N-am ce face: sunt atât de genial de nici nu-mi vine să cred! De câte ori mă privesc în oglindă constat că oglinda se miră de ceea ce vede!
Nu pot fi un om obişnuit pentru că am dreptul meu de a fi extraordinar şi vreau să profit de chestia asta!În copilărie simţi cum lumea şi oamenii se rotesc în jurul tău. Primele fobii se manifestă precoce, fără a putea fi eludate sau depăşite. Adolescenţa îţi declanşează procesele cognitive, iar viaţa capătă noi sensuri. Îţi descoperi un temperament flegmatic, dominant pasiv, cu tendinţe cerebrale reflexive. Veşnic nemulţumit de tine însuţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară, te abandonezi ca toată lumea în interminabile roluri sociale, îmbrăcând diverse măşti şi experimentând „eu”-ri distincte. Acum, multele chipuri nefamiliare nu te mai înfricoşează, nici măcar indiferenţa şi duritatea privirilor lor. Ai trezit în tine adormite tactici de „adaptare socială”, zâmbete dulcege şi exclamaţii de admiraţie idioate.Şi totuşi nu mă pot abţine să nu spun, precum Platon (o mai veche cunoştinţă…): “Cu cât gândesc mai mult, cu atât mă întreb dacă-mi foloseşte la ceva?” Dar tot eu îmi răspund: “Foloseşte, bătrâne! Foloseşte!”
Băi, nu vedeţi că m-am cam săturat să am întotdeauna dreptate!?
cristian dinulescu 