Arhitecţii români – o breaslă captivă în propria ei lege

Un material prezentat la Conferinţa teritorială Sibiu-Vâlcea a OAR din 17 mai 2014:

 

Au trecut 13 ani de la apariţia Legii nr.184 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, lege prin care Ordinului i s-a atribuit rolul de „a reprezenta şi ocroti interesele profesiei”. Ne-am pus multe speranţe în această reglementare. Timpul ne-a contrazis însă optimismul.

Ordinul s-a complăcut într-o poziţie de colector al cotizaţiilor şi emiţător de dovezi, fără să asigure membrilor săi minima protecţie la care s-a angajat şi cu care rămâne dator. Poate că reprezentarea internaţională a fost corectă, poate că simpozioanele şi conferinţele au decurs civilizat, poate că şedinţele conducerii şi ale comisiilor au avut o cadenţă fără cusur. Dar majoritatea producţiei de arhitectură se desfăşoară în teritoriu, în relaţia directă cu administraţiile locale şi cu clienţii. Aici, arhitectul este singur.

În plus:

  • Majoritatea întâlnirilor noastre profesionale, atât de necesare, s-au convocat doar în urma unor repetate solicitări individuale iar problemele au rămas adeseori fără răspuns.
  • Ordinul nu a luat nicio poziţie oficială faţă de proiecte discutabile, faţă de implicarea autorităţilor în mânjirea peisajului urban, faţă de avizele formale sau faţă de acţiunile mai puţin inspirate ale colegilor.
  • Reprezentanţii noştri nu au cerut şi nu au avut mandat din partea membrilor pentru a susţine o anumită poziţie.
  • Nu am fost informaţi decât post-factum asupra problemelor dezbătute în organismele de conducere.
  • Am solicitat în repetate rânduri, fără rezultat, invitarea conducerii centrale în teritoriu. Pentru a lua contact nemijlocit cu problemele celor care i-au ales să le apere interesele. Pentru a constata cum se obţine şi cum se contractează un proiect. Pentru a înţelege corect relaţiile cu clienţii şi administraţiile locale. Şi, nu în ultimul rând, pentru a vedea cum arată arhitectura „modernă” practicată în teritoriu.

În România de azi fiinţează 10 organizaţii profesionale ale arhitecţilor. Codul deontologic al U.I.A. are 10 articole, al nostru are 85. În învăţământul românesc de arhitectură se pregătesc azi (potrivit U.I.A.) 3500 de viitori practicieni. Urmarea: după 13 ani, imensa majoritate a arhitecturii României de azi însemnează:

  • proiecte întocmite superficial, multe redactate de nespecialişti,
  • construcţii de o urâţenie sfidătoare (mai mult sau mai puţin autorizate), supra-dimensionate, vopsite şi nefuncţionale,
  • lipsă de coerenţă a imaginii urbane prin nerespectarea flagrantă a documentaţiilor şi regulamentelor,
  • monumente istorice şi de arhitectură desfigurate sau de-a dreptul desfiinţate,
  • etc

Din păcate, la lipsa de control a organelor îndrituite să îl exercite s-a alăturat, prin tăcere, şi Ordinul. Care nu şi-a făcut simţită poziţia de organizaţie profesională, prompt şi determinat.

Ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva am ajuns la momentul în care ar trebui să ne reconsiderăm modul de desfăşurare a profesiei. Menţinându-ne mai departe într-o atitudine flască, aşteptând în continuare „vremuri mai bune” şi în lipsa unor ajustări urgente ale Legii şi Codului, meseria de arhitect se va dilua până la dispariţie. Şi noi, cei chemaţi să o apărăm, vom fi singurii responsabili.

Nu este rolul acestei Conferinţe să se transforme în forum de discuţii. Voi supune însă atenţiei dumneavoastră două probleme:

1. Prima este aceea a semnăturii de complezenţă. Cu toate eforturile, această practică dăunătoare atât breslei cât şi societăţii româneşti în general, nu a putut fi clar definită. De la o expresie cu conotaţii peiorative, ea a căpătat în timp rolul de justificare şi alimentare a unor practici la limita legii. De altfel, nu am cunoştinţă de practicarea „semnăturii de complezenţă” în niciun alt domeniu (medicină, justiţie, administraţie, contabilitate, etc). După atâţia ani de căutări fără rezultat a sosit momentul eliminării ei, atât din limbajul curent cât şi din reglementările legale. Semnătura unui arhitect nu ar mai trebui să fie aplicată „de complezenţă”, ci să fie o acţiune care să-i implice întreaga responsabilitate în faţa tuturor legilor.

Se poate vorbi despre dreptul arhitectului de a beneficia de un „onorariu just pentru serviciile prestate” atâta timp cât, în domeniul nostru, dumpingul nu se mai practică numai de către confraţi (în lipsa unor onorarii minimale), ci şi de orice persoană care reuşeşte să deseneze două linii paralele?

Într-un fel legat de acest aspect, Comisiile de disciplină ale Ordinului nu şi-au arătat determinarea de a face curăţenie în domeniu, fie datorită temerii că hotărârile ar putea fi contestate în instanţă, fie din cauza unei greşit înţelese şi păguboase „solidarităţi profesionale”.

2. A doua problemă pe care doresc să v-o prezint este aceea a cotizaţiei.

Este evident că, în ultimii ani, producţia de arhitectură trece printr-o perioadă critică. Ca urmare, atât la nivel de filială cât şi la nivel central, se impune analizarea pe baze realiste a bugetelor şi corectarea cheltuielilor ineficiente sau inutile prin:

– restrângerea programului de lucru al personalului angajat,

– eliberarea on-line a dovezilor de luare în evidenţă,

– micşorarea indemnizaţiilor,

– reducerea numărului deplasărilor în ţară şi mai cu seamă în străinătate etc.

În plus, pentru ca efortul financiar să se distribuie echitabil, în funcţie de producţia efectivă a fiecărui membru, se poate lua în calcul micşorarea cotizaţiei de membru concomitent cu sporirea valorii taxei de eliberare a dovezilor de luare în evidenţă.

(Legat tot de cotizaţie, nu reuşesc să înţeleg pentru ce, după o perioadă în care un membru al Ordinului îşi auto-suspendă dreptul de semnătură, reluarea acestui drept este condiţionată de achitarea cotizaţiei pe perioada suspendării, perioadă în care nu a beneficiat de niciun drept conferit de Ordin.)

Pentru mine, ecuaţia este simplă. A fi membru al unei bresle nu este acelaşi lucru cu a fi membru al unui partid politic în care mă înscriu şi din care mă retrag după convingeri sau bunul meu plac. Dar dacă, prin lege, sunt obligat să fiu membru al unei organizaţii profesionale, să-i respect regulile şi să-i plătesc cotizaţie, tot prin lege organizaţia respectivă are obligaţia să mă respecte, să îmi apere drepturile şi statutul de practician al acestei meserii.

arh.Cristian Dinulescu

Rm.Vâlcea

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s