>Strâmbul „drept al dreptului la replică”

>

La  22 martie a.c. apare în „Vocea Vâlcii”, bisăptămânal de opinie şi luptă împotriva corupţiei, un articol intitulat „Crinu Popescu vrea, din nou, să construiască ilegal în Bujoreni”.

De obicei, după emiterea unor informaţii calomnioase sau insultătoare, partea lezată vine cu precizări şi normal ar fi ca aceste precizări să fie publicate. Unde, în România?!…În Râmnic?!… Să fim serioşi!

La 23 martie a.c., se trimite bisăptămânalului de opinie şi luptă împotriva corupţiei un drept la replică având următorul conţinut, cu rugămintea de a fi publicat:

Respect ziariştii care scriu numai după o serioasă şi completă documentare. Dar – pentru că respectul meu este în cantitate fixă – îl compensez prin totala desconsiderare a celor care, din motive diverse (lipsă de documentare, interese obscure, aliniere conştiincioasă la părerile celor „de deasupra”, lipsă de profesionalism, etc) distribuie în spaţiul public „informaţii” false şi acuze nefondate. Şi, pentru că articolul „Crinu Popescu vrea, din nou, să construiască la Bujoreni„, apărut în ziarul dumneavoastră la data de 22 martie a.c. sub semnătura dnei Olivia Pîrvu-Cîrciu, se încadrează în cea de a doua categorie, vă rog să aflaţi următoarele:

1. Nu îl cunosc pe dl Constantin Crinu Popescu decât din portretul pe care media locală se chinuieşte să i-l facă.

2. Nu îl cunosc nici pe dl primar Alexandru Roşu, nici pe vreun alt consilier local.

3. O minimă şi necesară informare ar fi dezvăluit autoarei articolului că, potrivit art.37 alin.(1) din Legea nr.350/2001 (actualizată), o Comisie tehnică de amenajarea teritoriului şi urbanism are doar rol consultativ  şi nicidecum nu poate aproba documentaţii de niciun fel. Da, dl consilier Gheorghe Gângu a avut dreptate. Pe jumătate însă. Pentru că această comisie nu poate nici să „elaboreze planuri”.

4. În sfârşit, şi un adevăr: formularea „comisie fantomă”. Pentru că, potrivit aceluiaşi articol, Comisia se poate constitui numai în subordonarea primarilor de municipii şi oraşe, Consiliul local al comunei Bujoreni nefiind îndrituit să aibă un asemenea organ consultativ.

5. „Paralelismul” dnei Pîrvu-Cîrciu cu urbanismul, scuzabil pentru orice persoană care nu are studiile necesare, nu este totuşi de iertat în cazul cuiva care şi-a asumat responsabil misiunea grea a formatorului de opinie.

6. De o viaţă lucrez ca arhitect pe aici, prin Vâlcea. Am făcut şi lucruri bune, poate şi mai puţin bune, dar toate cu bună-credinţă. Ştiu că este greu de înţeles în contextul actual, dar nu m-am “prostituat” niciodată în meseria pe care mi-am ales-o! În aceste condiţii, aserţiunea autoarei potrivit căreia membrii comisiei (care, de altfel, nici nu există) ar fi „plătiţi din buzunarul delatorului” şi urmau „să modifice planurile în favoarea şefului” frizează penalul. Dacă ar merita osteneala!…

7. Personal, cred că agitarea obsesivă a unei mocirle puturoase în media locală este o opţiune pe care ziariştii şi-o asumă sau nu. Vă rog însă a avea delicateţea de a nu târî, în valurile ei fetide, persoane care îşi fac doar meseria şi nu îşi negociază drepturile de cetăţean cu nici o administraţie locală!

Domnilor, eu am treabă!

Cu stimă,

Cristian Dinulescu

arhitect

Redacţia bisăptămânalului de opinie şi luptă împotriva corupţiei refuză publicarea.

Dar îşi dă osteneala la 25 martie să-mi dea un „drept la drept la replică” (?). Face o analiză pe textul meu modest, cu consideraţii măgulitoare asupra cotei mele profesionale şi mulţumiri pentru aprecierile mele referitoare la calitatea redactorilor încheind cu o „nucă în perete”, un „hodoronc-tronc” lipsit de orice legătură cu contextul: „Nu vrem să vă reţinem, staţi liniştit. Dar să nu fie pe blogul personal că ar fi păcat să vă risipiţi, inutil, în spaţiul virtual!” (?!).

Nu era oare mai simplă publicarea Dreptului meu la replică, lăsând cititorii să facă singuri analize literare şi aprecieri? Eventual însoţită de scuzele necesare sau, în caz contrar, de probe concrete privind acuzaţia ofensatoare legată de noi, arhitecţii „plătiţi din buzunarul delatorului”, care „ urmau să modifice planurile în favoarea „şefului”? Oare nu cumva ar fi fost interesată autoarea articolului – spre sincera mea surprindere – să se documenteze mai bine asupra subiectului abordat, măcar în ultimul ceas?

În ceea ce mă priveşte, aici se sfârşeşte schimbul de fraze. Pentru că fiecare face doar ceea ce poate şi cum poate.

„Ţară mică, mese puţine!…” obişnuia să spună Maestrul Dinică. Şi câtă dreptate avea!…