Trandafirii Bulevardului

Cea dintâi amintire a mea despre Râmnic: trandafirii  rotofei şi delicaţi, crescuţi pe spaţiul verde al bulevardului Tudor Vladimirescu.

Veneam dinspre Gară, locul în apropierea căruia oprea pe atunci autobuzul de Bucureşti. Şi urcam spre o statuie albă (despre care aveam să aflu mai târziu că este Statuia Independenţei) profilată pe verdele des al unui deal (despre care aveam să aflu mai târziu că se numeşte Dealul Capela) în care părea că se înfige gâfâind bulevardul aproape pustiu. Cu geamantanul din vinilin maroniu şi o repartiţie la Consiliul Popular Judeţean Vâlcea, priveam curios şi oarecum dezorientat la o părticică din oraşul despre care nu ştiam mai nimic, în afară de o foarte aproximativă situare a lui pe malul Oltului, la graniţa dintre Muntenia şi Oltenia. Bucureştean cu asfalt în sânge, mai trecusem de două-trei ori pe aici, cu trenul care oprea un pic în vechea gară palid luminată din Râmnicu Vâlcea (şi de fiecare dată noaptea!…), în drum spre Sibiul de unde începeau invariabil traseele noastre prin Munţii Cibinului şi ai Lotrului.

Pentru mine, acele tufe de trandafiri înşirate printre castanii Bulevardului au rămas până azi imaginea cu care Râmnicul mi-a urat bun-venit şi în care nu credeam că voi rămâne mai mult de trei ani, perioada obligatorie a „stagiului în producţie”. Şi au trecut de atunci peste patruzeci de ani!

Ce „ghinion” am avut eu! Şi ce „ghinion” au toţi oamenii care nu s-au născut În Râmnic…