţi ai dracu’ de intelectuali!

Sunt zile care încep rău şi se termină la fel. Sau mai rău. Oh, prea-înţeleptule Murphy!

Viitorul editorial al meşterului Andrei Pleşu din “Dilema” de joi m-a perplexat iremediabil chiar de la răsăritul soarelui! Mărturisesc, aveam şi până acum oarece suspiciuni de pupincurism diafan sau o anume ocolire cu graţie a situaţiilor în care, ca intelectual şi cetăţean ce te afli, ai cam fi dator să îţi spui limpede părerea faţă de murdăria de pe pantofii prezidenţiali. De această dată, câtă vigoare şi stil, desfăşurate cu o iscusinţă de necontestat, pentru a-ţi da superior cu stângul în dreptul şi a te arăta oripilat de acţiunile nesăbuite ale hoardelor de aleşi ce intenţionează cu mârşăvie să-i dea un şut în cur Băsescului naţional!

Mai apoi, apariţia diafană a madamei Pora Basescophila pe micul ecran a pus capac la toate, mi-a stricat mai rău ziua şi m-a aruncat într-o stare de confuzie de care nu mă pot desprinde.

Mai cu seama că, doar cu câteva zeci de minute înainte, pe acelaşi ecran, finul (de la finesse, nu de la botez!) şi subţirele Mihai Razvan Ungureanu (MRU pentru conaisseurs) se strofoca să articuleze nişte fraze iscusite cu care să îşi mobilizeze “ungurenii” personali la lupta cea mare pentru apărarea democraţiei.

Cu toate acestea mă bântuie o rază de optimism. Pentru că s-ar fi putut şi mai rău. Dacă-mi apărea pe ecran Monica Macovei cea “plină de har”!?

Să nu uit. Cele de mai sus nu au legătură cu intelectualii noştrii formatori de opinie! Şi nici cu faptul că articolul din „Dilema” a dispărut de pe Facebook…

Revenire?

Au trecut mai bine de şapte luni de la ultima postare. Şi nu am dureri de cap sau junghiuri în articulaţii pentru că nu am mai scris nimic pe-aici! În timpul ăsta m-am dat pe Facebook (www.facebook.com/arhdinulescu), am tras cu ochiul pe Tweeter, m-am plimbat pe net în toate direcţiile, ba chiar şi pe Pinterest am tras cu ochiul şi am lăsat câteva urme de paşi. Câteva zile am înşelat cu neruşinare WordPress-ul cu Blogger-ul aşternând timid o închipuire de blog cu rol „terapeutic”, Coclenderul (dinulescu.blogspot.ro/), destinat celor care sunt dispuşi să înţeleagă ce vor ei din ceea ce citesc. Una peste alta, m-am distrat după voia inimii şi a fost mişto rău!

Acum, după „lovitura de start” de azi, mi-am mai revenit…