Chibiţăria

Nu sînt original dacă afirm că trăiesc în ţara datului cu părerea. Pe aceste meleaguri se emit în permanenţă opinii despre variate subiecte, începînd de la erupţiile din Islanda şi pînă la cît de des este sănătos să te speli pe cap, de la viaţa sexuală a FMI pînă la viitorii cîştigători ai concursului naţional (chiar internaţional, văzînd cîţi concurenţi vin din alte părţi) „Dansez pentru tine”…

Televiziunile dau pe dinafară de comentarii nesfîrşite în care despicarea firului în patru este tema fiecărei ore, însoţită adesea de comentarea comentariilor. O ştire ţi se serveşte de cel puţin trei-patru ori: prima dată în sumar, a doua oară de prezentatorul din studiou, a treia oară de corespondentul de la faţa locului şi, cu puţin noroc, o auzi şi ca fundal sonor al filmului. Ziarele sunt împănate cu aceleaşi ştiri puse pe tarabe sub alte forme, adesea mai colorate şi (dacă-mi este permis) mai dezbrăcate. Internetul geme de comment-uri (unele interesante, multe partizane, altele imunde, fără logică şi fără gramatică). Studiourile de radio au devenit periculos de interactive dar cu marele „avantaj” că, în cazul lor, lipsa semnelor de punctuaţie nu se mai sesizează. Totul te duce cu gîndul la o nesfîrşită învolburare zgomotoasă, la o stare de tensiune nervoasă şi de nelinişte excesivă, fără nicio finalitate.

Libertatea ne-a oferit posibilitatea de a ne exprima păreri despre orice. Dar nu ne-a învăţat că, fără concluzii şi acţiuni în consecinţă, vorbele în sine nu au nicio valoare. Ne transformăm încet-încet într-o populaţie de chibiţi. Nici măcar nu ne deranjează prea mult această prefacere. Dacă cel pe care îl urmărim cîştigă, sîntem convinşi că e în bună măsură şi meritul nostru. Dacă pierde, atunci el a jucat ca un prost şi nu ne-a ascultat sfaturile. Oricum s-ar sfîrşi jocul, noi sîntem în cîştig! Oare aşa să fie?

Potrivit DEX-ului, chibiţul este o persoană care asistă la un joc de cărţi, la o partidă de şah, de table, etc, fără să ia parte efectiv la joc (dar adesea sfătuind cum să joace pe unul dintre jucători). Potrivit unui unchi amator de table, chibiţul trebuie să îndeplinească două condiţii: să privească fără să vorbească şi să nu-i miroasă picioarele. După cum se arată de la un timp, mi-e teamă că nu putem respecta niciuna dintre condiţii!

Cai şi animale la Letea

<Oamenii de la Letea « diacritica>

Înţeleg pentru ce articolul de mai sus apare în Diacritica (http://diacritica.wordpress.com) sub tag-ul „Stîlcirea logicii”.

Apoi mai înţeleg că momentul postării este legat de întîmplarea şi excursia (ambele tragice) sărmanilor cai din Letea.

Însă nu mi-e clar cît de stîlcită poate fi logica autorului care crede că poate justifica cruzimea unor oameni faţă de animale prin modul precar de viaţă sau prin înapoierea şi sărăcia din zonă. E dificil să ajungi la C.A.Rosetti sau Periprava, şcolile sînt pe cale de dispariţie, asistenţa medicală e cum e, locuri de muncă nu se găsesc. Oamenii din zonă îşi cresc animalele în sălbăticie; de fapt nu le cresc, ci le adună, le sacrifică şi le consumă. Aşa-i, e greu de trăit acolo, nimeni nu se îndoieşte!

Dar situaţia asta şi cei 100 de lei pe care fiecare localnic îi încasează pentru un cal trimis spre abator nu argumentează cîtuşi de puţin transformarea omului în ne-om! Cînd vezi imaginile te întrebi cine este – în toată povestea – „animalul”!