„Putorile” arhitecturii noastre

În anii de după 89, un (cunoscut pe atunci) arhitect, azi om de afaceri, a afirmat în spaţiul public faptul că „arhitectura este o meserie pe cale de dispariţie”. Nu ştiu contextul, nici motivele care l-au făcut să afirme aşa ceva. Dar expresia a făcut vîlvă, deşi a fost tratată cu aceeaşi superioritate suficientă şi superficială ca şi afirmaţia lui Brucan despre cei 20 de ani necesari învăţării de către români a democraţiei. Dacă această din urmă afirmaţie nu s-a adeverit, prima are şanse să fie confirmată la noi de evoluţia unei bresle dezorientate de libertatea nedigerată la care a ajuns sau care, mai bine zis, a ajuns-o.

De fapt arhitectura românească n-a murit. E doar bolnavă. De arhitecţi.

Într-o emisiune televizată care atingea problematica imaginii urbane a Bucureştiului, profesorul arhitect Augustin Ioan a împărţit breasla din care face parte în trei categorii. Prima cuprinde puţinii arhitecţi de valoare confirmată, recunoscuţi şi în afara României. A doua – arhitecţii corecţi, cei care îşi fac treaba cu decenţă şi modestie. Iar cea din urmă dar şi cea mai numeroasă este populată de PUTORI.

Deşi cuvîntul poate părea cam dur, mai cu seamă pronunţat pe un post de televiziune, mi se pare că se aşterne cu graţie pe situaţia actuală a unei meserii ce se depreciază continuu, de 20 de ani. Şi cred că nu se referă la ritmul de lucru sau de tăiat petale la cîini al unora, ci la modalitatea jalnică a unei bune părţi dintre arhitecţii de azi de a se referenţia la propria meserie. Lipsa respectului pentru profesia de bună-voie asumată, alergătura bezmetică şi perpetuă după comenzi cît mai consistente, beţia de cuvinte prin care se maschează formele fără fond, utilizarea grobiană a ideilor post-moderne pentru a argumenta orice formă trăznită, interpretarea termenilor de specialitate în funcţie de interesul personal… Enumerarea poate continua. Cu oarecare tristeţe. Deoarece, dacă tinerii mai au scuza parcurgerii cursurilor unor şcoli de arhitectură care le-au alterat cu inconştienţă obiectivitatea auto-aprecierii, cei mai în vîrstă (educaţi într-un timp cînd în amfiteatre sau pe coridoarele facultăţii se întîlneau faţă-n faţă cu monumentele vii ale arhitecturii româneşti) nu beneficiază de nicio circumstanţă atenuantă pentru alinierea în categoria „putorilor”.

În practicarea oricărei ocupaţii (cu excepţia celei de om politic) e nevoie de caracter. Arhitectura nu trebuie să facă excepţie, şi sper că acesta e mesajul domnului profesor arhitect.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s